Călătorie într-o fotografie - TEODOR BACONSCHI: "Luciditatea e marele meu viciu"

- Ar fi putut alege un instantaneu din Italia, unde și-a început misiunea de ambasador, sau unul de pe malurile Senei, unde se plimba în anii de doctorat. În locul lor, m-a așteptat cu un portret alb-negru « între două vârste și între două lumi ». Acasă la scriitorul, diplomatul și antropologul Teodor Baconschi, ploaia cade răpăind pe acoperiș, iar tutunul de pipă își plimbă leneș mirosul dulceag. Pornim în căutarea timpului pierdut, într-o fotografie veche de aproape trei decenii -

Brețcu, capăt de linie

- Văd că ați ales o imagine alb-negru.

- E o fotografie în nuanțele cenușii din ultimii ani ai comunismului, când a fost făcută. Mă aflam la Târgu-Secuiesc, alături de un prieten din liceu, care ajunsese profesor de română în comuna Breț­cu, unde se termina calea ferată. Trăiam timpuri în care n-aveam prea multe de făcut, dar compensam prin lectură avidă, prin prietenie, prin relația umană foarte vibrantă, care pentru noi era o plută de sal­vare.

- Erați și foarte tânăr, probabil proas­păt absolvent.

- Cred că aveam 25 de ani. Nu ieșisem încă nicăieri din România, unde poporul era ținut în beznă, te­mere și subnutriție. În acel moment, am fi zis că viața noastră s-a cam înfundat, precum linia de tren la Breț­cu. Simțeam însă în aer limita răb­­dării. Gorbaciov începuse să de­șurubeze Uniu­nea Sovietică, în spe­ranța de a o pu­tea re­forma.

- Vă interesau încă de atunci diplo­mația, relațiile dintre țări, felul cum se poziționa România?

- Deloc. În anii aceia eram strict pro­dusul Facultății de Teologie, al pasiunii pentru literatura patristică, afundat în tex­te grecești, și dornic să mă cuplez cu nou­tățile din erudiția occidentală. Lucram la editura Pa­triarhiei, începusem să public în revistele teologice. Trăiam într-un grup de tineri intelectuali umaniști și mă simțeam protejat în acea lume, oarecum artificială. Relațiile internaționale nu mă interesau deloc. Virajul meu spre diplomație s-a petrecut în cu totul alt context istoric, zece ani mai târziu.

- Tatăl dvs. a fost el însuși un om extrem de erudit, poet, publicist, teoretician literar. Mă întreb dacă pariul acesta total pe cultură n-a fost o moștenire de familie. E ceva ce v-a fost transmis  conștient?

- Tatăl meu a murit când aveam 14 ani, la cu­tremurul din 1977. Aș zice, prin urmare, că nu atât el, cât biblioteca lui m-a format mai degrabă. Dar a mai fost și pilda "alpină" a lui Noica. Aparțin acelei gene­rații care s-a suit pe munte. Am căutat să trăim legenda culturii înalte, care presupunea că un om nu e complet până nu a trecut prin filosofie, prin literaturile mari, până nu știe câteva limbi străine, începând cu cele clasice. Am fost probabil ultima generație care s-a modelat în umanismul european, în ideea că sensul vieții nu e subînțeles și automat, ci e dobândit prin căutare spirituală, prin dezvol­tarea simțului estetic, prin cizelare, prin înțelegerea lucrurilor.

Revelația că Dumnezeu există

- Cât de apropiat era tatăl dvs de ideea de credință?

- Nu foarte, generația lui intelectuală a fost la început captivă în mirajul avangardelor și-al suprarealismului. Tinerețea lor a fost fracturată de schimbarea de regim. Tata însuși a avut o perioadă în care a scris "pe linie", până în 1956 când s-a dezis public de producția oportunistă și a căzut în dizgrație. I-au luat revista pe care o fondase și o con­ducea la Cluj, Steaua, și până la moarte, a trăit doar din drepturi de autor sporadice. Poezia pe care a publicat-o după 1956, a fost din ce în ce mai bună, mai liberă, dar și mai pe­simistă, aproape nihilistă.

- Și atunci, ce anume v-a împins spre cre­din­ță?

- Am trăit, pur și simplu, revelația că Dum­nezeu există. L-am simțit, așa că această certitu­dine - cu toate fluctua­țiile, tribulațiile, căderile și ezitările ei - nu m-a mai părăsit niciodată. A fost un fel de dar, pe care acum îl văd aureolat, îmbrăcat într-un maxim prestigiu, pentru că nu s-a mai repetat.

- Ce vârstă aveați?

- Cam 17 ani. Nu mai pot să situez momentul în spațiu, doar în timp, cred însă că eram în vizită la acest prieten al meu, care lipsește din fotografie. A fost un moment cu adevărat pascalian, în sensul acelor pleurs de joie. Ai revelația, nu o explici, nu o raționalizezi, simți cum te copleșește și-ți vine să plângi. Știam însă că nu e nimic fabricat, că nu e proiecție și nici vreo stare de exaltare temporară. Exact ca-n tablourile baroce, s-a deschis cerul, s-a creat gaura din acoperiș, ca să reiau metafora căreia Eliade i-a dedicat o întreagă carte.

- V-a schimbat momentul acela felul de a trăi de mai târziu?

- Nu neapărat. N-am fost niciodată un fervent, un credincios ultrapracticant, cu atât mai mult cu cât experiențele mele ulterioare au fost foarte cos­mopolite. După 1990, am stat patru ani la Paris, ca să-mi fac teza de doctorat, apoi, timp de aproape două decenii am condus trei ambasade, am fost secretar de stat și ministru.

- Ați avut mai degrabă un destin de călător decât unul de ascet, nu?

- Da, am călătorit enorm, am memoria unui globe-trotter. Am călătorit profesional, dar profitând de formația mea de antropolog al faptului religios, care caută să înțeleagă structura profundă a oricărei culturi. Câteodată, am sentimentul că viața mea e străbătută de o falie. Revoluția m-a prins la 27 de ani, acum am dublul acelei vârste. Am trăit două vieți, două experiențe. Una bazată pe închidere, alta pe deschidere. Una pe călătorii interioare, alta pe explorări reale.

- De o parte scrisul, de alta diplomația.

- Neplăcut e că unii te iau ca diplomat care scrie, alții ca scriitor care a făcut și diplomație. (râde) Cumva, această ambivalență te pedepsește să nu fii ceva clar, să fii privit mereu ca un centaur, ca o ființă hibridă. Dar mie îmi și place lucrul ăsta, am sentimentul că am trăit mai multe vieți. Și am convingerea că am reușit să fac ceva cât de cât semnificativ în ambele domenii.

"Un credincios nu calcă pe cadavre"

- Domnule Baconschi, cum e în di­plo­mație, când la masa negocierilor se așază și Dumnezeu?

- Politica modernă e marcată de un realism cinic, sub influența lui Ma­chia­velli. Dar s-a întâmplat că eu am intrat în diplomație tocmai pentru că mă pri­cepeam la faptul religios, iar studiile mele m-au recomandat ca ambasador la Va­tican. Deci, prima mea experiență a fost în teocrație, nu în democrație, într-un loc cu totul special, cu echipa de cardinali ai Papei, oameni extrem de cultivați. Mai târziu, ca ambasador la Lisabona și la Paris, am cunoscut nenumărați diplomați care erau catolici fervenți sau protestanți dedicați. Am văzut cum funcționează în diplomație și cei din lumea islamică. Cred că în politică și-n diplomație, cel care are o relație cu Dumnezeu știe că nu e el totul, că e o ființă slabă, fragilă, trecătoare și, prin urmare, se comportă altfel, are alte priorități, alte opțiuni. Da, contează enorm credința. Un credincios nu calcă pe cadavre. Dar în diplomație nu calcă nimeni pe cadavre, oricum. Diplomația e co­dificată, are un mod de operare bazat pe o curtoazie foarte elaborată, totul e încifrat, trebuie să știi să citești printre rânduri, să te porți "cu mănuși".

- Dintre toate țările în care v-au purtat pașii ca diplomat, pare că Italia poartă un loc special în amintirile dvs. Și cred că nu doar datorită Va­ticanului. I-ați dedicat și o carte-dialog, născută din prietenia cu Horia Bernea. O carte făcută la pas. Cum s-a născut fascinația asta teribilă?

- Italia e un vulcan de geniu și umanitate. Produce frumusețe de 3000 de ani, are o istorie ma­joră, e binecuvântată climatic. E o țară pe care un in­telectual nu poate decât s-o devoreze sau să se lase devorat de ea. De la gastronomie până la pan­tofi, de la miresmele de leandru până la splendoarea madonnelor din vechile biserici, totul te cucerește în Italia. E viață în sine, pe care trebuie s-o trăiești dedicându-i-te. Pe mine m-a sedus ca un drog.

Vârsta suficienței solare

- Să ne întoarcem puțin la fotografia pe care ați ales-o. Păreți destul de visător, aveți multă poezie în privire, în ciuda preocupărilor practice cu care ne-ați obișnuit mai târziu.

- Era așa și este încă așa. Poate unde sunt sub semnul Vărsătorului, care e un idealist, un visător, un vizionar, care are și dorința de a conduce, dar și dorința de a răsturna lucrurile.

- Ce v-ar fi plăcut să schimbați atunci, la 25 de ani?

- 25 e vârsta suficienței solare, nu vrei să schimbi mare lucru. Te simți o forță în devenire, ai și capitalul de timp, ești un mic Rastignac, vrei să te confrunți cu orice, nu există limite. E vârsta la care n-ai înțelepciune, dar ai energie și capacitatea de a visa fără limite. Am fost și eu exact așa.

- Scriați și poezie? V-ați moștenit părintele?

- N-am avut decât pe la 16 ani niște încercări de a scrie poezie. În rest, am fugit de poezie. M-a atras mult mai mult filosofia. Când ai un tată ilustru, e foarte apăsător să i-o iei pe urme. Vrei să devii și tu cineva, nu? Așa că am preferat să cultiv alte genuri. Sigur, însă, că-l moștenesc pe tata. Sunt ba­cons­chian, scrisul tatălui meu m-a marcat. Regăsesc și la mine plăcerea lui de a folosi toate resursele limbii, fără scrupule populiste. Niciodată nu m-am putut lipsi de scris, mi se pare că e darul care mă exprimă cel mai bine.

- Copii aveți, domnule Baconschi?

- Am doi, pe Irina și Ștefan. Amândoi au ales științele umane, n-am reușit să-i fac ingineri (râde). Irina are 22 de ani, termină acum la "King's College London", filosofie, drept și științe politice. Din toamnă, a fost admisă cu bursă integrală la "London School of Economics". Iar Ștefan, care are 20 de ani, a făcut doi ani de "Science Po'" la Paris, apoi a intrat într-o dublă diplomă finanțată de americani și francezi, la Columbia University. I-am crescut în spiritul autonomiei și libertății, fiindcă au călătorit mereu cu mine, în misiunile diplomatice, și au făcut peste tot pe unde au umblat școală franceză.

- Copiii dvs. sunt foarte aproape de vârsta pe care o aveați în fotografie. Când îi vedeți, recu­noaș­teți în ei ceva din ceea ce erați?

- Aproape nimic, ei sunt produsul unei epoci com­plet diferite. Mi-am făcut datoria pedagogică de a le explica totalitarismul și de a-i face să înțe­leagă democrația la justa valoare. Dar poveștile me­le de dinainte de '89 le sunt străine, nu îi ating. Ce mă bucură e că sunt serioși, foarte muncitori și con­vinși că educația de calitate e cea mai bună inves­tiție în propriul viitor. Admir maturitatea cu care au ales ce și unde să studieze, ocupându-se singuri de toate aspectele, de la subvenții academice, până la cazarea în cămin.

- E, până la urmă, «pariul» cultural al fa­miliei, de la care văd că nu se dezic nici ei.

- Au existat multe generații de preoți în familia Baconschi, toți oameni citiți, oameni cultivați. Nu știu cum se explică, poate că, trăind în marginea asta de Imperiu, au simțit cu toții nevoia de a se ancora în ceva solid, de a se salva într-un fel. Sigur, cultura nu e mântuitoare, te mântuie Iisus Hristos. Însă ea te umani­zea­ză, te pune în valoare. Cultura mare e ca a doua naștere, ca o inițiere.

"Singurul lucru care ne poate împlini e iubirea"

- Vă este suficientă cultura sau mai e nevoie și de altceva ca să vă simțiți împlinit?

- Paradoxal, cultura te face să te simți mereu neîmplinit, mereu pe drumul unei împliniri posibile. Dacă nu ai plăcere, dacă nu te joci cu ideile, cu operele, dacă nu ești vrăjit de ele, ai o relație contabilă cu cultura și degeaba o ai. Cultura nu e paradă de cunoștințe, ci un mod de a te lua în posesie, de a nu trăi la întâmplare, de găsi cu mintea ta un sens al propriei treceri prin lume. Nu, cultura nu mi-e sufi­cien­tă. Singurul lucru care ne poate îm­plini e iubirea. Asta e condiția uma­nă, suntem în căutarea comuniunii cu ceilalți.

- Iubiți, domnule Baconschi? Știu, pare o întrebare căzută la alt etaj...

- Da, iubesc, altfel aș fi fost mort, cred că asta ne susține și ne menține apetitul pentru viață. De câte ori ratăm sau ne diminuăm iubirea, suntem nefericiți. Iubirea nu e o comandă sufletească, ci un dar al Altcuiva către tine. Te trezești în această stare, ți-e dăruită și te obligă să ieși din autosuficiență. E un dar pe care am face bine să-l primim. De obicei, carcasa noastră de egoism și de vanitate ne împiedică. Iubirea e mult mai dis­po­nibilă decât ne imaginăm, dar trebuie să ai, ca-n Scriptură, privirea fără solzi.

- Vă invit la final să lăsați diplomația la o parte și să intrați mai degrabă în pielea scriitorului. Ce vedeți în fotografia pe care ați ales-o?

- Un tânăr destul de sigur pe el și pe șarmul lui. Eram, totuși, interiorizat, pudic, cu o viață secretă sub acea carapace. Cred că intuiam ceva despre tot ce avea să urmeze. Pare să fie fotografia unui personaj care vede departe. Privirea e în sus, puțin sceptică, dar totuși sigură pe ea.

- Văd și un zâmbet de om care știe.

- Care știe că știe deja. Era un moment post-socratic, mă luasem în primire. E straniu, te uiți la o poză de acum 28 de ani și e greu să te recuperezi, să zici "eu sunt acela"! Știu că nu vorbesc despre alt om, și totuși omul acela nu mai e la fel.

- Îl găsiți cu mult schimbat?

- Îl găsesc mai ostenit, sub efectul timpului, și mai rigid, într-un fel. Pe atunci, trăiam într-o stare de grație permanentă. Acolo aveam viitorul în față, acum stau și gestionez un trecut.

- Nu vă sperie repeziciunea cu care schimbăm vârstele?

- Nu neapărat. Cred că maturitatea e bună, în sensul în care te despoaie de iluzii, te ajută să simplifici, să gă­sești esențialul, să vezi vani­tatea omului la lucru în istorie și să scapi tu însuți de ea. Să te pui la locul tău, într-o lu­mină mai blândă, poate și cu un soi de iertare. Fiindcă per­fecționismul tânărului îl îm­pinge să fie crud cu el în­suși, să-și ceară mereu mai mult. La 50 de ani, senină­tatea reîn­cărcată prin credință e mai accesibilă. Nu mai ai furia de a învinge lumea, nu mai ai pa­tima demonstrației și-a com­petiției, nu te mai chinuie demonul am­biției. Și cred că detașarea asta e bună.

"Nu-mi place să fiu capturat de un eveniment de la care creierul meu lipsește"

- Mie îmi pare că detașarea e chiar o trăsătură constantă a vieții dvs, că nevoia de a înțelege a stat mereu înaintea trăitului la foc direct.

- Așa e, luciditatea e marele meu viciu. Capa­citatea de a plonja într-o situație...

- ...rămânând totuși foarte detașat.

- Exact, e tic de intelectual (râde) Produc mereu un metadiscurs. Nu-mi place să trăiesc ceva fără să știu c-o fac. Nu-mi place să fiu capturat de un eveniment de la care creierul meu lipsește.

- Nu vă "dați de tot", sunteți prea puțin "rus",  deși tatăl dvs. s-a născut la Hotin, pe teritoriul actualei Ucraine.

- Îmi plac taigaua, statul la vodcă cu icre și castraveți murați, muzica rusească și poezia pădurii de mesteceni. Luciditatea asta a mea e însă și un fel de a păcăli vremea care trece, de a trăi toate dimen­siunile timpului în concomitență.

- Există și un revers al medaliei?

- Câteodată. Îmi dau seama că acumulările culturale te pot împiedica să vorbești cu oricine, la modul sincer. Pun niște filtre, îți induc un anumit snobism, care te însingurează, te fac să cazi în păcatul de a judeca pe cineva, în funcție de nivelul lui intelectual. Și nu e bine. Tocmai pentru că înțelegi că ar trebui să n-o faci.

- Spuneați că tânărul din fotografie era destul de timid. Oare nu v-ați făcut în timp, din cultură și din luciditate, și o armură?

- E și ceva defensiv, cu siguranță. Dedesubt e un miez moale, o hipersensibilitate hrănită de con­știința mereu relativă a propriei valori. Nu mă pot obișnui cu răutatea, care cel mai adesea e gratuită. Or, lumea e și un loc al răului, al umbrei noastre. Po­litețea, luciditatea, răbdarea și cuvântul bine cum­pănit rămân cele mai destoinice arme de apărare.