După alegerile locale şi parlamentare din ultimul an, liberalii au intrat într-un con de umbră atât de marcat, încât destui observatori ai fenomenului nostru politic prevedeau chiar decesul acestui ultim "partid istoric". Cauzele căderii sale, care a culminat, la parlamentare, cu obţinerea unui firav loc secund în Parlament, sunt multiple, dar relativ uşor de identificat. Actualul PNL este rezultatul unei fuziuni incomplete între vechiul PNL şi PD, partidul care l-a impus la preşedinţia ţării pe Traian Băsescu. PD-ul, în versiunea "PDL", a pierdut parlamentarele din 2012, după ce fostul lider a rupt construcţia lui politică, mutându-şi adepţii, inclusiv un grup masiv de "ideologi", intelectuali angajaţi în Mişcarea Populară, formaţiunea creată de el. PNL-ul a pierdut la rându-i aceleaşi alegeri după ce, în urma alianţei toxice cu PSD-ul, numită USL, a fost lăsat în voia sorţii de carismaticul, dar superficialul său conducător, Crin Antonescu, ce s-a retras împreună cu camarila sa. Şi în acest caz, s-a văzut că un partid dependent de lider ajunge, într-un termen temporal oarecare, la eşec, liderul fiind mereu tentat să-şi subordoneze opţiunea doctrinară şi programatică a formaţiunii propriilor sale interese. Împingând vechiul PNL în "braţele" PSD-ului, Crin Antonescu l-a obligat să abdice de la valorile sale definitorii, de la identitatea sa. Cu un PDL prăbuşit de la 33% în 2008, la 16% în 2012, şi cu un PNL situat în ambele elecţiuni la aproximativ 18-19%, singura şansă a dreptei la "prezidenţialele" ce au urmat era asocierea sau fuziunea ambelor partide. Comasarea lor incipientă şi susţinerea unui unic candidat a avut ca efect alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte al ţării.
A fost cel mai mare şi singurul succes al noului PNL în faţa mamutului populist-oligarhic PSD-ist. După "prezidenţiale", toţi susţinătorii dreptei se aşteptau ca fuziunea să fie dusă la capăt, formaţiunea construită astfel putând să se afirme ca un adevărat partid politic, atât în sens doctrinar, cât şi în cel programatic, un partid de sine stătător, mai ales că liderul care l-ar fi putut remorca şi supune după tipicul ştiut în viaţa noastră politică s-a regăsit, ca preşedinte al ţării, în afara lui. Cel puţin până la "parlamentarele" din decembrie 2016, fuziunea nu a reuşit, noul PNL prezentându-se ca un hibrid politic, scindat interior prin conflictele surde dintre componenţii vechilor formaţiuni, ezitant doctrinar şi cu un program de guvernare însăilat şi contradictoriu. Rezultatul, pe fondul unui absenteism masiv, provocat de deruta celui mai cultivat electorat, cel de dreapta, a fost un scor ce nu atingea nici măcar jumătate din procentajul însumat matematic, care - în 2008 - i-ar fi asigurat majoritatea parlamentară absolută (52%) şi - în 2012 - o majoritate relativă (33%). La "prezidenţialele" din 2014, noul PNL era creditat cu un impact electoral de 45%, suficient - dacă s-ar fi concretizat în voturi parlamentare, pentru o guvernare monocoloră. Coborârea, în 2016, la sub 20% din opţiunile electoratului, nu s-a datorat numai fuziunii avortate şi luptei între orgoliile diverşilor şefi din organizaţiile locale, silite la convieţuire în aşteptarea unificării, paralizia "bazei" a generat şi paralizia "centrului", în care doar structurile mult mai bine fixate ale vechiului PDL mai funcţionau. Lipsa de coerenţă în decizii, dar şi în scopuri, a fost principala dificultate de care s-a izbit formaţiunea în tranziţie. Conducerea bicefală a fost supusă la tot felul de presiuni din partea "baronilor" vechilor partide (PNL şi PDL), divizată în privinţa "influenţei" prezidenţiale, ruptă de intruziunile Justiţiei, care i-a amendat - ca şi în cazul PSD-ului - liderii suspectaţi de corupţie. Dar dacă în disciplinatul PDL, mesajul Justiţiei a fost înţeles şi conducătorii, în frunte cu preşedintele Vasile Blaga, s-au retras în aşteptarea deciziei, în vechiul PNL, coteria "bonzilor" a continuat, baronii impunând, într-o totală netransparenţă, direcţii de acţiune halucinante, fără legătură cu opţiunea doctrinară, fără programe clare. Aşa s-a întâmplat la "locale", unde - ca să exemplificăm - Bucureştiul a fost pierdut, ca urmare a manevrelor "grupării Gorghiu-Atanasiu-Petrache", ce l-au paraşutat drept candidat la primărie pe Marian Munteanu, politician din afara partidului, cu viziuni total diferite de ale acestuia. Pierderea "localelor" a fost premisa catastrofei de la "parlamentare" şi temeiul politicii "moi", într-un Parlament aflat cu totul la cheremul PSD-ului.
Congresul PNL ar trebui să pună capăt acestei stări, dacă nu vrea să dispară, pe urmele PNŢCD-ului, ca partid "istoric". În cursă au rămas, după destule "mişcări" interne, doi lideri tineri: Ludovic Orban şi Cristian Buşoi. Televiziunile şi presa au surprins calităţile şi defectele amândurora. Personal, cred că Orban este în acest moment favoritul, experienţa eşecurilor anterioare maturizându-l. El este mai puţin înclinat spre compromisuri decât Buşoi şi pare deschis spre o mai clară delimitare doctrinară şi programatică a partidului în raport cu derapajele, pe toate planurile, ale omnipotentului PSD. Ludovic Orban ştie clar că PNL-ul trebuie să se reîntoarcă spre aspiraţiile societăţii civile (al cărei uriaş potenţial politic l-am văzut la manifestaţiile anti-PSD-iste de la începutul anului), promovând, în acest scop, în detrimentul "baronilor", echipa de tineri intelectuali intransigenţi ce mai susţine încă partidul. Reabilitarea "tehnică" a experimentaţilor organizatori din vechiul PDL, în frunte cu Vasile Blaga, este - de asemenea - necesară, fermitatea doctrinară neavând valoare fără susţinerea disciplinată a "celulelor" de bază ale partidului. Următorii ani de opoziţie ar trebui să cureţe formaţiunea de oportuniştii prin definiţie, dar şi de "conspiratorii" care îşi doresc "fructuoase" înţelegeri cu PSD-ul. Înaintea alegerilor locale şi parlamentare din 2020, PNL-ul are de trecut "testul prezidenţialelor" din 2019. Pierderea lui, fie şi ca urmare a unei îndepărtări de preşedintele Iohannis, va însemna, chiar şi pentru sceptici, înmormântarea definitivă a unui partid în care s-au pus atâtea speranţe.