- Mulți români au văzut în guvernul Cioloș, format din specialiști de elită, calificați profesional la nivel internațional, șansa României de a-și afla drumul către o dezvoltare reală, care s-o scoată din haosul în care se zbate de 26 de ani. Din păcate, timpul a fost prea scurt și proiectele întrerupte. Visele, totuși, rămân. D-le Borc, cum arată România visului dvs.?
- Eu sunt un tip suficient de realist, astfel încât visele mele să fie destul de aproape de realitate. Suntem în Uniunea Europeană, suntem membri NATO, nu am fost niciodată parte dintr-o astfel de alianță, la acest nivel, poate cu excepția înțelegerii secrete făcute de Carol I cu Puterile Centrale. Deci, facem parte dintr-un club select, economia țării crește destul de bine în ultimii ani. Avem însă și o "bombă cu ceas", care este demografia. Suntem o economie în creștere, o economie tânără, avem însă o populație de economie bătrână, o populație de apusul Europei, cu o natalitate foarte scăzută. În plus, avem marea problemă a emigrației. Trebuie să facem niște eforturi substanțiale ca să îi motivăm pe românii activi să nu mai părăsească țara. Văd că se spune în public: "O să mărim salariile și atunci lumea nu mai pleacă afară". Dar oamenii nu decid să plece în străinătate numai din cauza salariilor. O să auziți foarte multă lume, cum aud și eu prieteni de-ai mei zicând, sau chiar văd, când călătoresc: diferența de venit, în final, nu este extraordinară. Cei mai mulți spun că pleacă din țară ca să le asigure copiilor lor o școală mai bună, ca să aibă acces la un serviciu medical de calitate, că sunt acolo pentru că viața în orașe este mult mai liniștită și mai plăcută. Deci, nu doar banii decid! Ca să concluzionez, România mea de vis este o Românie în care să existe încredere, o Românie în care să existe speranță, pentru că, după părerea mea, speranța unei vieți mai bune este singurul lucru care poate să îi determine pe românii plecați să se întoarcă acasă. Evident, nu pot veni toți înapoi, dar să se întoarcă o parte, iar o altă parte din cei care vor să plece să nu mai plece. În vremurile în care există o mare speranță pentru viitor, cred că, probabil, crește și natalitatea. Toate acestea ar trebui să fie posibile. Guvernul din care am făcut parte a încercat foarte mult să dea această imagine a unei Românii normale, a unei Românii în care să se dorească să se revină, dar ianuarie 2017 a făcut foarte mult rău țării, indiferent de motiv. Această fractură care există astăzi va trebui reparată, dacă vrem să ajungem la România pe care o visăm.
- Dacă guvernul Cioloș ar fi avut un mandat complet, ce urma să realizați?
- Un mandat complet cred că ar fi trebuit să pornească cu o restructurare a guvernului și a ministerelor. Avem guvernare cu mulți miniștri și foarte, foarte mulți secretari de stat, comparativ cu alte țări ale lumii. Dacă aș fi fost în aceeași poziție, aș fi făcut, probabil, o reorganizare, într-un mare Minister al Economiei și Finanțelor - un lucru destul de practicat în Europa Occidentală -, minister care ar fi înglobat perimetrele economiei, energiei, finanțelor, fondurilor europene și ceea ce este astăzi Ministerul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii. De ce o astfel de organizare? Un minister reunit ar avea sarcina, pe de o parte, de a gândi ce vrem să facem cu banii, și apoi, prin partea de finanțe și fonduri, să meargă mai departe în a implementa aceste politici. Într-un minister reunit așa cum l-aș vedea eu, nu și-ar mai avea locul gestionarea întreprinderilor de stat - care nici nu trebuie neapărat să fie atributul unui ministru, ci, așa cum se discută și astăzi, ar trebui să fie parte fie dintr-un holding, fie dintr-un fond suveran care să înglobeze participațiile și acțiunile statului la întreprinderile la care el este majoritar. Al doilea lucru foarte important: cred că toate ministerele, nu numai Ministerul Economiei, au nevoie de o mare transformare organizațională. Să pornim, în primul rând, de la ce trebuie făcut, nu de la ce am moștenit. Care e rolul ministerului sau al unui departament? Ce lucruri trebuie să facă și ce oameni avem pentru a face acele lucruri? Avem nevoie de o eficientizare a muncii și a personalului, bazată pe competențe. Cred că soluția adoptată astăzi, de a motiva oamenii doar cu salariul, poate fi un lucru bun, dar motivația salarială e doar o parte din motivație. Oamenii ar trebui, în primul rând, să fie interesați în ceea ce fac, nu doar să ocupe niște posturi în niște ministere. Or, eu nu cred că există o motivație reală în administrația centrală, cel puțin în cea pe care am cunoscut-o eu. În plus, ne adaptăm foarte greu cerințelor actuale. Nu avem competențele necesare în ministere. Avem foarte mult personal care nu-și găsește neapărat locul.
"Cuiul lui Pepelea este dependența de politic"
- Dumneavoastră veniți exact din zona aceasta: sunteți antrenat să luați o companie, s-o faceți eficientă, să faceți profit. De unde pleacă bubele din administrația noastră? Care e cuiul lui Pepelea care trebuie scos, pentru ca guvernul, ministerele, administrația în general, să meargă bine?
- Eu cred că, în primul rând, cuiul lui Pepelea este dependența de politic. Într-un minister, în afară de ministru, de secretar de stat și de cabinetul ministrului, adică acei câțiva consilieri pe care și-i aduce ministrul (indivizi din apropierea lui care nu iau decizii, dar îl ajută să-și facă treaba) nu ar trebui să existe oameni numiți politic. Secretarul general, directorul general nu au de ce să se schimbe: ei trebuie să fie niște oameni competenți, performanți, al căror randament să fie evaluat cât de des posibil, la 6 luni sau la un an, dar care să aibă o garanție fermă a neimplicării politicului în cariera lor. Trebuie să știe că, atât timp cât ei își fac treaba bine, un ministru nu îi poate demite. Dar aș vrea să închei acest subiect spunându-vă că am avut și surprize plăcute. Oameni care să nu vrea să facă treabă sunt foarte puțini, totuși, într-un minister. Există un procent mare care sunt funcționari neutri politic și vor să-și facă treaba. Există o categorie de oameni care sunt convins că vor să lucreze corect, pentru că au bucuria unei zile împlinite la serviciu, au o mândrie a lucrului pe care îl fac și ar vrea să fie recunoscuți, și nu arătați cu degetul - uite, ăștia sunt funcționarii care nu fac nimic în birocrația românească. Cu această parte din ei, care se îndreaptă spre progres, eu cred că putem alcătui o administrație corectă. Nu se va întâmpla însă peste noapte, trebuie un mandat plin.
- Cât din ceea ce v-ați propus să faceți ați reușit să duceți la bun sfârșit?
- În programul de guvernare asumat de guvernul Cioloș, pentru Ministerul Economiei au fost trei linii mari: implementarea guvernanței corporative, adică numirea de manageri profesioniști în companiile de stat, pregătirea unei viziuni economice pe termen mediu și reformarea activității de promovare și de comerț exterior. Încep cu ultima: aici a fost un eșec. Din cauză că sunt niște slujbe ceva mai bine plătite, din cauză că există o rețea în extern, cu anumite avantaje, este și cea mai osificată parte a Ministerului Economiei, foarte greu de reformat. Am reușit să impunem câteva schimbări, dar nu suficient încât să înclinăm balanța în direcția unei reforme clare.
În guvernanța corporativă eu zic că am reușit, dar ăsta e un lucru important doar dacă e continuat de guvernele următoare. Pentru că dacă numești pe cineva într-un consiliu de administrație pe criterii profesionale, și guvernul următor îl schimbă imediat, nu numai că nu funcționează, dar va fi și mai greu ca data viitoare să atragi oameni de calitate. Degeaba, prim-ministrul Grindeanu a declarat că dorește ca selecțiile să fie făcute din oameni competenți, dacă primul val a fost de a-i da afară pe cei care au fost numiți înainte.
Apoi, am reușit - și am lucrat câteva luni bune - să lansăm un document care se numește "România competitivă", un document la care am lucrat cam 800 de experți (la un moment dat, au fost câte 30-40 de experți la fiecare subiect în parte). Îmi pare rău că acum este neglijat. Nu îmi pare rău pentru mine, îmi pare rău pentru cei care au lucrat la el -, este un document care a venit cu câteva lucruri noi. În primul rând, și-a pus problema cum putem să facem economia să crească în mod consistent, de-a lungul anilor, nu în niște valuri cu vârfuri și cu scăderi majore. Au fost niște măsuri pe care le-am dorit să fie cât mai puțin ideologice. Am evitat acele subiecte delicate din punct de vedere ideologic, dreapta-stânga, am încercat să identificăm acele subiecte pe care se pot găsi cu ușurință un punct comun și o gândire comună.
- Cu ce inimă ați plecat de la guvernare?
- M-aș fi așteptat ca prim-ministrul Cioloș să obțină indirect, prin partidele care l-au susținut, un scor mai bun. M-aș fi așteptat - și a fost o surpriză imediat după guvernare - să nu fi intrat în criza de încredere în care am intrat în ianuarie. M-aș fi așteptat, indiferent de o schimbare de guvernare, la o continuitate, dacă vreți, în liniile pe care și guvernul Cioloș le-a prezentat, o continuitate pentru a asigura o președinție a Uniunii Europene din partea României în 2019, unde va fi nevoie de enorm de mult efort, și m-aș fi așteptat mai degrabă la o concentrare a eforturilor în jurul guvernării, decât la o atmosferă atât de fracturată.
"Părinții și bunicii mei m-au învățat să apreciez două lucruri: munca și educația"
- Pe lângă programul său economic, guvernul Cioloș a propus ceva cu totul neașteptat: imaginea ideală a persoanei desemnate să fie ministru. Nu doar un premiant al profesiei, ci și un om educat, cultivat, vorbitor corect al limbii române. În sensul acesta, prezența dvs. într-un interviu difuzat pe micul ecran a fost de-a dreptul "extraterestră": un personaj "de pe altă planetă", din altă eră, o apariție interbelică, prin eleganță, cultură și elocvență. (Ținuta aceasta vă este înnăscută, sau prestanța se dobândește?) Ați crescut pe lângă Corneliu Coposu. A avut vreun rol "Seniorul", în ceea ce ați devenit?
- Sigur că domnul Corneliu Coposu a avut un rol important în viața mea, toată lumea cu care am interacționat a avut un rol. Părinții și bunicii mei m-au învățat să apreciez două lucruri, în principal: munca și educația. Am fost crescut să muncesc cât de mult se poate și să studiez cât de mult se poate. Provin din mai multe familii (ca noi toți), familii în care lucrurile astea erau niște valori foarte clare. Nu aș spune neapărat că sunt niște valori de interbelic; cred că sunt chiar mai vechi. Sunt, probabil, valorile multora dintre cei de la jumătatea secolului al XIX-lea, care și-au dat seama că muncind foarte mult pot face ceva. Am avut șansa să cunosc niște oameni deosebiți, niște profesori deosebiți, și sper că de la fiecare dintre ei am reușit să învăț câte ceva. Nu aș idealiza interbelicul, pentru că eu cred că fiecare perioadă din istorie are părțile ei bune și părțile ei rele. E adevărat că interbelicul românesc e special. Nu e teoria mea, ci l-aș cita pe Lucian Boia, care menționează creșterea mare pe care a avut-o România, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, inițial pe un mimetism, copiind modele franțuzești și germane, un proces care se maturizează după Primul Război Mondial, într-o cultură care începe să aibă valori proprii. Ce s-a întâmplat cel mai rău în România și se vorbește câteodată prea puțin despre asta este că regimul comunist, în general, și începutul lui, în special (deși nici perioada Ceaușescu nu e deloc de neglijat) a distrus complet elita țării. Întâi a distrus-o fizic, iar apoi pe cei care au mai rămas i-a făcut să emigreze. După care, a urmat o distrugere și mai perversă. Țineți minte, probabil, că furtul, minciuna, înșelăciunea deveniseră valori. Asta a pervertit enorm - și efectele le vedem și astăzi, le vedem în micile fapte de zi cu zi. Poate este și un reflex al supraviețuirii, așa suntem crescuți ca ființe, dar asta a dat o notă foarte grea României de astăzi, pentru că lucrurile trebuie repuse acum pe niște valori corecte: să știi că dacă muncești și ești cinstit, poți să faci carieră, că dacă ești cinstit și muncești cum trebuie, ești bine retribuit la serviciu și respectat. Nu e foarte clar cât de evidente le sunt aceste lucruri generației de astăzi, de 20 de ani, din România. Nu cred că ei știu că astea sunt valorile care trebuie urmate. Nu îmi e foarte clar dacă această șmecherie, cu care ne mândrim atât de mult și care ne oprește la fel de mult să facem lucrurile cum trebuie, nu este încă bine înrădăcinată în sufletul nostru.
- O întrebare pentru mulți cititori ai revistei "Formula AS": cum l-ați cunoscut pe Corneliu Coposu?
- Corneliu Coposu și familia lui erau (familia lui este în continuare) buni prieteni ai părinților mei. Dacă nu mă înșel, cred că Corneliu Coposu i-a fost student bunicului meu, la Cluj. Eu l-am întâlnit de mic, cel mai des în casa unchiului meu, doctorul Murgescu. Încet-încet, pe măsură ce creșteam, m-a pasionat destul de mult istoria, deși am ales până la urmă să fac Politehnica. Am aflat de la el - era și un povestitor remarcabil - detaliile legate de 23 august, alegerile din 1946, anii grei de pușcărie, de canal, de lagăr, de Bărăgan... foarte multe lucruri trăite de el însuși, care nu prea aveau legătură cu ce ne spunea nouă manualul de istorie inventată de comuniști. Chiar știu o întâmplare legată de 23 august. S-a petrecut la Institutul Titulescu, la Asociația de Drept Internațional, în 1984, la 40 de ani de la aniversarea evenimentului istoric. Fiind invitat și Corneliu Coposu la această prezentare, cineva a făcut imprudența să zică: "Dar avem pe cineva aici care ar putea să ne spună cum s-au desfășurat lucrurile." Cum era și firesc, Corneliu Coposu a spus adevărul, care conținea și anumite lucruri neplăcute pentru istoriografia oficială. Așa că cineva din sală s-a sculat în picioare și i-a replicat: "Cum, dar contraziceți ceea ce a spus tovarășul Ceaușescu despre 23 august?" Cu un aer foarte amuzat - care l-a costat și câteva zile de interogatorii la Rahova, Corneliu Coposu i-a răspuns: "Eu nu l-am văzut pe tovarășul Ceaușescu acolo, deci nu știu ce poate să spună dumnealui despre asta. Eu vă spun ce am văzut eu".
Cu timpul ne-am apropiat mult. În decembrie 1989, când el a decis să facă partidul, i-am spus că voi fi alături de el. I-am stat alături, până ce am plecat să îmi fac un masterat. Am crezut că o să mă întorc în câteva luni, dar am rămas să fac și un doctorat, între timp d-l Coposu s-a prăpădit, și așa s-a terminat relația noastră... L-am văzut ultima oară în februarie 1995, la Washington, unde venise în vizită și, bineînțeles că ne-am bucurat să ne revedem.
"Corneliu Coposu era un om extraordinar de credincios"
- Cum era ca om, dincolo de marea sa personalitate?
- Era un om foarte normal, un om extraordinar de credincios, cu o înțelegere profundă a credinței, și cred că numai această credință l-a salvat, în cei 17 ani de pușcărie. Gândiți-vă că el a stat opt ani de zile la izolare completă. Opt ani de zile! Să ieși întreg la cap, după opt ani de celulă, unde nu vorbești cu nimeni, nu vezi pe nimeni... A reînvățat să vorbească, pentru că uitase. Provenea dintr-o familie de preoți greco-catolici, cu școală la Blaj, cu o foarte profundă înțelegere a divinității. Dar cu adevărat minunat la Corneliu Coposu era că el se purta mereu foarte natural, iar lucrurile pentru el erau foarte simple. Nu stătea prea mult să se gândească, să analizeze, pentru că avea niște principii - asta facem, asta nu facem. Pentru că principiile, spunea el, nu se discută. Astea sunt și gata! Ne încadrăm în ele, bine, nu ne încadrăm, atunci nu avem ce să discutăm. Sigur, era deschis negocierilor cu adversarii politici, era dispus să dialogăm, dar "autostrada" pe care se deplasa era foarte clară - regele (pentru că era monarhist convins) și țara!
- Din păcate, țara, poporul, nu s-au pliat pe "autostrada" și principiile domnului Corneliu Coposu...
- Da, dar a fost și regimul cu Ion Iliescu în frunte, care nu l-a vrut de niciun fel. Apoi, chiar și societatea civilă a fost uneori rezervată. În jurul lui Corneliu Coposu nu s-a creat o emulație, și asta a dus, probabil, la dispariția finală a PNȚ-ului. Pentru că, asta este impresia mea, PNȚ-ul a ratat tranziția demografică. El a dispărut pentru că i-au murit membrii. E doar impresia mea personală, dar nu cred că e foarte departe de adevăr. În 1990, PNȚ-ul a avut foarte mulți membri, pentru că erau foștii deținuți politic sau cei din preajma lor, care îi cunoșteau. Era o masă mare, în jur de 55-60 de ani, care se regăsea în acest partid. În 1990, erau niște oameni încă în putere. Din păcate, partidul nu a știut cum să se înnoiască, în ce fel să atragă tinerii în locul celor bătrâni. Probabil că acesta era cel mai important lucru la început de drum - să fie gândită o tranziție care să realizeze un schimb de generații. Acesta ar fi trebuit să fie singurul scop, dar în vâltoarea evenimentelor, nu l-a văzut nimeni.
"Am crezut și cred în continuare în proiectul pe care l-a propus Dacian Cioloș, chiar dacă a fost un proiect de tranziție"
- Aș vrea să vă pun o întrebare care, cred eu, este pe buzele multora dintre cei care vă simpatizează. Dacă în viitor vi s-ar crea o altă ocazie să vă implicați în politică, ați face-o?
- Eu am fost implicat în politica românească de trei ori în viață, în trei etape diferite. La prima, eram foarte tânăr, într-o perioadă romantică, la începutul anilor 1990, când am lucrat cu Corneliu Coposu, din 1990 până în 1994. Am lucrat mai apoi cu Radu Vasile, în 1998-1999, un an de zile, și acum un an, ca viceprim-ministru. Eu cred că datoria noastră, ca buni cetățeni, este ca atunci când suntem chemați să facem ceva, să facem. Pentru că e foarte simplu să stai pe margine și să critici: uite, nu se face aia, nu se face aia... Nu cred că m-aș fi putut uita în oglindă și să am curajul să mai critic, dacă aș fi refuzat propunerea pe care, cu foarte mare amabilitate și cu enorm de multă încredere, mi-a făcut-o Dacian Cioloș. Dar pentru a mă mai implica în viitor în politică, ar trebui să existe, în primul rând, o echipă, ar trebui să existe o conștientizare că pot să aduc valoare acelei echipe. Apoi, ar trebui să am libertatea să pot să aduc acea valoare asupra căreia cădem cu toții de acord, și să cred cu tărie în proiectul în care aș intra. Am crezut și cred în continuare în proiectul pe care l-a propus Dacian Cioloș, chiar dacă a fost un proiect de tranziție.