CONSTANTIN ZAMFIR
"O «frăție» greu de explicat"
- Domnule Constantin Zamfir, suntem în luna Mai, luna "Jocurilor Florale" din sudul Franței, și cred că este un bun moment să vorbim despre occitani. Sub conducerea profesorului Andrei Pippidi, ați realizat o lucrare de doctorat de aproape patru sute de pagini, în care faceți o radiografie de excepție a lumii occitane, dar și a legăturilor dintre Provența și România. O muncă impresionantă de cercetare a arhivelor românești, dar și a celor franceze, italiene și spaniole. Ce v-a determinat să faceți o asemenea cercetare și ce ați descoperit?
- În primul rând, felicitari revistei "Formula AS" care, prin expedițiile sale, a readus în spațiul public o pagină importantă a culturii și istoriei României! Reportajele dumneavoastră au fost o bună sursă de inspirație și pentru lucrarea mea, și vă datorez mulțumiri. Eu am terminat Facultatea de Litere și după aceea am schimbat direcția către Facultatea de Istorie, unde am vrut să fac cercetări legate de perioada medievală. Și cum trubadurii au dominat în perioada aceea, subiectul mi s-a părut interesant, și asta m-a condus la occitani. Așa am ajuns la poetul francez, laureat al Premiului Nobel, Mistral, și la poeții felibri. Descoperirile au fost uimitoare, pentru că am înțeles ce legături strânse erau între occitani și români, o adevărată frăție, greu de înțeles și explicat. Astăzi, din păcate, aceste lucruri sunt uitate, deși la timpul lor au fost de o maximă importanță pentru istoria și identitatea poporului român.
- Ce v-a surprins cel mai mult, cercetând arhivele acestei vechi legături dintre occitani și români?
- În primul rând m-a surprins intensitatea acestei frății. Nu era vorba doar de un interes politic, de a crea o solidaritate latină, care să țină piept panslavismului și pangermanismului, două mișcări puternice ale începutului de secol XIX. Sigur că exista și acest interes pragmatic, de a face un pod peste latinitate, care să servească intereselor politice ale momentului, însă exista ceva dincolo de asta. Un consens sufletesc, ce părea a veni din adâncuri. Ca dovadă, paradoxul de a sprijini România la momentul Unirii principatelor, când occitanii erau, de fapt, o mișcare separatistă. Așa cum am spus, există un substrat ce pornea de la limba vorbită, extrem de asemănătoare cu a noastră, și de la structura sufletească, care se întâlnea în poezie și i-a apropiat pe oamenii acelor vremuri. Acest substrat cred că i-a adunat, în 1878, la Montpellier pe cei peste 60 de mii de latini din Catalonia și până în Pirinei, atunci când Vasile Alecsandri a luat premiul pentru cea mai bună poezie cu Ginta latină.
- A fost și puțină politică în premiul acordat lui Alecsandri?
- Așa pare, când te gândești că Mistral și poeții felibri doreau realizarea unei uniuni a țărilor latine. Însă acolo a fost de fapt un concurs la care au participat 550 de poeți din întreaga lume latină, și pe care Alecsandri l-a câștigat. Aprecierea occitanilor pentru el nu a fost conjuncturală, ca dovadă legăturile ulterioare. Ce nu se știe este că, după acel moment, Alecsandri și o bună parte a intelectualilor români din acea vreme au avut relații extraordinare cu occitanii. Poetul român a avut ulterior o corespondență impresionantă atât cu Mistral, cât și cu poeții felibri, și de câte ori a avut ocazia, i-a vizitat. Alecsandri a fost primit acolo ca un rege al poeziei latine, l-au plimbat prin toată Provența și i-au acordat mari onoruri. Poate din acest motiv, Alecsandri a și scris prima gramatică a limbii române, în limba franceză. În același timp, revistele din România traduceau și publicau permanent poezii ale felibrilor și anunțau evenimentele importante din sudul Franței, iar Regele Carol I a decorat câțiva poeți felibri, la București. La rândul lor, felibrii le cereau texte scriitorilor români și sprijineau demersurile de recunoaștere a noului stat român, unii dintre ei chiar s-au apucat să învețe limba română, cum este cazul poetului Bonaparte-Wyse. Cu această ocazie, studiind corespondențele, am descoperit un Alecsandri altfel decât este el cunoscut în manualele noastre, și anume: un diplomat care a știut să deschidă ușile marilor cancelarii mizând tocmai pe această legătură străveche a latinității, un patriot desăvârșit, care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru România, și un om plin de umor.
- Este surprinzătoare această aprigă legătură a intelectualilor occitani cu cei români, încă de atunci. De obicei, când vorbim despre relațiile dintre Franța și România, ne referim la perioada interbelică.
- Este surprinzătoare și puțin cunoscută. Cu Alecsandri a fost însă doar începutul. Regina Elisabeta, care își semna textele cu Carmen Sylva, a devenit și regina poeților felibri. Era muza lor și o apreciau foarte mult, îi publicau textele și se pare că au chemat-o, chiar, să sfințească una dintre bisericile din sud. Ana Brâncoveanu, sau Anna de Noailles, cum era cunoscută în Franța, l-a vizitat pe Mistral, pe când avea doar nouă ani, și marele poet avea 55. Apoi, după Alecsandri, V.A. Urechia a fost un apropiat al felibrilor. El a avut întotdeauna această "obsesie a latinității" și a încercat să organizeze chiar și un mare congres la București, unde să îi invite pe occitani și pe ceilalți latini. Din păcate, s-a opus Dimitrie Sturdza, pe atunci secretar al Academiei Române. V.A. Urechia fusese căsătorit cu Francisca Dominica de Planohe, fiica medicului personal al reginei Isabella a-II-a a Spaniei, și a fost un adevărat vizionar a ceea ce înseamnă latinitatea, fiind și primul care a scris despre legăturile noastre cu friulii și mavro-vlahii din Istria. A fost în culmea fericirii când occitanii au publicat "Albumul macedo-român", fiind convins de adevărul conexiunii între aceste două națiuni. În cele din urmă, V.A. Urechia a fost numit, chiar la propunerea lui Mistral, soci, adică membru atașat al Felibrige-ului.
- Legăturile cu occitanii au durat și în perioada interbelică?
- Sigur că da. La 29 septembrie 1927, în gara Jimbolia intra un tren care aducea pe pământ românesc nu mai puțin de 96 de ziariști care reprezentau "presa latină" din Europa și America de Sud. Erau gazetari din Portugalia, Franța, Italia, Elveția, Spania, Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Cuba, Mexic, Paraguay, Peru, Paraguay, Uruguay și România. Trenul era împodobit cu drapelele tuturor țărilor din care proveneau acești ziariști ce urmau sa participe la un mare Congres. Atunci ne-a vizitat cel mai important grup de occitani. Câteva zile nu doar s-a benchetuit la cele mai alese restaurante din Capitală - Athénée Palace, Chateaubriand sau Splendid, dar au plănuit, alături de intelectuali precum Iorga, Bacalbașa, I.C. Brătianu, realizarea unei mari biblioteci latine, a unei mari alianțe comerciale latine și multe altele. Totul s-a încheiat cu un tur prin toată România, de la Craiova, prin Horezu, Petroșani, Caransebeș, până la Severin. Un alt episod important a fost în 1930, când, cu ocazia centenarului Mistral, o delegație oficială a României, în frunte cu Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu și Ovid Densușianu, au mers la Montpellier. Deși pare greu de crezut astăzi, toți cunoșteau foarte bine lumea occitană și erau bine conectați la ea, țineau adesea conferințe acolo, publicau în revistele lor și exista un permanent schimb de idei.
- O mișcare culturală strălucită, blocată de comuniști...
- Din păcate, da. Dar totuși, datorită eforturilor extraordinare făcute de Eugen Ionescu, s-a mai păstrat ceva. Înainte de sfârșitul războiului, Eugen Ionescu, aflat în rezistența din sudul Franței, a promovat intens cultura românească. În afară de popularizarea poeților și romancierilor români sau a tradițiilor românești, el a reușit să obțină înființarea unor centre universitare din care s-a păstrat până astăzi cel din Aix-en-Provence. Mulți intelectuali aflați ulterior în exil în Franța au sprijinit acele insule de românitate din Provence. Să sperăm că din puținul care a rămas între occitani și români vom putea reface vechile și puternicele legături de altădată.
- O curiozitate de final, domnule Zamfir: dvs. ați auzit vorbindu-se occitana? Cum v-a sunat?
- Mi-a sunat cunoscut! Occitana seamănă foarte mult cu limba română. Au foarte multe cuvinte și chiar expresii asemănătoare sau identice cu ale noastre. Oriunde ai merge în partea de sud a Franței, auzi o limbă familiară.