Pădurile cântătoare
Aveau, în fiecare noapte de Paște, un ritual numai al lor. Opreau pe drum, în mijlocul codrilor Țibleșului, întotdeauna în același loc. Nu spuneau nimic, doar ascultau într-o tăcere limpede, preot și credincioși. Și în tăcerea aceea se revărsa asupra lor marele imn pe care făptura toată îl aduce ridicării din morți a Domnului nostru, Iisus Hristos. "Ne opream la răstignirea de la Joampe (răstigniri, așa le spune la noi troițelor), un loc din inima pădurii, și ascultam. Natura fremăta de bucurie! În fiecare an de Înviere, pădurea era toată un cântec. Toată un cântec! Așa minunat cum cântau păsărelele în noaptea Paștilor, nu mai cântau în nicio noapte a anului. Simțeam atunci, în codrii aceia țibleșeni, că nicicând nu mai este o așa comuniune cu toată creația, ca în noaptea sfântă. Din nefericire, parcă astăzi nu mai înțelegem lucrurile acestea, legătura întregii firi cu Dumnezeu, dar atunci, când ne opream să ascultăm, știu că părintele Teodor Mureșan ne spunea: «A început liturghia cosmică a Paștilor!». Copil fiind, nu pricepeam foarte bine ce voia să ne spună, dar tot părintele ne învăța că orice liturghie începe cu aratul și semănatul, pentru că atunci se pune în țărână bobul de grâu, care crește încălzit de soare și hrănit de pământ, rodește mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic, este secerat, măcinat, frământat și făcut pâine, care se preface la final, pe altar, la Epicleza Euharistiei, în Trupul lui Hristos."
Preasfințitul Macarie Drăgoi este unul dintre cei mai tineri episcopi din sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Pe 9 mai, va împlini 40 de ani. Iar tinerețea aceasta se revarsă din firea lui bonomă, din zâmbetul cu care te întâmpină de fiecare dată, din inima care, în adâncul ei, a rămas a copilului cuminte, crescut la Spermezeu, un sat minunat din Bistrița Năsăud, aflat la poalele Munților Țibleșului. În anii când copiii se gândesc numai la joacă, el mergea la biserică, de mână cu tâna, ca să asculte predicile părintelui Teodor. Apoi, în noaptea Paștilor, când părintele peregrina prin satele care nu aveau preot, ca să le aducă și celor de acolo lumina Învierii, Preasfințitul Macarie îl însoțea. "Părintele Teodor Mureșan era cald și blajin. Acum, el are o vârstă înaintată, dar chipul său a rămas același în inima mea, un chip de apostol luminos. Era tare iubit în sat, nu numai pentru slujirea sa, ci și pentru că era aproape de oameni, în toate clipele vieții lor. Oamenii îl respectau nu doar ca preot, ci și ca un foarte bun gospodar. Părintele avea palmele brăzdate de muncă pentru că nu deschidea doar Sfânta Scriptură, ci mânuia, cu sudoarea trupului, coarnele plugului.
Cea mai frumoasă amintire cu el, pe care o voi păstra pentru totdeauna în inima mea, este cea din noaptea Paștilor, când părintele trebuia să slujească la trei sate care nu aveau preot, așa că se împărțea, cu multă trudă, tuturor. Slujeam la început Învierea la Spermezeu, apoi urcam pieptiș spre Sita și, după ce făceam și acolo Utrenia Paștilor, plecam spre Hălmăsău. Drumul era mai întins și, până să ajungem, ne opream în pădure, așa cum v-am spus, să ascultăm liturghia creației. Nopțile acelea nu le voi uita toată viața mea. Știți că altarul fiecărei biserici închipuie mormântul lui Hristos, iar noi, cum peregrinam de la un lăcaș la altul, ne simțeam asemenea mironosițelor care au alergat dis de dimineață la mormântul lui Hristos, aflându-l gol și vestind apoi tuturor Învierea. La sfârșitul acestor drumuri de noapte, când primii zori anunțau duminica Paștilor, noi ne întorceam în sat la Spermezeu și acolo, înconjurați de toată suflarea, îmbrăcată în cămeșile tradiționale, albe și nou-nouțe, în iile țesute cu multă trudă numai pentru Ziua Învierii, slujeam Sfânta Liturghie."
"Sluguțele lui Dumnezeu"
"Sfântă Cruce armă tare,/ Feri-mă de supărare;/ Sfântă Cruce armă dulce,/ Fii cu mine încotro m-oi duce;/ Sfântă Cruce a lui Hristos,/ Să-mi fii mie de folos".
Nici nu era încă deschisă biserica, atunci când lanțul "tânelor", cum li se spune în zonă bătrânelor, cele mai râvnitoare suflete ale satului, se învârtea încet în jurul sfântului lăcaș, murmurând "ocinașele" pe care le deprinseseră pe de rost, într-o viață de om. "Erau toate îmbrăcate în straiele lor de Paște, la fel de albe ca lumina dimineții ce se zorea să arunce săgeți de căldură peste streașina sfântului lăcaș. Hristos înviase în crugul nopții, iar acum, după ce geana zorilor se ridicase, tânele veneau să-i dea slavă și binețe, în felul lor îndătinat din străbuni - «Dumnezeu îi cu noi la masă,/ Maica Sfântă-i la fereastră,/ Îngerii împrejur de casă,/ Maica Sfântă îi cu poala întinsă/ Și pe noi toți ne cuprinsă». Tânele înconjurau biserica de trei sau de șapte ori și abia apoi intrau. După ele ne țineam noi, copilașii mai râvnitori, murmurând și noi ocinașele noastre, așa le spuneau țăranii de la Spermezeu la rugăciuni. Erau toate în versuri, transmise de strămoșii noștri care, la fel ca și tânele, nu știau carte și își memorau rugăciunile pentru a le putea spune. După noi veneau fetele și nevestele foarte tinere, care făceau «podul» - un lanț din perechi care se țineau de mâini, le ridicau deasupra capului, ca pe sub ele să treacă o altă pereche, și așa intrau și ele în biserică. Un obicei foarte adânc, care simboliza podul pe care trecem cu toții spre împărăția lui Dumnezeu, acel pod care unește lumile și îi leagă și pe oameni unii de ceilalți. Și, închipuiți-vă că aceste rânduieli străvechi erau săvârșite pe toată durata zilei Paștilor, în sunetul neîncetat al clopotelor, pe care flăcăii le trăgeau continuu, bătând în tot acest răstimp și toaca."
Așa a crescut. Mângâiat de lumina slujbelor bisericii, la care se grăbea la fel ca străbunu' Roman, clopotarul satului, cel mai râvnitor de la ei din neam, și în rugăciunile bătrânelor care nu știau să citească, dar se rugau fără răgaz. De la ele a învățat să se roage și el și tot de la ele a învățat cum să fie aproape de îngeri, care sunt "sluguțele lui Dumnezeu" și-s gata să ne sară în ajutor, în orice clipă a vieții. Și tot de la ele a deprins, încă de când era de-o șchioapă, să se uite pe fereastră, de îndată ce se trezea, și să își facă o cruce, mulțămind Domnului că a văzut lumina zilei. Seara, înainte de a-și așeza capul pe pernă, tânele l-au învățat să însemneze cu o cruce așternutul și să spună: "Cruce în patul nost,/ Dumnezeu îi la capul nost,/ Dumnezeu ne-o apărat,/ De vrăjmașul necurat,/ De șarpele înveninat,/ De iadul întunecat./ Cruce Sfântă, adormi-mă,/ Maică Sfântă, acoperi-mă,/ Înger bun, trezește-mă,/ Doamne, mântuiește-mă".
"Cele mai multe dintre bătrânele din sat nu știau carte, dar erau înaintate în sfințenie, credincioșie și smerenie. Grija mea de căpătâi era să îi citesc tânei Parascheva și bătrânilor din vecinătate, care nu știau carte, între care cea mai evlavioasă era bătrâna Pelaghia lui Belgiug, rugăciunile în zilele de sărbători sau în serile lungi de iarnă. Îmi amintesc cu emoție cum ascultau sorbindu-mi cuvintele, în genunchi, totdeauna în fața icoanelor, Psalmii sau Paraclisul Maicii Domnului. Toată viața ele și-o rânduiau după legile lui Dumnezeu, sub semnul crucii, pe care o făceau mereu și cu care însemnau și pâinea, și paharul cu apă, înainte să bea, și uneltele și țarina, înainte de a începe sau de a sfârși lucrul. Nu se opreau niciodată din rugăciune. Își spuneau ocinașele pe care le știau pe de rost și, pe drum, când mergeau spre țarină, și când lucrau, și când se întorceau de la lucru. Iar când treceam duminica în drum spre biserică pe lângă o răstignire (la noi în sat toate răscrucile drumurilor au troițe, ba chiar și unele dintre case) se opreau acolo și se rugau. Toată viața lor era o rugăciune continuă, trăită în mare sfințenie."
Hainele albe ale Paștilor
Încet, după roboteala neastâmpărată a toamnei, satul se retrăgea în matca lui, iar câmpurile rămâneau goale. Prima plapumă de zăpadă le acoperea trupul negru și apoi veneau zilele când soarele era înghițit de neguri, iar nopțile prindeau putere. Atunci, în tăcerea vătuită care se așternea peste case și acareturi, femeile din Spermezeu își scoteau caierele de tors. Știau că e vremea în care trebuie să înceapă pregătirea veștmintelor pentru Înviere. Veștminte albe, ca lumina izvorâtă din mormântul gol, la care trebuie să trudești, torcând noapte și zi, în prag de iarnă, ca să scoți apoi războaiele când calcă Anul Nou în case, să țeși zadiile și poalele pentru ca, la sfârșit, să coși arnicile în Postul Mare. "Nu se putea ca la Sfânta Liturghie de Paște să fii îmbrăcat altfel decât în haine albe, și trebuia să le pregătești din timp, încă din Postul Crăciunului. Era și o fală, izvorâtă din iubire, să ai cea mai frumoasă ie de Înviere. Îmi aduc aminte că tot satul era atent la cusăturile cu care se împodobeau iile pascale, cusături care aveau noimă și care se transmiteau și se îmbogățeau de la o generație la alta. Veștmintele acestea erau la fel de încărcate de simbolism ca vechile costume nobiliare. Însă, în cazul nostru, exista multă dragoste pentru simplitate și reținere. Cei bătrâni nici nu concepeau să îmbrace «haine nemțești», așa numeau ei hainele moderne, pe care le purtăm acum zi de zi. Ei nu se îmbrăcau decât în «hainele noastre românești», lucrate cu mâna lor. Pe părinți îi mai vedeam în viața de zi cu zi și cu «haine nemțești», dar la marile sărbători, aproape toți îmbrăcau portul nostru tradițional. Și să știți că pentru tânii mei, cămeșile țesute cu mâna lor nu erau doar niște simple haine, așa cum sunt astăzi pentru noi costumele. Nu. Pentru ei, veștmintele pascale erau veștminte sfințite. De aceea, atunci când le îmbrăcau, rosteau rugăciuni. În copilărie am fost surprins când am văzut că părintele de la noi din sat, ca orice preot, de altfel, îmbrăca veștmintele de slujbă spunând anumite rugăciuni, rânduite de sfinții părinți. Am înțeles atunci că tânul și tâna făceau la fel ca slujitorii altarului, pentru că, la fel ca aceștia, când se îmbrăcau, rosteau întotdeauna rugăciuni. Tânu Teodor, tatăl mamei, pe lângă rugăciuni, când își punea pe el cămeșa albă de "tropai" (cum se spune la noi la bumbacul amestecat cu firul de cânepă) adăuga și fragmente din învățătura de credință, de pildă, Zece Porunci și Cele șapte Sfinte Taine. Parcă acum îl aud: «Botezul, Mirul, Spovedania, Cuminecătura, Cununia, Hirotonia, Maslul...». Înțeleg mai bine acum rostul cămeșii albe baptismale, pe care tânii mei o îmbrăcau mereu, în ipostază de rugăciune, asemenea preotului care se înveșmântează pentru Liturghie..."
Învierea la Cercul Polar
"Preasfinția Voastră, vă scriu cu tristețe. Dintre toți cei cunoscuți din zonă, românii nu-s decât trei familii... Dacă îmi îngăduiți, vă spun ce simt eu: noi nu suntem ca Sfântul Vasile, să nu ne temem de exil, fiindcă Dumnezeu e peste tot. El era sfânt și preot. Noi nu suntem nici sfinți și nici preot nu avem, iar de jur împrejur, e duhul lumii care distorsionează adevărul, ca oglinzile de bâlci. Am plecat din țară pentru o bucată de pâine. Văd însă că suntem mulți care riscăm să ne pierdem veșnicia pentru acea bucată de pâine. E muncă de apostolat aici."
Vremurile acelea, în care înconjura cu tânele biserica din Spermezeu, și-au pus pecetea asupra sa, încât, astăzi, când Preasfințitul Macarie Drăgoi îi păstorește pe românii din Nordul Europei, nu încearcă decât să arunce în inimile lor bobul de lumină care i-a încălzit copilăria. Rândurile de mai sus sunt un mesaj, scurt și cutremurător, care dezvelește un colț din drama ce acoperă sufletele celor plecați departe de țară. Iată de ce, atunci când câteva familii care locuiesc dincolo de Cercul Polar, pe niște insulițe norvegiene pierdute în nordul oceanului, i s-au plâns că de Paște nu vor avea preot ca să le aducă lumină sfântă, Preasfințitul Macarie le-a spus simplu, "Nu veți avea preot, dar veți avea un episcop care să slujească Sfânta Liturghie de Paște." Așa că Învierea îl va prinde aproape de Oceanul Înghețat, încercând ca lumina dumnezeiască să topească gheața și să alunge negurile de care sunt înconjurate inimile românilor rebegite de pribegie.
"Parcă românii de aici țin sărbătorile cu și mai multă însuflețire decât acasă. Ei au nevoie de multă încurajare și de lumină, pentru că numai lumina și căldura care izvorăsc din mormântul Învierii pot să topească gheața acestor ținuturi, care sunt umbroase și reci, și la propriu, și la figurat, și să înlăture distanțele dintre noi. Români și ortodocși pe aceste tărâmuri îndepărtate, trebuie să ne aducem aminte că avem o mare responsabilitate și chemare, de a fi lumini duhovnicești ale Nordului, insule de credință vie, care să atragă pe cei osteniți și împovărați de greul și răul acestei lumi. Atunci când simțim că ne răcim unii față de alții, că dragostea noastră se stinge, trebuie să ne întoarcem, cu dor și pocăință, la ceea ce Apocalipsa numește «iubirea dintâi». Numai așa putem stinge încrâncenarea, tensiunile și vrajbele care se iscă în mijlocul nostru."
"În biserică, românii se simt acasă"
- Părinte episcop, aș dori să vă întreb la final de ce credeți că românii își iau cu ei bisericile, atunci când emigrează? Un gest impresionant, care îi uimește și pe cei printre care poposesc. De multe ori le-au luat la propriu, aducând din țară lemnul și ridicând bisericuțe, așa cum au făcut strămoșii lor, sute de ani la rând.
- Eu cred că purtăm acest dor de casă oriunde ne-am duce. Eu unul îl simt adânc în sufletul meu, pentru că rădăcinile noastre sunt adânc înfipte în locurile în care am odrăslit. Și dacă ne dezrădăcinăm, căutăm seva care ne-a hrănit încă de când am deschis ochii. Iar biserica este un loc în care o putem primi, pentru că în biserică românii se simt acasă. Nu ne putem înfige rădăcinile în pământ străin, pentru că nu îl simțim al nostru, așa că ni le înfigem în biserică, și în felul acesta, ne mai ostoim dorul de țară. Biserica este pentru românii emigrați familia de familii care reface în mic ceea ce este țara noastră în mare. Mai întâi, românii își refac atmosfera de acasă în familia mică, acolo unde își aduc și icoanele, cu ștergarul și busuiocul și apa sfințită. Iar în familia mare, care este biserica, cei plecați își aduc tot ceea ce au moștenit mai sfânt de la înaintași - credința și datinile. Să știți că dacă românilor noștri nu le aducem la biserici paiul de lumânare din țară, să fie exact așa cum l-au știut ei, ca să îl aprindă exact așa cum au făcut acasă, pentru morți și vii, parcă nu mai este lumânare. Așa că atunci când duc odoare sfințite pentru o nouă biserică, ridicată într-un colț îndepărtat, le duc credincioșilor și lumânări de acasă, pentru că mă întreabă de ele. Am fost foarte surprins când am aflat că există aici familii care își fac singuri câteva lumânări de ceară curată, numai ca să le aducă ofrandă, la marile sărbători, după tiparul lumânărilor pe care le confecționau cu palmele, în copilărie, împreună cu părinții și bunii lor. Așadar, românii nu își iau cu ei numai biserica, ci și paiul de lumânare, icoanele și odoarele, ca să se simtă acasă. Așa se face că biserica rămâne întotdeauna centrul vieții lor. Oricât s-ar dori de către unii ca ea să ajungă la periferie, ei o aduc mereu în centru, pentru că știu că este a Domnului. Și cum Hristos este în mijlocul inimilor, biserica e pentru ei inima comunității. Nu are cum să fie altfel!