Vorbea repezit și rostea cuvintele apăsat și chiar puțin răstit, de-ai fi zis că era mereu pusă pe harță. De fapt, e o ardeleancă dintr-o bucată, crescută în Țara Moților, la Albac, într-o casă cu șapte copii, în care de dimineață până seara se muncește, iar timpul nu e dat pentru povești.
Unchiul a adus-o în familia noastră pe mătușa Lenuța la doi ani după ce-i murise soția, lăsând orfan un băiețel de 4 ani. Iar nouă ni s-a părut atunci că e, poate, prea repede. Dar inima se mișcă într-un timp numai de ea știut, pe care niciun ceas nu-l poate măsura.
Lenuța venise în zi de sărbătoare, la nunta unei verișoare, când rudele curgeau din toate colțurile țării și aveau să stea, cu toate, acasă la noi. S-a așezat pe un colț de scaun din bucătărie, cu mâinile încrucișate în poala fustei, puțin stingheră. Până și ochii mei de copil vedeau deslușit răceala și neîncrederea cu care a fost primită. Mama, tata și bunica - mama unchiului și a mamei mele - i-au întins, pe rând, mâna, cu un gest mecanic, distant, ce spunea deslușit cu totul altceva decât cuvintele de bun-venit. Dar au început să curgă rudele celelalte, unchi și mătuși, și veri, și fini, și nimeni nu s-a mai preocupat de mătușa Lenuța. Până când un incident a readus-o în prim-plan.
Chiar în ziua nunții, după ceremonia de la biserică și cu câteva ore înainte de petrecerea la care erau așteptați 300 de oaspeți, ne-am trezit că firma care trebuia să aducă sutele de porții de mâncare încurcase zilele și nu pregătise nimic. Nervi, agitație, învinovățiri aruncate de la unii la alții ce zburau tăioase ca niște săbii au otrăvit atmosfera de sărbătoare. Femeile și-au abandonat gătelile, îmbufnate, descumpănite, iritate și au început să roiască în jurul bunicii, cu un ropot de smiorcăieli. "Cu ce primim musafirii? O să ne facem de râs! S-a ales praful de nunta fetei!".
Cu aerul ei de școlăriță, mătușa Lenuța a făcut un pas în față în cercul gălăgios și fierbinte al panicii ce începuse să se strângă tot mai mult și să ne sufoce pe toți. Cuvintele mai țâșniră câteva clipe din inerție și se izbiră de pereți, pentru ca apoi, la vederea mătușii, să se stingă, surprinse de apariția hotărâtă și discordantă. "Ce vrea și țărăncuța asta acum?". Cu vorba ei apăsată și cuvintele puțin stâlcite de accentul ardelenesc și dezacordurile de femeie simplă, de la țară, mătușa Lenuța nu se intimidă în fața doamnelor dichisite și sofisticate de la oraș. "No, hai să nu ne necăjim amu! D-apăi, dacă mai îi de und' să loăm ce ne-o trebe, le-oi face io!". Bunica s-a asigurat că Lenuța înțelege că e vorba de 300 de porții și patru feluri de mâncare, plus prăjituri și tortul miresei. Mătușa s-a transformat atunci într-o mică stăpână. Și-a suflecat mânecile, și-a pus un șorț, și cuvintele ei și-au arătat atunci marele dar de unelte: "Tu, Jane, și tu, Mirceo" - tatăl meu și unchiul, "mereți în grabă de-aduceți... aia și ailaltă...". Și s-a pornit să înșire, în tăvălug, ingredientele ce-i trebuiau. Cărnuri și legume și mirodenii... încât abia reușea tata să țină pasul și să le scrie pe listă. Și a-nceput mătușa să-i pună pe fiecare la treabă, în timp ce ea aruncase deja oalele cele mari pe foc și se pornise să taie o jumătate de sac de cepe. Și lacrimile-i șiroiau pe obraji și tăia, și iar tăia, și-și ștergea lacrimile cu dosul palmei, și prăjea, și învârtea și-n tigaie, de parcă zece mâini avea, și poruncea: "Tu fă aia, tu, ajută-mă la asta! Tu gată ailaltă!". Și cum îi mergeau mâinile îi curgeau și vorbele, și aburi înalți și aromați se ridicau și o-nconjurau și îmbrăcau mângâietor bucătăria, într-un val de liniște și speranță și încredere. Și familia se strânse în jurul ei și se preschimbară cu toții - unchi și mătuși și veri și fini și nepoți - într-o prelungire a mâinilor ei, ascultătoare și rapide și eficiente. Atotștiutoare și atotputernice. Din care mâncărurile ieșeau una după alta, așa cum le povestea ea înainte chiar să se-ntâmple, înainte ca măcar imaginate să fie. Și, odată cu ele, și o altă ordine a iubirii se năștea și lua în stăpânire totul, și dădea un chip nou familiei noastre. Un chip pe care aveam să-l văd apoi foarte des. Un chip pe care luminează, strălucitor, surâsul lui "totul e posibil, împreună suntem puternici și nimic nu ne poate sta în cale". Nu mai e nevoie să spun că mesele au fost bogate la nuntă, și oaspeții, mai mult decât mulțumiți.
Tot mătușa Lenuța a fost cea care, mulți ani mai târziu, când vărul meu - băiețelul de patru ani pe care ea l-a făcut mare, cu un uriaș talent matern, de femeie ce nu a avut niciodată un copil al ei - a fost zdrobit într-un accident de motocicletă, i-a stat, zi după zi și noapte după noapte, la căpătâi, la spital, luni la rând. Numai mătușa Lenuța a reușit, cu o rară forță a inimii, pe misterioasele căi ale iubirii, să creadă cu tărie, atunci când nimeni nu mai credea, că el va mai păși vreodată pe picioarele lui. În lungul șir de operații și recuperări, l-a hrănit cu lingura, i-a ținut plosca și s-a făcut că nu-i aude vorbele tăioase, atunci când se simțea strivit și-ntorcea furia de a se vedea infirm la 25 de ani împotriva tuturor. Ea a tăcut și a îndurat și a rămas și a crezut. A dus ea lupta lui de voință și încredere atunci când el nu mai găsea puterea s-o ducă. Și, dacă mama care l-a născut l-a învățat să facă primii pași, Lenuța a fost mama care l-a ținut de mână când a învățat din nou să meargă, la 25 de ani.
Tot mătușa Lenuța, nu se știe de unde, i-a pus unei alte mătuși un teanc de bani în mână, când a avut un necaz. Bani pe care nu i-a mai acceptat niciodată înapoi. Pentru că Lenuța se pricepea ca nimeni altcineva să dăruiască. Și tot la ea am văzut cea mai bogată cămară din lume, ce îmi părea, când eram copil, o lume magică, în care găseai lucruri minunate. Acel aranjament unic de borcane și borcănele și găletușe cu murături și zacuscă și sute de dulcețuri, făcute toate cu mâinile ei, îmi păreau magice. Știam că, de sub căpăcelele colorate, sau de sub celofanul legat strâns cu elastic, se vor deschide și mă vor lua de fiecare dată prin surprindere deliciile gusturilor de neuitat, inventate din rețete numai de ea știute.
Secretul mătușii Lenuța este secretul multor femei - mame, bunici sau soții. Femei care fac, în fiecare zi, minuni pentru familia lor, și nu cu o baghetă magică, ci cu un ingredient mult mai puternic. Ingredientul lor secret este iubirea tăcută, ce trece, poate prea des, neobservată. Pentru că iubirea nu se strigă și nu se bate cu pumnul în piept. Iubirea făptuiește. Iubirea e generoasă. Iubirea știe să fie acolo atunci când ai nevoie de ea. Ce face acum mătușa Lenuța? Ce a făcut mereu. Tace și iubește. Dar ce a gândit ea și ce și-a dorit doar pentru ea în tot acest timp? Habar nu am. Nimeni nu cred că știe. Este secretul ei.
ALINA DINCĂ