Părintele ADRIAN BELDIANU - "Între noi și cei plecați dincolo este o comuniune totală"

Prietenul morților

- Pentru toată suflarea românească, Sâmbăta lui Lazăr este ziua în care plecații în lumea de dincolo se întorc printre noi. Prietenul nostru, părintele Adrian Beldianu, parohul bisericii Mihai Vodă din București, ne va fi călăuză într-un tărâm care e la granița dintre viață și moarte, o zonă în care doar dragostea curată are acces -

Nu știu de câte ori ați pășit într-un cimitir de sat, dar pentru mine, el este unul dintre locurile cele mai luminoase de pe pământ. Crucile de lemn, care țâșnesc ca niște catarge de la capătul mormintelor îmbrăcate cu flori, liniștea netulburată, de început de lume, văzduhul curat și plin de miresme te fac să te simți mai degrabă în tinda raiului decât în imperiul morții. Într-un cimitir de sat te aduni și te liniștești mai ușor din risipa zilei, iar gândul, bucuros de pace, urcă mai ușor treptele către rugăciune. În cimitirele țărănești nu e nimic legat de frică sau de coșmar. Pacea lor e ca o vamă între lumi. Cei adormiți întru Domnul sunt apropiații noștri dragi, plecați să doarmă puțin, până la Parusie, peste drum, în cimitirul-grădină.
Pentru țăranul român, lumea de din­colo e aproape de noi, la un fir de inimă distanță, și de aceea suntem datori să le fim călăuze și ajutoare celor plecați. O cană de apă, un blid de mâncare oferit din inimă celui sărman, o rugăciune spusă cu multă dragoste pot face mi­nuni, scoțând sufletul rătăcitor din suferință. Pă­rin­tele Adrian Beldianu știe bine toate rânduielile astea, din moși-strămoși, rânduite anume pentru aju­torarea celor din cealaltă lume. A crescut și el în lumea satului, învăluit de rugăciu­nile pentru cei adormiți, pe care le-a învățat pe de rost încă de mic, atunci când s-a și hotărât că, odată ce va crește mare, se va face neapărat preot. Iar astăzi, când se apropie Sâm­băta dinaintea Floriilor, în care prăznuim marea minune a ridicării din morți a lui Lazăr, părintele poves­tește cu emoție mare, despre legă­tura strânsă, duioasă, pe care o are cu cei de din­colo.

"Popicu", stăpânul mormintelor

"Dacă îi întrebați pe cei apropiați ai mei, de la altar, și de aici, din bise­rică, «Care sunt prietenii părintelui?», toți vă vor spune că eu sunt prieten cu morții! Mă rog mereu pentru ei, profund și temeinic, niciodată nu mă grăbesc, nu bagatelizez parastasul sau pomenirea. Fie­care parastas, fiecare liturghie îi ajută pe cei morți, îi ridică, dacă sunt în suferință în lumea de dincolo. Și atunci, de ce să împiedic eu ca preot această ridicare a lor? Eu trebuie să mă străduiesc cât pot. Și-mi este ușor să mă stră­duiesc, pentru că sunt în biserică de la patru ani și am crescut într-o atmosferă aparte. Încă de la patru ani, în sat, toată lumea mi-a spus Popicul. Și acum, când mă duc acasă la cimitir la ai mei și în­treabă lumea: «Cine e părintele?», li se răs­pun­de: «E Popicul Miții lu' Sică, a venit acasă la morminte».
Ca să mă înțelegeți pe deplin, aș vrea să vă po­vestesc o întâmplare ade­vărată, o mare minune care s-a petrecut în urmă cu unsprezece ani și care poate să limpezească toate cele spuse anterior. Toc­mai murise părintele profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care mi-a fost și profesor, și duhovnic, în vremea în care eram elev de seminar, când m-am pomenit cu un telefon de la părintele Vladimir Dă­râng, care pe atunci era stareț la Mânăstirea de la Maglavit. «Vai, părinte Adrian, am crezut că mor de spai­mă!», mi-a spus de îndată ce am ridicat re­cep­torul. Am crezut că greșise ceva în timpul Sfin­tei Liturghii, că dăduse peste potir și îi căzuse Sfân­tul Trup al lui Hristos din mână, dar nu, se petre­cuse ceva mult mai șocant, o minune pe care părin­tele mi-a povestit-o cu sufletul la gură. «Uite ce mi s-a întâmplat. În timp ce slujeam Sfânta Liturghie, atunci când am ajuns la momentul po­me­nirii mor­ților, am vrut să îl pomenesc pe părin­tele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. În clipa aceea, s-a făcut lumină în altar și am simțit în preajma mea sute de preoți. Știam că sunt preoți, pentru că le vedeam, oarecum, lumina veșmin­te­lor. Dintre toți, nu l-am recunoscut de­cât pe părintele Calciu, care era cel mai aproape de mine; în rest, mi-a fost frică să mă întorc să le văd fața. După ce m-am împărtășit, au plecat. Am ră­mas singur, liniștit, ca și mai înainte». M-am bucurat tare și mi-am zis, după ce am închis telefonul: «Știu eu de ce sunt prieten cu morții!»".

"Dorul le rămâne și lor, și nouă"

"Noi, cei de azi, nu prea ne dăm sea­ma, dar este o comuniune totală în­tre noi, cei de aici, și cei plecați din­colo. Ce bine ar fi să ne dăm seama toți de lucrul acesta! Și ce bine ar fi, ca atunci când facem pomenirea lor, să ne asumăm momentul, să trăim în realitatea evenimentului, pentru că atunci am înțelege mai bine veșnicia. Și poate ne-am și pregăti mai bine pentru ea. Fiindcă, totuși, pome­nirea, lucrurile pe care le pregătești, milos­tenia pe care o faci, bucuria de a veni la biserică trebuie să se desfășoare toate într-un anumit ritm, într-un anumit ritual, să simți legătura dintre tine și ei - legătură care, de altfel, este mângâietoare. Este un moment care te mângâie și te întărește, ca să su­porți mai ușor despărțirea de ei.
Eu cred că Hristos a rânduit totul foarte bine prin ceea ce ne-a lăsat să facem, fiindcă la fiecare Sfântă Li­tur­ghie se realizează această comu­niune între noi și cei plecați dincolo. Spun părinții că atunci când preotul, în timpul Sfintei Liturghii, rostește - «Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați», sufletele celor ador­miți vin în comuniune cu tine și în chip tainic se împărtășesc și ei din potir. Deci, este momentul când tu, cel de pe pământ, te poți întâlni realmente cu sufletele celor dragi ție, adormiți întru Domnul. De aceea, și condiția parastasului, a pomenirii, este să se facă în biserică, acolo unde se săvârșește Sfânta Liturghie, pentru ca ei să aibă întâi comu­niu­nea euharistică cu noi, și apoi să vină și mi­los­tenia pentru ei. Parastasul doar cu milostenie și fără Liturghie, după mine, nu e atât de prețios. Și aceas­tă prezență a lor împreună cu noi, la rugăciunea din biserică, ne și ajută foarte mult - dacă ne-o asu­măm, bineînțeles, dacă trăim ceea ce facem, ea ne ajută să depășim dorul de ei. Pentru că să știți, dorul unora față de ceilalți ne rămâne și lor, și nouă."

"Postul este prima poruncă pe care o dă Dumnezeu în Rai"

- Părinte Beldianu, săp­tămâna următoare, numită și Săptă­mâna Mare, e cunoscută în popor ca ultima perioadă de pregătire pentru Înviere, o perioadă în care tradiția spune să ținem un post foarte aspru, ba chiar să ajunăm, dacă reușim, până seara. Aș vrea să îmi spuneți câte ceva des­pre acest post al Săptă­mânii Mari. Cum s-a ajuns la o rânduială atât de aspră?

- Mai întâi aș vrea să vă spun că mie, personal, nu-mi sunt apropiate lecțiile academice despre post. Pentru că asta ar însemna să fiu nevoit să vă vorbesc foarte exact, cu temeiuri scripturistice, cu trimiteri la Sfinții Părinți și nu cred că e cazul. Mă gândesc că e mai bine să avem un fel de taifas du­hovnicesc, pentru că e mai cald, mai direct. Nicio­dată nu mi-a plăcut, nici măcar în predicile mele, să vorbesc în citate - "de la Matei, capitolul cutare, versetul cutare" - mi s-a părut prea protes­tant. Și pentru că eu am crezut de la început necon­diționat în Dumnezeu, mă străduiesc să fiu într-atât de con­vingător cu credincioșii mei când le vor­besc, încât ei să mă creadă pe cuvânt, să creadă că așa stau lucrurile.
Așadar, vorbind despre post, trebuie mai întâi de toate să spunem că el nu este o găselniță preo­țească și nu este o rânduială pe care biserica a im­pus-o mai nou, ci este prima poruncă pe care o dă Dumnezeu omului în Rai, când îi spune să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. De altfel, postul, ca primă poruncă, a și fost încăl­cat de om - vezi, pe urmă, toată istoria care a de­curs din neascultarea de Dumnezeu. Când vine Hristos în lume - El, care este Revelația desăvârșită - merge la Ior­dan și este botezat de Ioan și apoi iese din Ior­dan, pleacă în pustia Iudeii, unde va ră­mâ­ne 40 de zile în post și ru­gă­ciune. Deci, după ce S-a botezat, pri­mul lucru pe care Mântui­to­rul l-a pus la loc a fost să aranjeze iarăși rânduiala postului. Și nu l-a pus doar pe om să postească, a făcut-o El Însuși, pentru ca să ne fie model tuturor.
În perioada când Hristos a trăit pe pământ, evreii posteau mar­țea, joia și ori de câte ori co­mu­nitatea lor avea un necaz și dorea să treacă cu bine peste încercările lui Dumnezeu. Crești­nii au mutat postul evreiesc de marți și joi, miercuri și vineri - miercurea, pentru că atunci a fost Domnul vândut pentru 30 de arginți, iar vineri, pentru că Iisus a fost răstignit, a murit și a fost înmormântat într-o zi de vineri. Postim și facem umi­lință pentru câte a îndurat Mântuito­rul pentru noi. Pe lângă postul de marți și de joi, evreii aveau însă și postul de dina­intea Paștelui, pe care îl avem și noi, și pe care îl ținem timp de 40 de zile, până la Sâmbăta lui Lazăr, când se face mare bucurie, pentru că se prăznuiește Învie­rea cea de Obște, iar de Florii primim și dezlegare la pește. Vine apoi ultima săp­tămână din post, a șaptea, adică Săptă­mâna Mare, care este un pic mai severă cu rânduielile, cu post destul de aspru, pentru că prin ea comemorăm Patimile lui Hristos. La jumătatea Săptămânii Mari avem Joia cea Mare, când prăz­nuim Cina cea de Taină, cu Liturghia Sfântului Vasile și pregătirea Sfântului Agneț de peste an, iar credincioșii se pot împărtăși atunci și au și dezlegare la un pahar cu vin, pentru bucuria praznicului. La final, Vinerea Mare e zi sfântă, în care ajunăm desăvârșit, până seara, când se face Pro­hodul Domnului.

- Cum trebuie ținută rânduiala aceasta aspră, a Săptămânii Mari, pentru că nu toți oamenii pot posti la fel?

- Postul de mâncare fiecare și-l rânduiește în funcție de vârstă, de sănătate - dar nu de unul sin­gur, ci ascultând de duhovnic, care îi spune cum poate și ce poate face. Dacă sunt bolnavi, vor ține post sever luni, mier­curi și vineri, iar marți și joi duhovnicul îi va dezlega la ceva ușor, ca să se poată întări, să-și poată lua medicamentele, dar în niciun caz la carne. La fel se pro­cedează și cu copiii, li se ușu­rează postul ca să poată crește, să poată învăța, ca să nu le fie o povară și să-i oropsim fără să înțeleagă ce li se întâm­plă. Cu ei trebuie să avem mai multă răbdare, iar lucrurile as­tea să fie aranjate din timp.
Eu îmi aduc aminte din co­pilărie că Vinerea cea Mare, când a fost răstignit Domnul, era cu adevărat vinere seacă pen­tru tot satul. Țineau atunci post negru chiar și cei bolnavi, dar nu toată ziua, posteau până la prânz. Și tot atunci, îmi amin­tesc că nu mâncam ni­mic nici noi, copiii. Ne țineau puțin câte puțin, spunân­du-ne: "Mai ai puțină răb­dare, mai stai un pic". Apoi mergeam la vecernia de la două, când părintele pregătea agheasmă și anafură, pentru că, du­pă vecernie, după ce scotea Epitaful și tre­ceam pe sub masă și ne miruia, la final, copiii care posteau luau ana­fură și beau agheasmă, apoi coborau acasă și mân­cau câte ceva, dar de post. Abia sâmbătă dimineață, când bunica se apuca de cărnuri, de gătit masa de Paște, îmi amintesc că aveam voie să gust din buca­te­le de dulce, să spun dacă sunt bune sau nu, căci buna nu se atingea de ele.

"Prin inima ta va trece sabie!"

Însă dincolo de ceea ce mâncăm, aș vrea să subliniez faptul că Săptămâna Mare este, înainte de toate, o taină a sufletelor noastre. Una care implică credință, dis­creție, și cere din partea fiecărui creștin o mare demnitate. Trebuie să știi ce faci, ce spui, ce ești. Pentru că, din păcate, sunt foarte mulți care par ai bisericii, care par că știu multe, dar nu sunt un exemplu bun pentru cei care vin după noi, și nu sunt un exemplu bun pentru biserică.
În perioada aceasta sfân­tă, când noi ne aflăm în fața Răs­tignirii și Morții lui Hristos, eu mi-o iau drept călăuză pe Maica Domnului. Meditez mult și le vorbesc și credincioșilor despre demnitatea ei în fața acelor sufe­rințe teri­bile. A trecut prin durerile acelea cumplite, despre care îi proorocise dreptul Simeon, când a venit cu pruncul Iisus la templu, în a opta zi după naștere: "Prin inima ta va trece sa­bie!". Imaginați-vă că ea a trăit lângă Mântuitorul timp de 33 de ani cu dure­rea pe care n-a mărturi­sit-o, că într-o zi, El va fi răstignit! Știa lucrul aces­ta! Știa ce se va întâmpla, a fost pregătită de Sus, n-a fost luată prin surprindere. Și atunci, bucuria de a fi în preajma Pruncului Sfânt a fost amestecată, zi de zi și ceas de ceas, cu durerea că, într-o zi, Îl va vedea răstignit. Dar asta nu a împie­trit-o, ci i-a dat putere, iar în clipa acestor teribile încercări s-a purtat ca o împărăteasă. Noi, credin­cioșii de rând, nu cred că putem îndura așa ceva. Noi cred că am muri de durere; dar Măicuța Dom­nului a purtat această suferință! Sunt convins că, în adânc, o întărea și faptul că știa că a treia zi va învia. În tradiție se și spune că după înmor­mântarea lui Hristos, ea a rămas în mormânt cu el. Nu a plecat acasă. A rămas și a așteptat momentul Învierii, în care credea cu toată ființa ei.

- Sunt tradiții în ortodoxie care ne învață că ea este singurul martor al ridicării din morți a lui Hristos...

- Așa este. În bucuria luminii Învierii, în care L-a văzut pe Hristos țâșnind din mormânt, spune tradiția că a fost prima care a strigat: "Hristos a În­viat!". Așa ne-a rămas tradiția nouă și aceasta este ex­plicația salutului creștin din cele 40 de zile de la Înviere până la Înălțare, pe care eu îl rostesc cu mul­tă bucurie și le cer și credincioșilor mei să și-l asu­me. Adică, să nu bagatelizezi, ci să spui cu toată convingerea, să ai acea tonalitate bună, mărturisi­toa­re, când rostești - "Hristos a Înviat!". Îți îm­plinești în felul acesta și vocația de apostol, fiindcă noi toți creștinii suntem de fapt niște apostoli, sau cel puțin ar trebui să fim. Și nu trebuie să ne ruși­năm de asta, trebuie să fim mărturisitori ai Învierii lui Iisus!

(Imagini din "Caietul de Paști", editat de Muzeul Țăranului Român)