- Mulţi români au văzut în guvernul Cioloş, format din specialişti de elită, calificaţi profesional la nivel internaţional, şansa României de a-şi afla drumul către o dezvoltare reală, care s-o scoată din haosul în care se zbate de 26 de ani. Din păcate, timpul a fost prea scurt şi proiectele întrerupte. Visele, totuşi, rămân. D-le Borc, cum arată România visului dvs.?
- Eu sunt un tip suficient de realist, astfel încât visele mele să fie destul de aproape de realitate. Suntem în Uniunea Europeană, suntem membri NATO, nu am fost niciodată parte dintr-o astfel de alianţă, la acest nivel, poate cu excepţia înţelegerii secrete făcute de Carol I cu Puterile Centrale. Deci, facem parte dintr-un club select, economia ţării creşte destul de bine în ultimii ani. Avem însă şi o "bombă cu ceas", care este demografia. Suntem o economie în creştere, o economie tânără, avem însă o populaţie de economie bătrână, o populaţie de apusul Europei, cu o natalitate foarte scăzută. În plus, avem marea problemă a emigraţiei. Trebuie să facem nişte eforturi substanţiale ca să îi motivăm pe românii activi să nu mai părăsească ţara. Văd că se spune în public: "O să mărim salariile şi atunci lumea nu mai pleacă afară". Dar oamenii nu decid să plece în străinătate numai din cauza salariilor. O să auziţi foarte multă lume, cum aud şi eu prieteni de-ai mei zicând, sau chiar văd, când călătoresc: diferenţa de venit, în final, nu este extraordinară. Cei mai mulţi spun că pleacă din ţară ca să le asigure copiilor lor o şcoală mai bună, ca să aibă acces la un serviciu medical de calitate, că sunt acolo pentru că viaţa în oraşe este mult mai liniştită şi mai plăcută. Deci, nu doar banii decid! Ca să concluzionez, România mea de vis este o Românie în care să existe încredere, o Românie în care să existe speranţă, pentru că, după părerea mea, speranţa unei vieţi mai bune este singurul lucru care poate să îi determine pe românii plecaţi să se întoarcă acasă. Evident, nu pot veni toţi înapoi, dar să se întoarcă o parte, iar o altă parte din cei care vor să plece să nu mai plece. În vremurile în care există o mare speranţă pentru viitor, cred că, probabil, creşte şi natalitatea. Toate acestea ar trebui să fie posibile. Guvernul din care am făcut parte a încercat foarte mult să dea această imagine a unei Românii normale, a unei Românii în care să se dorească să se revină, dar ianuarie 2017 a făcut foarte mult rău ţării, indiferent de motiv. Această fractură care există astăzi va trebui reparată, dacă vrem să ajungem la România pe care o visăm.
- Dacă guvernul Cioloş ar fi avut un mandat complet, ce urma să realizaţi?
- Un mandat complet cred că ar fi trebuit să pornească cu o restructurare a guvernului şi a ministerelor. Avem guvernare cu mulţi miniştri şi foarte, foarte mulţi secretari de stat, comparativ cu alte ţări ale lumii. Dacă aş fi fost în aceeaşi poziţie, aş fi făcut, probabil, o reorganizare, într-un mare Minister al Economiei şi Finanţelor - un lucru destul de practicat în Europa Occidentală -, minister care ar fi înglobat perimetrele economiei, energiei, finanţelor, fondurilor europene şi ceea ce este astăzi Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii. De ce o astfel de organizare? Un minister reunit ar avea sarcina, pe de o parte, de a gândi ce vrem să facem cu banii, şi apoi, prin partea de finanţe şi fonduri, să meargă mai departe în a implementa aceste politici. Într-un minister reunit aşa cum l-aş vedea eu, nu şi-ar mai avea locul gestionarea întreprinderilor de stat - care nici nu trebuie neapărat să fie atributul unui ministru, ci, aşa cum se discută şi astăzi, ar trebui să fie parte fie dintr-un holding, fie dintr-un fond suveran care să înglobeze participaţiile şi acţiunile statului la întreprinderile la care el este majoritar. Al doilea lucru foarte important: cred că toate ministerele, nu numai Ministerul Economiei, au nevoie de o mare transformare organizaţională. Să pornim, în primul rând, de la ce trebuie făcut, nu de la ce am moştenit. Care e rolul ministerului sau al unui departament? Ce lucruri trebuie să facă şi ce oameni avem pentru a face acele lucruri? Avem nevoie de o eficientizare a muncii şi a personalului, bazată pe competenţe. Cred că soluţia adoptată astăzi, de a motiva oamenii doar cu salariul, poate fi un lucru bun, dar motivaţia salarială e doar o parte din motivaţie. Oamenii ar trebui, în primul rând, să fie interesaţi în ceea ce fac, nu doar să ocupe nişte posturi în nişte ministere. Or, eu nu cred că există o motivaţie reală în administraţia centrală, cel puţin în cea pe care am cunoscut-o eu. În plus, ne adaptăm foarte greu cerinţelor actuale. Nu avem competenţele necesare în ministere. Avem foarte mult personal care nu-şi găseşte neapărat locul.
"Cuiul lui Pepelea este dependenţa de politic"
- Eu cred că, în primul rând, cuiul lui Pepelea este dependenţa de politic. Într-un minister, în afară de ministru, de secretar de stat şi de cabinetul ministrului, adică acei câţiva consilieri pe care şi-i aduce ministrul (indivizi din apropierea lui care nu iau decizii, dar îl ajută să-şi facă treaba) nu ar trebui să existe oameni numiţi politic. Secretarul general, directorul general nu au de ce să se schimbe: ei trebuie să fie nişte oameni competenţi, performanţi, al căror randament să fie evaluat cât de des posibil, la 6 luni sau la un an, dar care să aibă o garanţie fermă a neimplicării politicului în cariera lor. Trebuie să ştie că, atât timp cât ei îşi fac treaba bine, un ministru nu îi poate demite. Dar aş vrea să închei acest subiect spunându-vă că am avut şi surprize plăcute. Oameni care să nu vrea să facă treabă sunt foarte puţini, totuşi, într-un minister. Există un procent mare care sunt funcţionari neutri politic şi vor să-şi facă treaba. Există o categorie de oameni care sunt convins că vor să lucreze corect, pentru că au bucuria unei zile împlinite la serviciu, au o mândrie a lucrului pe care îl fac şi ar vrea să fie recunoscuţi, şi nu arătaţi cu degetul - uite, ăştia sunt funcţionarii care nu fac nimic în birocraţia românească. Cu această parte din ei, care se îndreaptă spre progres, eu cred că putem alcătui o administraţie corectă. Nu se va întâmpla însă peste noapte, trebuie un mandat plin.
- Cât din ceea ce v-aţi propus să faceţi aţi reuşit să duceţi la bun sfârşit?
- În programul de guvernare asumat de guvernul Cioloş, pentru Ministerul Economiei au fost trei linii mari: implementarea guvernanţei corporative, adică numirea de manageri profesionişti în companiile de stat, pregătirea unei viziuni economice pe termen mediu şi reformarea activităţii de promovare şi de comerţ exterior. Încep cu ultima: aici a fost un eşec. Din cauză că sunt nişte slujbe ceva mai bine plătite, din cauză că există o reţea în extern, cu anumite avantaje, este şi cea mai osificată parte a Ministerului Economiei, foarte greu de reformat. Am reuşit să impunem câteva schimbări, dar nu suficient încât să înclinăm balanţa în direcţia unei reforme clare.
În guvernanţa corporativă eu zic că am reuşit, dar ăsta e un lucru important doar dacă e continuat de guvernele următoare. Pentru că dacă numeşti pe cineva într-un consiliu de administraţie pe criterii profesionale, şi guvernul următor îl schimbă imediat, nu numai că nu funcţionează, dar va fi şi mai greu ca data viitoare să atragi oameni de calitate. Degeaba, prim-ministrul Grindeanu a declarat că doreşte ca selecţiile să fie făcute din oameni competenţi, dacă primul val a fost de a-i da afară pe cei care au fost numiţi înainte.
Apoi, am reuşit - şi am lucrat câteva luni bune - să lansăm un document care se numeşte "România competitivă", un document la care am lucrat cam 800 de experţi (la un moment dat, au fost câte 30-40 de experţi la fiecare subiect în parte). Îmi pare rău că acum este neglijat. Nu îmi pare rău pentru mine, îmi pare rău pentru cei care au lucrat la el -, este un document care a venit cu câteva lucruri noi. În primul rând, şi-a pus problema cum putem să facem economia să crească în mod consistent, de-a lungul anilor, nu în nişte valuri cu vârfuri şi cu scăderi majore. Au fost nişte măsuri pe care le-am dorit să fie cât mai puţin ideologice. Am evitat acele subiecte delicate din punct de vedere ideologic, dreapta-stânga, am încercat să identificăm acele subiecte pe care se pot găsi cu uşurinţă un punct comun şi o gândire comună.
- Cu ce inimă aţi plecat de la guvernare?
- M-aş fi aşteptat ca prim-ministrul Cioloş să obţină indirect, prin partidele care l-au susţinut, un scor mai bun. M-aş fi aşteptat - şi a fost o surpriză imediat după guvernare - să nu fi intrat în criza de încredere în care am intrat în ianuarie. M-aş fi aşteptat, indiferent de o schimbare de guvernare, la o continuitate, dacă vreţi, în liniile pe care şi guvernul Cioloş le-a prezentat, o continuitate pentru a asigura o preşedinţie a Uniunii Europene din partea României în 2019, unde va fi nevoie de enorm de mult efort, şi m-aş fi aşteptat mai degrabă la o concentrare a eforturilor în jurul guvernării, decât la o atmosferă atât de fracturată.
"Părinţii şi bunicii mei m-au învăţat să apreciez două lucruri: munca şi educaţia"
- Sigur că domnul Corneliu Coposu a avut un rol important în viaţa mea, toată lumea cu care am interacţionat a avut un rol. Părinţii şi bunicii mei m-au învăţat să apreciez două lucruri, în principal: munca şi educaţia. Am fost crescut să muncesc cât de mult se poate şi să studiez cât de mult se poate. Provin din mai multe familii (ca noi toţi), familii în care lucrurile astea erau nişte valori foarte clare. Nu aş spune neapărat că sunt nişte valori de interbelic; cred că sunt chiar mai vechi. Sunt, probabil, valorile multora dintre cei de la jumătatea secolului al XIX-lea, care şi-au dat seama că muncind foarte mult pot face ceva. Am avut şansa să cunosc nişte oameni deosebiţi, nişte profesori deosebiţi, şi sper că de la fiecare dintre ei am reuşit să învăţ câte ceva. Nu aş idealiza interbelicul, pentru că eu cred că fiecare perioadă din istorie are părţile ei bune şi părţile ei rele. E adevărat că interbelicul românesc e special. Nu e teoria mea, ci l-aş cita pe Lucian Boia, care menţionează creşterea mare pe care a avut-o România, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, iniţial pe un mimetism, copiind modele franţuzeşti şi germane, un proces care se maturizează după Primul Război Mondial, într-o cultură care începe să aibă valori proprii. Ce s-a întâmplat cel mai rău în România şi se vorbeşte câteodată prea puţin despre asta este că regimul comunist, în general, şi începutul lui, în special (deşi nici perioada Ceauşescu nu e deloc de neglijat) a distrus complet elita ţării. Întâi a distrus-o fizic, iar apoi pe cei care au mai rămas i-a făcut să emigreze. După care, a urmat o distrugere şi mai perversă. Ţineţi minte, probabil, că furtul, minciuna, înşelăciunea deveniseră valori. Asta a pervertit enorm - şi efectele le vedem şi astăzi, le vedem în micile fapte de zi cu zi. Poate este şi un reflex al supravieţuirii, aşa suntem crescuţi ca fiinţe, dar asta a dat o notă foarte grea României de astăzi, pentru că lucrurile trebuie repuse acum pe nişte valori corecte: să ştii că dacă munceşti şi eşti cinstit, poţi să faci carieră, că dacă eşti cinstit şi munceşti cum trebuie, eşti bine retribuit la serviciu şi respectat. Nu e foarte clar cât de evidente le sunt aceste lucruri generaţiei de astăzi, de 20 de ani, din România. Nu cred că ei ştiu că astea sunt valorile care trebuie urmate. Nu îmi e foarte clar dacă această şmecherie, cu care ne mândrim atât de mult şi care ne opreşte la fel de mult să facem lucrurile cum trebuie, nu este încă bine înrădăcinată în sufletul nostru.
- O întrebare pentru mulţi cititori ai revistei "Formula AS": cum l-aţi cunoscut pe Corneliu Coposu?
- Corneliu Coposu şi familia lui erau (familia lui este în continuare) buni prieteni ai părinţilor mei. Dacă nu mă înşel, cred că Corneliu Coposu i-a fost student bunicului meu, la Cluj. Eu l-am întâlnit de mic, cel mai des în casa unchiului meu, doctorul Murgescu. Încet-încet, pe măsură ce creşteam, m-a pasionat destul de mult istoria, deşi am ales până la urmă să fac Politehnica. Am aflat de la el - era şi un povestitor remarcabil - detaliile legate de 23 august, alegerile din 1946, anii grei de puşcărie, de canal, de lagăr, de Bărăgan... foarte multe lucruri trăite de el însuşi, care nu prea aveau legătură cu ce ne spunea nouă manualul de istorie inventată de comunişti. Chiar ştiu o întâmplare legată de 23 august. S-a petrecut la Institutul Titulescu, la Asociaţia de Drept Internaţional, în 1984, la 40 de ani de la aniversarea evenimentului istoric. Fiind invitat şi Corneliu Coposu la această prezentare, cineva a făcut imprudenţa să zică: "Dar avem pe cineva aici care ar putea să ne spună cum s-au desfăşurat lucrurile." Cum era şi firesc, Corneliu Coposu a spus adevărul, care conţinea şi anumite lucruri neplăcute pentru istoriografia oficială. Aşa că cineva din sală s-a sculat în picioare şi i-a replicat: "Cum, dar contraziceţi ceea ce a spus tovarăşul Ceauşescu despre 23 august?" Cu un aer foarte amuzat - care l-a costat şi câteva zile de interogatorii la Rahova, Corneliu Coposu i-a răspuns: "Eu nu l-am văzut pe tovarăşul Ceauşescu acolo, deci nu ştiu ce poate să spună dumnealui despre asta. Eu vă spun ce am văzut eu".
Cu timpul ne-am apropiat mult. În decembrie 1989, când el a decis să facă partidul, i-am spus că voi fi alături de el. I-am stat alături, până ce am plecat să îmi fac un masterat. Am crezut că o să mă întorc în câteva luni, dar am rămas să fac şi un doctorat, între timp d-l Coposu s-a prăpădit, şi aşa s-a terminat relaţia noastră... L-am văzut ultima oară în februarie 1995, la Washington, unde venise în vizită şi, bineînţeles că ne-am bucurat să ne revedem.
"Corneliu Coposu era un om extraordinar de credincios"
- Cum era ca om, dincolo de marea sa personalitate?
- Era un om foarte normal, un om extraordinar de credincios, cu o înţelegere profundă a credinţei, şi cred că numai această credinţă l-a salvat, în cei 17 ani de puşcărie. Gândiţi-vă că el a stat opt ani de zile la izolare completă. Opt ani de zile! Să ieşi întreg la cap, după opt ani de celulă, unde nu vorbeşti cu nimeni, nu vezi pe nimeni... A reînvăţat să vorbească, pentru că uitase. Provenea dintr-o familie de preoţi greco-catolici, cu şcoală la Blaj, cu o foarte profundă înţelegere a divinităţii. Dar cu adevărat minunat la Corneliu Coposu era că el se purta mereu foarte natural, iar lucrurile pentru el erau foarte simple. Nu stătea prea mult să se gândească, să analizeze, pentru că avea nişte principii - asta facem, asta nu facem. Pentru că principiile, spunea el, nu se discută. Astea sunt şi gata! Ne încadrăm în ele, bine, nu ne încadrăm, atunci nu avem ce să discutăm. Sigur, era deschis negocierilor cu adversarii politici, era dispus să dialogăm, dar "autostrada" pe care se deplasa era foarte clară - regele (pentru că era monarhist convins) şi ţara!
- Din păcate, ţara, poporul, nu s-au pliat pe "autostrada" şi principiile domnului Corneliu Coposu...
- Da, dar a fost şi regimul cu Ion Iliescu în frunte, care nu l-a vrut de niciun fel. Apoi, chiar şi societatea civilă a fost uneori rezervată. În jurul lui Corneliu Coposu nu s-a creat o emulaţie, şi asta a dus, probabil, la dispariţia finală a PNŢ-ului. Pentru că, asta este impresia mea, PNŢ-ul a ratat tranziţia demografică. El a dispărut pentru că i-au murit membrii. E doar impresia mea personală, dar nu cred că e foarte departe de adevăr. În 1990, PNŢ-ul a avut foarte mulţi membri, pentru că erau foştii deţinuţi politic sau cei din preajma lor, care îi cunoşteau. Era o masă mare, în jur de 55-60 de ani, care se regăsea în acest partid. În 1990, erau nişte oameni încă în putere. Din păcate, partidul nu a ştiut cum să se înnoiască, în ce fel să atragă tinerii în locul celor bătrâni. Probabil că acesta era cel mai important lucru la început de drum - să fie gândită o tranziţie care să realizeze un schimb de generaţii. Acesta ar fi trebuit să fie singurul scop, dar în vâltoarea evenimentelor, nu l-a văzut nimeni.
"Am crezut şi cred în continuare în proiectul pe care l-a propus Dacian Cioloş, chiar dacă a fost un proiect de tranziţie"
- Eu am fost implicat în politica românească de trei ori în viaţă, în trei etape diferite. La prima, eram foarte tânăr, într-o perioadă romantică, la începutul anilor 1990, când am lucrat cu Corneliu Coposu, din 1990 până în 1994. Am lucrat mai apoi cu Radu Vasile, în 1998-1999, un an de zile, şi acum un an, ca viceprim-ministru. Eu cred că datoria noastră, ca buni cetăţeni, este ca atunci când suntem chemaţi să facem ceva, să facem. Pentru că e foarte simplu să stai pe margine şi să critici: uite, nu se face aia, nu se face aia... Nu cred că m-aş fi putut uita în oglindă şi să am curajul să mai critic, dacă aş fi refuzat propunerea pe care, cu foarte mare amabilitate şi cu enorm de multă încredere, mi-a făcut-o Dacian Cioloş. Dar pentru a mă mai implica în viitor în politică, ar trebui să existe, în primul rând, o echipă, ar trebui să existe o conştientizare că pot să aduc valoare acelei echipe. Apoi, ar trebui să am libertatea să pot să aduc acea valoare asupra căreia cădem cu toţii de acord, şi să cred cu tărie în proiectul în care aş intra. Am crezut şi cred în continuare în proiectul pe care l-a propus Dacian Cioloş, chiar dacă a fost un proiect de tranziţie.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
