- De la radio la rețete de budinci pe micul ecran e un drum destul de ciudat. Cum se schimbă un microfon, pe fesul de bucătar?
- Multă lume a crezut și mai crede și azi că sunt un așa-zis "pasionat de bucătărie", când eu sunt meseriaș, bucătar-bucătar. Am studiat, am lucrat în bucătărie, cum lucrează orice bucătar dintr-un restaurant, mai mult chiar, am conceput meniul dintr-un restaurant și l-am susținut. Ceea ce nu înseamnă că nu mă bucur când cineva își amintește că am lucrat, cu aceeași plăcere, și în radio. Le sunt recunoscător celor pentru care prezența mea la radio a însemnat ceva atât de important încât, după 20 de ani, ei încă îmi zâmbesc când mă văd pe stradă, mă salută și-mi mulțumesc. Faptul că mai am parte de genul ăsta de reacții, de la oameni cu vârste foarte diferite, mi se pare cel mai frumos compliment. Bizar e că, de fapt, eu nici nu știu exact ce-am făcut la radio. Am apărut într-un moment în care probabil că era nevoie de așa ceva. Ce-mi propuneam eu era să-i fac pe oameni să zâmbească, să se smulgă din uzura cotidiană, să-i fac să devină mai grațioși și să mai schimbe și societatea. Să aflu că, de pildă, într-un autobuz, lumea râdea în hohote, ascultând ce spuneam eu la microfon, mi se părea cea mai șmecheră chestie. Mi s-a povestit de către două persoane, la distanță de câțiva ani, aceeași întâmplare: într-o dimineață, pe vremea când făceam matinalul, undeva, prin oraș, era un autobuz DAF, ticsit cu călători. Se asculta postul la care lucram eu. Când să plece din stație, șoferul l-a schimbat. Călătorii au început să vocifereze, omul i-a întrebat ce s-a întâmplat și i s-a răspuns că vrem să-l ascultăm p-ăla. Șoferul le-a replicat că nu poate să conducă dacă vorbește Exarhu, că-l face să râdă și nu mai e atent la drum. Ca atare, autobuzul a rămas pe loc, toată lumea m-a ascultat și a râs și s-a plecat din stație abia după ce eu am terminat și a început muzica. Nu-i grozav?
- Cum ai ajuns la radio?
- Eram student la Franceză-Engleză și voiam ca ai mei să nu mai fie nevoiți să-mi trimită bani. Între un post de corector la "Cotidianul" și unul de prezentator la radio, l-am preferat pe al doilea. În vremea aceea era o perioadă de înflorire în radio, iar mie mediul ăsta îmi oferea posibilitatea să mă exprim direct, să spun ceva. Am aflat de un post liber la radio PRO FM și m-am dus, dar așa, într-o doară. După probe, mi s-a spus că am accent maghiar (mulți prieteni de-ai mei erau ardeleni și împrumutasem o lentoare în rostire și niște vocale mai înmuiate), dar m-au primit. Am prezentat primul buletin de știri de la PRO FM. Numai că la buletinele mele de știri ajunsese să se râdă așa de tare, că am fost mutat la matinal, la "Rondul de dimineață". Apoi a venit și "Rondul de noapte". Acolo, la emisiunile astea, am început să scriu tot felul de texte și să inventez diverse personaje, de pildă mistrețul care umbla prin București, primul meu exercițiu de manipulare, care, vreo două luni, a creat o adevărată isterie în oraș. Iar prin 2000 și ceva, când a apărut o știre despre mistreți care înotau în mare, am fost întrebat dacă nu tot eu mă aflam și în spatele acelei povești...
- După 7 ani, ai pus punct aventurii. De ce?
- Nu-mi mai găseam locul, mediul devenise neprietenos... Pur și simplu, n-am mai vrut să fac radio. Sigur că nu mi-a fost ușor, căci plecam de pe un teren cunoscut, aveam toate reflexele formate, dar simțeam că exista riscul uzurii și-al repetiției și perspectiva asta nu mă încânta deloc. Ținteam către televiziune, către micul ecran, unde, până la urmă, am și ajuns, de mai multe ori, cel mai recent, acum în 2017, cu "Masterchef"-ul de la Pro TV. Dar, între timp, am învățat comunicare și am făcut PR și advertising.
- Dar arta bucătăriei când ai apucat să o înveți?
- Toate "exercițiile" de pe parcursul vieții mele au plecat de la nevoia de a îmblânzi un ego foarte solid. Sunt și Leu, deci treaba e foarte complicată. Radioul m-a ajutat să-mi rotunjesc mult colțurile, să pierd din apăsarea unei personalități care dă să vorbească mult despre ea. Iar radioul e efemer, din el rămâne doar o stare, o vibrație, a vocii sau a lucrurilor pe care le-ai auzit, așa cum și mâncarea e efemeră, ea dispare tangibil, dar lasă în urmă o formă de energie, o anume vibrație, pe care o iei cu tine și e posibil să n-o mai uiți toată viața. Ambele sunt ca un cristal pe care-l atingi și scoate acel sunet, care rămâne cu tine veșnic. Mă fascinează efemeritatea și am respect pentru clipe, sunt atent la detalii, la semne, la coincidențe - lucruri care fac viața mult mai interesantă. Punctual vorbind, de gătit am început să gătesc prin facultate. Dar numai așa, întru hrănirea personală. Apoi, pe vremea când eram coproprietarul unui restaurant, într-o zi, am descoperit că ne-au fugit bucătarii. Ca să salvez situația, am intrat în bucătărie în locul lor. Și-am rămas acolo vreo patru luni! Ulterior, a apărut un bucătar, mentorul meu, care m-a împins iar în bucătărie și-așa am scăpat de frica de a găti: îndrăznind să deplasez lucrurile puțin mai departe decât eram obișnuit, renunțând la mâncarea cumințică, spre plicticoasă. Mi-am dezvoltat spiritul asocierilor și am început să fac o mâncare în acord cu personalitatea mea.
- În bucătăria ta se regăsesc și influențe din Brăila natală?
- Inevitabil, căci Brăila a fost un spațiu cosmopolit, deci am crescut cu gusturi variate. În familie există sânge grecesc, deci mâncam mult pepene roșu cu brânză. Apoi mama gătea vara imam bayildi: vinete umplute cu un amestec din vânătă, roșii și ardei, totul scăzut încet, la cuptor. O minune care, de obicei, se mănâncă rece. Povestea care explică denumirea, imamul a leșinat, spune că prima dată când imamul a mâncat șmecheria asta a leșinat de plăcere. Pe urmă, tata iubea pasca evreiască, matzos, acea pâine nedospită, subțire și crocantă. Și, cum o sumedenie dintre prietenii lui erau evrei, mereu aducea acasă pască din asta. Cam toată copilăria, eu asta am mâncat la micul dejun: pască și unt. Când exista unt, că pască se găsea mai des decât unt. În plus, am avut un unchi - care-a făcut și pușcărie politică, era, în general, un tip foarte interesant -, care gătea foarte bine și vorbea despre mâncare într-un fel savuros, de tuturor celor care-l ascultau le lăsa gura apă. Povestea că și în închisoare, când toți mureau de foame, se salvau discutând despre mâncare. Aveau "ora de educație gastronomică".
- Să mai rămânem puțin în familia ta. Numele Exarhu vine pe filiera grecească?
- De fapt, aromână. Din partea tatei, familia e un amestec de greci și aromâni. Aceștia din urmă sunt Exarhu, un nume frecvent întâlnit în nordul Eladei, iar grecii sunt Teodoridis. Bunica paternă era grecoaică, Teodoridis, iar bunicul, aromân, Exarhu. Pe ea nu am cunoscut-o, fiindcă s-a prăpădit demult, dar cu bunicul am locuit până la moartea lui. Aripa asta a familiei era stabilită de multă vreme în Brăila și se ocupa cu negoțul. Iar un Exarhu a avut și un restaurant - iată! -, care se numea "La Frumoasa și Sfântul Constantin", pentru că se afla chiar la intersecția străzilor Frumoasa și Sfântul Constantin. Pe linia mamei, bunicul se numea Ivanov. Era profesor de muzică, om cu două conservatoare, a predat la liceu în Brăila și la școala de muzică și a avut o orchestră de chitare. I-a fost profesor și lui Nicu Alifantis. Mai am încă, rămase de la el, o mulțime de chitare, de balalaici, de ukulele etc. Era un tip foarte special. Și ușor paranormal. De pildă, la el, anesteziile nu prindeau. Dar nu era nici o problemă! Se concentra puțin și apoi nu mai simțea nici o durere, putea să-i facă doctorul orice voia. Am fost foarte apropiat de el și l-am și moștenit pe partea cu muzica, fiindcă și eu cânt la chitară, iar într-o vreme, eram foarte bun și la muzicuță... Trecând la bunica, ea venea de undeva, de lângă Sibiu, și a asigurat partea de sânge românesc. Dar mama s-a născut la Izmail, iar familia s-a refugiat în România după anexare.
- Din Brăila copilăriei ce-ți mai amintești?
- Braga și kefirul în sticlă de ciob și covrigii foarte grei și denși de la o simigerie veche de când lumea, unde mergeam cu bunicul (simigeria mai există și azi, dar covrigii au ajuns nedrept de mizerabili). Îmi amintesc strada Regală, strada cu salcâmi, a lui Mihail Sebastian. Tramvaiele acelea vechi și rotunjite, mici și mereu ticsite, cărora vara, din pricina căldurii, li se scoteau cu totul geamurile - și nimeni nu se mai plângea de curent! Granitul trotuarelor, care încă mai există, la fel ca și în Sulina: sunt niște plăci mari, din granit, foarte frumoase (încă nu le-au excizat pe toate)! Casele vechi și încă dichisite, încă nepocite... În Brăila era încă o lume de modă veche, o lume de burghezie așezată, cu bun-simț, cu maniere elegante, o lume respectabilă. Îmi amintesc ritualul nostru de duminică, în perioada verii: dimineața eram în teatrul de păpuși, acolo unde lucra tata, care e actor-păpușar. De-altfel, teatrul ăsta a fost un loc foarte important pentru mine: multe ore din copilărie mi le-am petrecut acolo și, cândva, credeam că-i voi urma tatei în profesie. La amiază, după ce tata termina spectacolul, sosea bunicul matern, care locuia foarte aproape, ne lua pe mine și pe tata de la teatru și toți trei mergeam până în capătul străzii, acolo unde exista un restaurant, cu o grădină de vară superbă, cu mobilier de modă veche, din fier forjat, cu fețe de masă albe, dintr-un material destul de grosuț, sau în pătrățele, și unde bărbații luau un aperitiv, înainte de masă. Eu primeam o gustare, cu felii de cașcaval, care aveau scobitori înfipte în ele și piper presărat pe deasupra. Mă dădeam în vânt după cașcavalul ăla! Și beam bere pentru copii, o licoare cu caramel, de care nimeni nu-și mai amintește, în afară de mine. (râde) Mă simțeam foarte important că ieșeam cu tata și cu bunicul! În sfârșit, după ce isprăveam cu aperitivul, cu berea pentru copii și cu cașcavalul cu piper, o porneam spre casă, unde mâncam de prânz, iar, spre seară, ieșeam într-o plimbare pe faleză. Sau în vizite. Pentru care insistam de o scoteam pe mama din minți: voiam tot timpul să mergem în vizite, probabil fiindcă se și mânca! Îi preferam, în special, pe finii părinților mei, pentru că oamenii ăștia făceau niște zacuște fantastice. La ei am mâncat, pentru prima dată, zacuscă picantă.
- Viața ta cere să mai schimbăm o dată macazul. În afară de radio și TV, scrisul e și el o preocupare veche în existența ta. În primăvara asta, pe 18 mai, ți-ai lansat prima carte, "Fericirea e un ac de siguranță". Cum trebuie "tradus" titlul?
- Cartea asta reunește o serie de texte care au apărut, inițial, în diverse ziare și reviste. La ele se adaugă și unele scrise pe internet, în social media, întâmplări mici ori note pentru scriituri abandonate. Explicația titlului o dau în introducerea volumului și în primul text, care a fost scris prin 2007. Am plecat de la imaginea femeilor care, în copilăria mea, purtau, aproape toate, în reverul hainelor de casă, unul sau chiar mai multe ace de siguranță, cu care să poată drege pe loc orice "defect", mai mic sau mai mare. In nuce, ideea e asta: la fel ca acul de siguranță, fericirea e un lucru foarte mic și, de obicei, neprevăzut. Cu tot respectul, mi se pare că oamenii care așteaptă să fie fericiți sau care își planifică fericirea sunt pe o cale greșită. Vezi, acul de siguranță are un dublu sens: el poate să repare ceva, dar poate să te și înțepe. Nu e întotdeauna asigurat. Ăsta e însă riscul meseriei de a fi în viață.
- Ce te-a îndemnat să-ți aduni producția jurnalistică într-o carte?
- Cărticica asta trebuie receptată ca un semn de solidaritate umană. Eu sunt un tip acru, amar, dulce și ironic, dar foarte împreună cu specia umană, în ceea ce are ea profund și important și despre care nu se prea vorbește. Iar îndemnul meu este la implicare, nu la pasivitate. E un îndemn la curaj. Pentru că textele execută treceri de la lucruri foarte ușoare la lucruri apăsătoare, de la râs la bocit sau la furie și la revoltă... Ele nu garantează o stare continuă de plutire și de roz, precum e coperta. Perspectiva mea e că mai mult decât a vorbi unii cu alții nu putem face. Nu cred că un cocktail Molotov rezolvă situația. În schimb, mintea bine antrenată a unui om inteligent și educat, care are o strategie și nu e singur, reprezintă cel mai eficient cocktail Molotov. Alături de libertatea interioară. Poate că textele astea le vor da unora curajul să îndrăznească. Volumul acesta poate să fie punctul de plecare pentru o conversație despre locul în care viețuim noi, românii, despre atmosfera de aici, despre ce ni s-a întâmplat, despre felul nostru de a trăi. E un material profund românesc.
- Ai de gând să recidivezi editorial?
- Acum scriu o carte despre mâncare, dar nu chiar o carte de bucate, ci, mai degrabă, una care să te aducă aproape de o anume atmosferă. Pentru mine, mâncarea e foarte legată de oameni. E ceva care se oferă, se împărtășește, la fel ca poveștile. Cândva, am cunoscut niște femei de la țară, care ar fi meritat să aibă cărțile lor de bucate. De-aici mi-a venit ideea. În fond, specia umană n-a supraviețuit datorită bucătarilor ăștia celebri, ci datorită femeilor care au gătit bine și curat. Ele merită omagiul omenirii! Și cred că a cam venit momentul ca istoria asta cu mâncarea să se întoarcă de-acolo de unde a plecat: între oameni. Deci acolo se plasează și cartea asta la care scriu.
Foto: ALEX GÂLMEANU pentru HARPER'S BAZAAR, MEDIAFAX, DANA DINCĂ - CURTEA VECHE PUBLISHING