O dimineață cu...IULIAN TĂNASE - "Cărțile mele sunt niște jucării"

În paginile scrise de el am citit că se poate tăcea și pe mai multe voci, că așteptarea e atunci când ai sentimente și că "dacă nu te ridici tu, nimeni nu te ridiche". E dimineață și batem la ușa "Castelului Fermecat al lui Sacha". Maestru de ceremonii și îmblânzitor de cuvinte e scriitorul, jurnalistul și omul de radio Iulian Tănase, de două ori premiat în Occident pentru literatura lui aflată mereu la granița dintre po­ezie, proză și experiment.

- Bună dimineața, Iulian! Cu ce ai îmblânzit cafeaua în dimineața asta?

- Bună dimineața, Dia! Am îmblânzit-o cu lapte, cu zahăr și cu muzica celor de la Madrugada.

- Ești singur?

- Da, în dimineața asta, ca în cele mai multe dimineți, sunt singur.

- Și cât de leneș ești, pe o scară de la 1 la 10?

- Destul de leneș, dar asta e o sâmbătă ex­cep­țională, fiindcă nu sunt la Radio Guerrilla, unde în fiecare weekend fac emisiunea "Războiul Sfâr­șitului Săptămânii". Sunt într-o mică vacanță care mi-a picat bine și pe care am umplut-o cu drumuri. După-amiază plec la Iași, să lansez și acolo "Aven­turile lui Sacha în Castelul Fermecat".

- Care e partea nevăzută a muncii de radio, Iulian? Ce faceți voi când nu sunteți în direct?

- Păi, facem tot felul de nimicuri amuzante, mai povestesc cu Mitoș și Lavinia, colegii mei, mai ieșim pe balcon la o cafea, mai citim câte-o știre. E foarte spontan și foarte viu totul. Ascultătorii s-au obișnuit cu starea asta de improvizație...

- ...de dolce farniente inteligent.

- Da, pare că nu facem mare lucru, dar după patru ore, plec acasă stors de energie. E o con­centrare uriașă, ești cu simțurile încordate, ca la vâ­nătoare. Doar că noi vânăm glume în direct, vânăm asociații de idei și de imagini și mai stăm cu ochii și la ceas, că sunt momente când vine publicitatea peste noi și trebuie să fim atenți.

- Nu-i complicat să fii amuzant așa, la coman­dă?

- Uneori e. Evident, nu tot timpul ne iese, ne mai scapă și lucruri pe care n-am fi vrut să le spunem. Colegul meu Dobrovolschi a spus odată: "Cui îi e teamă de penibil să nu facă radio". Avea dreptate. La radio te expui foarte mult, te arăți exact așa cum ești. Radioul e un mediu sincer și cinstit.

- Sinceritatea asta e o constantă în multe lucruri pe care le faci. Nu te-ai ferit nici pe Facebook, nici în cărțile tale, să te arăți exact așa cum ești.

- M-am și gândit odată, în glumă, să scriu o carte intitulată "Un veac de sinceritate". E obo­sitor să pari ceea ce nu ești. Da­că-ți pui o mască, trebuie s-o întreții, s-o mai pudrezi din când în când. Mă tem că sunt prea bătrân să mai învăț să fiu ipocrit.

- Mai ai timp și de lite­ra­tură, dacă radioul îți mănâncă energia?

- Crezi că, dacă aș sta acasă, aș scrie mai mult!? N-aș scrie. La radio e multă improvizație, e o gimnastică a minții care mă ține în formă. Acolo îmi exorcizez anumite frivolități și, când mă apuc să scriu, nu le mai pun în joc.

- Avem cu toții o doză de frivolitate, însă tu, în plus, ai și o relație mai îndelungată cu umorul. Ai în spate 13 ani de "Academia Cațavencu" și încă vreo 13 de Radio "Guerrilla".

- M-am născut cu un simț al umorului bine dezvoltat. Și am avut norocul să aterizez, la 23 de ani, la "Academia Cațavencu", care era atunci un soi de societate secretă, o sectă unde nu ajungea oricine și unde aveai mari șanse să crești, dacă voiai asta, fiindcă toți erau foarte inteligenți și cu foarte mult haz. Erau și foarte mulți scriitori acolo. Era o struțocămilă a presei, Cațavencu, nici jur­na­lism, nici literatură, dar chestia asta între lumi mi-a plăcut teribil.

- Am observat că oamenii cu mult umor sunt, de fapt, incredibil de sen­sibili, de vulnerabili...

- Alexia Udriște, ilustratoarea cărții mele, și Laura Câlțea, editoarea, mi-au trimis la un moment dat un fragment dintr-o discuție a lor privată. Spuneau exact asta, că ele cred, în ciuda umorului meu, că aș fi un om foarte trist. Tind să le dau dreptate, și ai și tu. Am multe melancolii, multe sensibilități, umorul e și o platoșă de apărare sub care ascund uneori stări foarte grave.

- Ele te-au dus înspre poezie?

- Am simțit mereu o nevoie dis­pe­rată de a scrie. Poe­me­le mele de ti­ne­re­țe așa au ve­nit. Nu-mi do­ream să de­­vin scriitor, dar nu știam ce să fac cu toate stă­rile alea. Și lucrurile așa au și rămas. Când simt o mare nefericire (și n-am dus lipsă de așa ceva în ultima vre­me) o torn în scris. Am pus foarte mul­tă emoție, chiar și în ultima carte, chiar dacă e o carte pen­tru copii.

- O carte pentru copii, în care se simte însă drama oamenilor mari care se despart.

- Așa e, cartea asta s-a născut dintr-o mare suferință. Am început să o scriu chiar de ziua băiatului meu, Sacha, fără să știu atunci că va fi o carte. Eram singur, nu mi se îngăduia să îl văd și nu am știut atunci să negociez mo­mentul ăla. Ca să nu mă las dus de un val de furie și de re­voltă, căci mi se părea nedrept să nu-l pot vedea de ziua lui, m-am refugiat în imaginație și m-am liniștit.

- Ai scris cartea asta pen­tru Sacha sau ai scris-o de fapt pentru tine?

- Am scris-o pentru mine, fiindcă eu aveam nevoie, nu Sacha. A fost manualul meu de supra­viețuire. Am stat în ziua aia și am vorbit cu el în capul meu și apoi pe hârtie, mi-am imaginat că suntem împreu­nă, că ne jucăm, că-i gătesc și facem toate celelalte lucruri din carte. Și după ce am scris vreo zece pagini, m-am liniștit. Deși pare exact contrariul, cartea e ficțiune 90%.

- La lansarea cărții la Bookfest, unii au spus că și-ar fi imaginat orice despre tine, numai că scrii și cărți pentru copii nu.

- Asta pentru că fac destul de multe lucruri. Dar nu cred că suntem într-un singur fel, noi, oamenii. Am prieteni care fac și mai multe decât mine. Eu doar scriu, m-a ferit Dumnezeu să am mai multe talente.

- Eu zic că ai cel puțin un talent în plus, talentul de tată. Copiii tăi, Adora și Sacha, sunt la fel de celebri ca tine. Și despre fiecare ai scris câte-o carte.

- Ei, da, talentul ăsta se simte.

- Ți-ai dorit din­totdeauna co­pii?

- Abia după ce s-a născut Adora, am înțeles despre mine că îmi place să fiu tată, că pen­tru mine asta este un fel de me­serie. M-am trezit cu niște instincte foar­te puternice și cu o dragoste din asta ti­ranică, de ne­în­țeles. Copiii îți re­for­mu­lează toate e­mo­ții­le, toate sen­timentele, e in­cre­dibil. De la copii în­veți să iubești. Au un fel de a iubi foar­te sincer, foar­te curat, pentru totdeauna.

- Ce ai vrea să le lași moștenire copiilor tăi, Iulian?

- Aș vrea să-i învăț să rămână oameni liberi, să rămână poeți, să fie sinceri, să nu mintă, să se mire în continuare, să-și păstreze atenția asta extraor­di­nară pe care toți copiii o au. Acum, sunt capabili să vadă o frunză pe jos și să-mi zică: "Uite, tata, ce frunză minunată!", o frunză pe lângă care eu aș fi trecut fără să-mi pese.

- E sâmbătă dimineață, dacă ai fi tu însuți copil, în Castelul Fermecat (care e de fapt apar­tamentul tău) cu ce ți-ai face de cap?

- Ooh, cred că m-aș juca toată ziua, casa mea e plină de jucării acum, momentan sunt împrăștiate peste tot, au rămas așa de când au fost copiii ultima oară la mine. Dar nu trebuie să fiu copil ca să mă joc. Asta fac oricum, și când scriu, și când citesc. Și cărțile mele sunt tot niște jucării. Am fost recent la Timișoara și, înainte de lansare, am stat în librăria "La Două Bufnițe", la o cafea, și am citit cărți pentru copii. Mi-am amintit cum își imagina Borges paradisul, ca pe o bibliotecă. Am fost fericit și i-am dat dreptate.

Foto: MIHAI BARBU, PETRICĂ TĂNASE