"Dacă Macron ajunge la Élysée, va fi bine pentru Uniunea Europeană şi, implicit, pentru relaţia româno-franceză"
- La sfârşitul acestei săptămâni, Franţa îşi va alege preşedintele. Bătălia se dă între naţionalista Marine Le Pen şi centristul Macron. Care dintre candidaţi i-ar fi favorabil Uniunii Europene? Dar României?
- Atât stânga socialistă, cât şi dreapta republicană vor completa zestrea adunată de Emmanuel Macron în primul tur, permiţându-i o victorie detaşată: sondajele indică un rezultat final de 60% în favoarea acestui tânăr "nou venit". Marine Le Pen a sporit şi ea scorul Frontului Naţional. Pe scurt, Franţa are o societate divizată în mai multe "sensibilităţi", care se pot subsuma unei falii centrale: pe de o parte, francezii de clasă medie, mai prosperi, urbani, foarte educaţi, care sunt în general liberali în economie, anti-protecţionişti şi pro-europeni, vor o Franţă cu mai puţine taxe şi un stat redus, într-o lume globalizată. De cealaltă parte, Franţa rurală, sau cea "muncitorească", a "celor uitaţi", speră să câştige mai mult dintr-o politică protecţionistă, anti-imigraţie, chiar anti-europeană, marcată de asistenţa socială masivă a statului (care ar trebui, de pildă, să taxeze progresiv averile cele mai mari). Faptul că, în primul tur, Melenchon (un comunist) şi Le Pen (o naţionalistă şovină) au obţinut laolaltă cam 40% din voturi divulgă o criză a Centrului democratic şi, poate, una de identitate colectivă. Oricum, dacă domnul Macron ajunge la Élysée, va fi bine pentru Uniunea Europeană şi, implicit, pentru relaţia româno-franceză: rămâne să vedem, însă, mai concret, ce înţelege domnia sa printr-o "Uniune Europeană relansată". Va pleda pentru o renegociere a Tratatelor existente? Cum se va poziţiona faţă de SUA? Vom afla asta în câteva luni, dar mai ales după alegerile germane din septembrie, care vor permite rearticularea tandemului Paris-Berlin, redevenit (mai ales după Brexit) principalul motor de creştere al Europei, dar şi nucleul său politic dur.
"Marea Britanie nu trebuie pedepsită. Rămâne, totuşi, parte a Occidentului"
- Brexit-ul se află, şi el, în faţa unui start exploziv. Londra a declanşat divorţul de Uniunea Europeană, dar el nu va fi deloc amiabil. Dincolo de enormele implicaţii geostrategice ale acestui act, în ce fel ne va afecta Brexit-ul pe noi, românii?
- După Brexit, Michel Barnier va negocia, în numele Uniunii Europene, relaţiile dintre Marea Britanie şi blocul comunitar. Evident, avem interesul de a cere un tratament egal al resortisanţilor europeni pe piaţa britanică a muncii, pentru a ne feri cetăţenii de posibile discriminări. Pe de altă parte, aşa cum scria premierul britanic Theresa May, în scrisoarea adresată lui Jean-Claude Juncker, Marea Britanie părăseşte UE, nu şi Europa. Ea e legată de continent nu doar prin tunelul de sub Canalul Mânecii, ci şi printr-un păienjeniş de interese comerciale şi economice majore. Prin Brexit, multe instituţii găzduite la Londra se vor muta în alte state-membre. Şi numeroase multinaţionale bazate în Regatul Unit vor migra, pentru că au nevoie de aşa-numitul "paşaport fiscal" european. Brexit face şi ca Franţa să rămână singurul stat european cu arsenal nuclear. Să sperăm că ieşirea Marii Britanii şi consolidarea eventuală a "relaţiei speciale" dintre Londra şi Washington nu vor afecta coerenţa dialogului transatlantic. Iată de ce e important ca Bruxelles-ul să nu promoveze o negociere prea rigidă a Brexit-ului: nu e cazul să "pedepsim" Marea Britanie, care rămâne parte a Occidentului şi partenerul nostru într-un destin strategic comun.
"Utopia lui Orban este periculoasă"
- Iritaţie europeană provoacă şi premierul maghiar Victor Orban, care se adapă din plin la fondurile Comunităţii Europene, dar nu-i respectă valorile. Populismul lui pare să placă şi în România, care dă, ici-colo, semnale de "orbanism".
- Victor Orban a avut un rol major în fondarea FIDESZ şi despărţirea Ungariei de comunism, ca premiză a revenirii sale, prin Europa Centrală (aşa numitul Grup de la Vişegrad), în sânul comunităţii euro-atlantice. La maturitatea sa politică, profitând de slăbiciunile opoziţiei socialiste, domnia sa a făcut un viraj spre naţionalism, imaginându-şi o ipotetică "Internaţională conservatoare" din care ar face parte şi Donald Trump sau Vladimir Putin. E o utopie periculoasă, ca orice utopie. Totuşi, Ungaria e un stat-membru UE şi NATO, nu cred că ar putea renunţa la criteriile de la Copenhaga, legate de obligaţiile oricărui stat de drept, cu o democraţie consolidată. Dacă ar face asta, înmulţind semnalele de derapaj, ar plăti costuri politice şi economice disproporţionate, riscând izolarea faţă de propria familie europeană. E normal ca "noile state-membre", care au deja o istorie de peste un deceniu de apartenenţă la UE şi NATO, să refuze paternalismul moral exercitat în trecut de "vechea Europă", dar nu cu preţul unor clivaje care să pericliteze ansamblul geo-politic din care facem cu toţii parte. E şi multă poză în această emancipare, bazată adesea pe mişcări politice de consum intern. Pe de altă parte, deriva spre dreapta naţionalistă, vizibilă în multe state-membre, transmite spre Bruxelles un mesaj care n-ar trebui ignorat: multiculturalismul nu presupune uscarea rădăcinilor iudeo-creştine ale civilizaţiei noastre, nici imigraţia necontrolată, nici excesul de corectitudine politică, nici toleranţa faţă de terorismul de matrice salafistă, care a însângerat atâtea capitale europene, şocând opinia publică şi arătând că integrarea multor comunităţi imigrate în UE a eşuat.
"Spaţiul euro-atlantic nu este un sat fără câini"
- Rusia este, şi ea, un actor extrem de agresiv pe scena internaţională. Pe lângă armele ei, care zăngăne peste tot, mai nou se discută aprig, despre implicarea ei în alegerile din SUA sau Franţa, prin propagandă pe internet. Poate fi făcut ceva împotriva unei astfel de infiltrări? Dar relaţiile României cu Rusia cum le apreciaţi?
- Rusia a interpretat extinderea NATO şi UE, dar şi "revoluţiile colorate" din Ucraina, Georgia sau Kyrgistan, sau chiar inofensivul Parteneriat Estic, lansat în 2008, ca pe o încercuire a sa de către un Occident "agresiv". A răspuns acestei presupuse "ameninţări" crescând constant bugetul şi înzestrarea forţelor sale armate, dar şi lansând conceptul de război hibrid, aplicat ca la manual, în Georgia (la câteva luni după Summit-ul NATO de la Bucureşti, care promisese aşa-numitul "Membership Action Plan" pentru Ucraina şi Georgia) şi, după "Euro-maidan", prin anexarea Peninsulei Crimeea şi destabilizarea regiunii orientale a Ucrainei (Donbas). E, desigur, păcat că resetarea Rusia-Occident, după căderea URSS, nu a reuşit, dar e la fel de normal ca Occidentul democratic să-şi proiecteze valorile şi forţa de atracţie geo-politică înspre fostul Est comunist. Războiul hibrid, care implică atacuri cibernetice, accentuarea naţionalismului euro-sceptic, prin campanii media, finanţarea extremismului, fantasma unui spaţiu ortodox panslav, dar şi fenomenul "omuleţilor verzi" (infiltrarea de comandouri anonime, fără însemne militare clare) reprezintă un pericol real, pe care se cuvine să-l contracarăm inteligent şi consecvent, alături de partenerii noştri din UE şi NATO. Înfiinţarea la Bucureşti a unui centru NATO contra războiului electronic e un semnal puternic în acest sens, alături de măsurile post-Varşovia, de consolidare a prezenţei militare aliate pe flancul estic. Spaţiul euro-atlantic nu este un soi de "sat fără câini".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
