"Fratelli" de la poalele Retezatului - Din Dolomiţi în Carpaţi

- Istoria i-a legat pe strămoşii friulanilor italieni şi-ai ardelenilor din Ţara Haţegului, poate dinainte de războaiele lui Traian. E sigur, însă, că, pe la 1800, zeci de mii de friulani au venit în România, în căutarea unui trai mai bun sau, cine ştie, în căutarea inimii... -

Doi pe un drum

În duminica aceea, tot satul ieşise pe uliţă. Soarele dimineţii strălucea a promisiune, un soare mare, rotund, îmbrăţişând într-o aură caldă bise­rica. Nici n-a apucat bine să tacă clopotul amiezii, şi chipeşul Antonio di Valerio, alături de frumoa­sa Giovanna, doi proaspeţi însură­ţei, păşeau deja zoriţi pe drum, fericiţi şi încrezători. Ţi se umplea sufletul numai privindu-i! "Signora" di Valerio purta o fustă de mire­sucă, veselă şi înflorată, şi-o bocceluţă în care îndesase cele trebuincioase călătoriei. O verighetă era singura ei podoabă, dar ce podoabă, căci în verigheta aceasta simplă, ce strălucea precum soarele, era toată promisiunea noii ei vieţi. De-a dreapta frumoasei Giovanna, Antonio împinge o roabă în care duce prinsă în două pături mari, toată zestrea cu care porneau la drum spre "ţara promisă". Drum lung şi greu, parcurs pe jos, din Alpii Friuliei şi până în Car­paţi.

Promisiunea

Antonio tocmai ce se întorsese din îndepărtata Transilvanie, frumoasa provincie de la capătul Imperiului Austro-Ungar. Îşi găsise acolo slujbă bună, bănoasă, cum nu găseai în toată Italia. Nici nu s-ar fi întors degrabă pe-acasă, dacă prădalnica de inimă nu l-ar fi tras la vatră... A stat Antonio cât a stat pe-acolo, prin munţii Haţegului, dar, după vreun an, nici banii, nici locurile minunate prin care ajunsese să trăiască, nici ambiţia lui ne­bunească de a reuşi în viaţă nu l-au mai putut ţine locului. Îl rodea dorul, mai rău decât carii, lemnul bătrân. S-a dus la "Il Vecchio", la Pecol "Bătrâ­nul", cum îl ştia toată Ţara Haţegului pe patronul gaterului la care lucra, şi l-a rugat să-l învoiască barem câteva săptămâni. Îi promisese Giovannei că se va întoarce la ea şi, oricât se muncise să şi-o facă părtaşă, de la distanţă, la visul său, simţea în vocea scrisorilor ei tristeţea şi, de la o vreme, îndoiala. "Dacă îşi imagina că şi-o fi găsit vreo româncă şi că nu se va mai întoarce la ea?", începu a încolţi un gând în mintea lui Antonio, iar gândul ăsta nu-i mai dădea pace...
"Don Pecol, trebuie să mă duc la «Signorina mia». O să mă însor cu ea şi mă voi întoarce aici numaidecât. Şi-apoi te vei putea baza pe mine, că noi de-aici nu ne vom mai da duşi!", îi promisese tânărul Antonio. "Bătrânul" i-a dat binecuvân­tarea cu un zâmbet ascuns sub mustaţă. "Ar fi pă­cat de Antonio, băiat aşa de bun şi de harnic, să-şi piardă capul după femei! De oameni ca Antonio era nevoie aici, ca să înflorească Transil­vania...". Dar Antonio di Vale­rio nu şi-a pier­dut capul. A mers acasă, în satul lui din Dolomiţi, la "Sig­norina" inimii lui, şi a cerut-o nu­maidecât de nevastă. Iar duminica urmă­toare, când, la bise­rică, în faţa preotului şi a satului în­treg, i-a promis să-i fie alături până la moarte, la bine şi la greu, Gio­vanna îi promisese, de fapt, lui Antonio şi să-l urmeze până la capătul lumii, în Transilvania, ţara minunată la care visaseră împreună încă de când se cunoscuseră... "Vom merge acolo, în Ţara Haţegului, şi ne va fi bine şi vom fi fericiţi şi vom avea casa noastră, o casă plină de copii", i-a şoptit Antonio şi-apoi a strâns-o tare-tare în braţe. Şi-apoi, după ce Dumnezeu îi binecuvântase pe unul cu celălalt, nici o zi n-au mai stat şi-au pornit la drum în marea aventură a vieţii lor.

Mica Italie din inima Ardealului

"Uite, dintre cei trei, cel din mijloc e buni­cul...", îmi arată Eugenio Umberto di Gaspero. Fi­xează cu ochii lui, albaştri ca lacurile din vârful Re­tezatului, peretele cu fotografiile primilor italieni ajunşi în Ardeal. Are de-acum 85 de ani şi s-a gândit că ar fi vremea să mute amintirile de fa­milie, la care a ţinut ca la ochii din cap, la fiul său, care stă peste drum, în Sântămârie-Orlea. Eugenio Umberto di Gaspero e nepotul după ma­mă al lui Antonio di Valerio. Imediat după Re­voluţie, a pus bazele primei asociaţii a comuni­tăţii italiene din România şi e şi azi sufletul "micii Italii" din inima Ardealului. Din Belluno după mamă, friulan după tată, "Barba Genio" (Bunicul Genio, n.r.) e un om mândru şi vorbăreţ, dar se­rios din cale afară, soiul acela unic de oameni liberi din nordul Italiei. "Noi, italienii ăştia de am ajuns în România, suntem buni de gură, dar buni şi de muncă", râde "Genio".
Un astfel de om, "bun de gură, dar bun şi de muncă", a fost şi bunicul Antonio. În fotografie, încadrat de două rude, Antonio se distinge prin eleganţa costumului des­chis la culoare, tras peste o cămasă în dungi. Zici că e bancher, nu muncitor la pădure! Trage cu nesaţ dintr-o pipă şi te arde, de dincolo de timp şi de gea­mul tabloului, cu ochii vii, neastâmpăraţi, pe care i-a moştenit şi Eugenio. "Bunicii s-au cunos­cut în Italia, erau din sate vecine, cum e Subcetate cu Ciopeia, aici, la noi. Acolo s-au şi căsătorit, iar apoi au venit amândoi în Ardeal. Aici au făcut unsprezece copii! Unsprezece suflete o avut de crescut buna săraca, trei or murit, iar opt dintre ei or trăit mult şi bine", povesteşte domnul di Gas­pero, în cel mai autentic grai ardelenesc. "Genio" începe să mi-i numere, unul câte unul: "Benve­nuto, Luigi, Maria, Estera, Marino, Wilma, Ca­rola...".
- Sunt doar şapte, zic.
- Cum Dumniezo? Numa şapte?
Şi mai numără o dată, şi sunt tot şapte.
- Dar care era mama dumitale dintre cei şapte?, întreb.
- Aaaa! Doamne iartă-mă! uite că am uitat-o chiar pe mama, pe drăguţa de Rosina!
Îşi face o cruce mare, catolică, şi-apoi revine la poveştile de familie friulane, spuse fermecător, cu graiul său 100% ardelenesc.
Lângă tabloul cu bunicul Antonio e tabloul lui Pecol. Prenumele i s-a pierdut cu vremea, dar nu­mele a rămas şi azi, după atâta amar de ani, un nume cu rezonanţă în Ţara Haţegului. Păr negru, barbă deasă, mustăţi răsucite după ultima modă, Pecol are privirea scrutătoare a omului cu viziu­ne. Pantalonii în carouri, care i-ar face invidioşi şi pe "hipsterii" de azi, sunt echilibraţi de vesta şi sacoul din catifea grea, raiată. Acest Pecol impozant, unul dintre marii mag­naţi ai Ardealului înainte de Marea Uni­re, e fiul lui Pecol "Bătrânul", unul dintre primii friulani veniţi în Ardeal, pe la 1800 şi ceva. Pecol era pe-o mână cu urmaşii Cândeştilor, grofii Ken­deffy, care stăpâneau toate pădurile din zonă şi, împreună cu ei, a pus la punct una dintre cele mai mari exploatări forestiere din Europa acelor vremuri. A adus în Ardealul austro-ungar pe atunci, cele mai bune utilaje de pre­lucrare a lemnului, a construit un gater modern, în ton cu epoca de "boom" industrial, şi şi-a adus, mai ales, de la el din Italia, cei mai buni şi mai de în­credere ţapinari. "Boscaioli" li se zicea în Italia lucrătorilor la pădure, oameni cu experienţa codrilor matusalemici din nordul Italiei. Pe cei mai buni "bos­caioli" din Belluno şi Friuli i-a chemat Pecol în Ardeal, iar bunicul Antonio e doar unul dintre miile care n-au mai dat niciodată înapoi, România pe Italia.

"Siamo fratelli!"

Di Valerio, Lasconi, Luchini, Işfa­noni, Di Gaspero... Numele acestea, desprinse, parcă, dintr-un registru de stare civilă, sunt şi acum nume obiş­nuite în Haţeg şi în satele din împre­jurimi. Sunt nepoţii italienilor care şi-au luat lumea în cap într-o vreme în care primele trenuri de-abia dacă cir­culau, şi s-au pornit spre un tărâm aflat, pe atunci, la capătul civilizaţiei euro­pene, în vecinătatea marilor şi temutelor imperii Otoman şi Rus, "tărâmul bunei speranţe" pentru nume­roase familii din nordul Italiei. Nişte locuri ma­gice, despre care vorbeau pe şoptite cei care le văzuseră, cu câmpuri mănoase, cu păduri nea­tinse, cu munţi bogaţi, nişte ţări aflate în plin elan al dezvoltării lor. Pe la finele anilor 1800, ruta Udine - Haţeg a devenit direcţia unei migraţii în toată regula. Sunt şi acum prin satele din jurul Haţegului poveşti cu italieni care-au încărcat cât a încăput într-o roabă şi în doi desagi şi s-au por­nit spre Ardeal, pe drumul pe care avea să-l bată pe jos, în acei ani, şi Badea Cârţan, ca să ajungă la Roma, la strămoşii săi sculptaţi pe Columnă. Mare a fost pen­tru friulani tenta­ţia unei vieţi mai bune, dar încă mai mare a fost surpriza pe care au avut-o odată a­junşi în Ardeal. De cum au reuşit să treacă de bi­ro­craţia austro-un­gară, aveau să dea peste nişte oameni simpli şi muncitori, la fel ca ei, care-şi du­ceau viaţa de pe o zi pe alta şi care râvneau, şi ei, bieţii, la o via­ţă mai bună, în ţara lor. Ro­mâni li se zicea şi vorbeau o lim­bă pe care o înţe­legea orice ita­lian venit de la Belluno, Friuli sau Veneto, creşteau şi ei oi, vaci şi capre, la fel ca la ei, acolo sus, în înălţimile munţilor şi mân­cau la fel de simplu, "polenta", o mămăligă cu brân­ză şi, la sărbători, cu un dărab de carne afu­mată. "Ce minune!", s-au mirat primii italieni, care nu-şi mai auziseră limba vorbită de acasă şi nu mai văzuseră obiceiuri ca ale lor prin străini, la mii de kilometri distanţă. "Ce minune!" şi-au zis, iar învăţaţii românilor, popii sfătoşi şi mândri din Ţara Haţegului, le-au povestit că numele de ro­mân vine tocmai de la Roma. "Siamo fratelli! Suntem fraţi!", au izbucnit atunci cei mai înţelepţi dintre italieni, care au înţeles, abia atunci, că era ceva mai mult decât banii care îi adusese în Ro­mânia şi nu în altă parte a Europei: chemarea ini­mii...
"«Siamo fratelli, siamo fratelli!», îmi po­vesteau bunicii că se mirau toţi friulanii când ajungeau în Ardeal. Italienii nu se descurcau de­loc cu maghiara, dar învăţau imediat să vorbească româneşte", spune Barba Genio. "Păi ce, numele de români vine de la Roma, nu de la Budapesta sau Moscova".

Poezia bunicului

În anii copilăriei, Eugenio a mai prins încă la lucru vechile echipe de "boscaioli" italieni. "Acolo era o disciplină desă­vâr­şită, fiecare ştia perfect ce avea de făcut, cu pădurea nu te joci! Treaba mea când mă luau cu ei era să fac foc, să fierb apă şi să le pregătesc mă­mă­liga, să aibă ce mânca". Genio îşi aminteşte cu drag de acei ani, în care, alături de bunicul, a descoperit farme­cul secret al Retezatului, muntele de care s-a îndră­gostit pe viaţă. Iar seara, când se întor­ceau amândoi istoviţi de la pădure, bu­nicul îl lua în braţe, lângă foc, şi-i recitau, amândoi, bunicii Gio­vanna, poezii vechi italiene. Îmi recită şi mie o poezie. Nu a uitat un cuvânt! "Cum să uiţi aşa ceva? Asta era marea mea bucurie, să stau cu bunicul şi să învăţ cântece şi poezii. Pe atunci era altă lume, mult mai tandră şi mai fru­moasă ca acum!", zice Barba Genio, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Ţine minte totul din acei ani de început ai ita­lienilor din Haţeg. Îndărătul lacri­milor joacă, precum într-un glob magic de cristal, tot farmecul Haţegului de odi­nioară. "Uite, vezi, acolo era gaterul cel mare al lui Pecol. Acolo, în dreapta, era colonia italienilor. Ce lume vie era pe acolo! Aci, mai în faţă, mai la drum, era casa în care stăteam. No, ş-apăi lem­niele veneau p-acolo, pe apă, sor­tate prin mai multe «furci», în amon­te". Luăm pe rând fiecare tablou înră­mat de pe perete şi fiecare detaliu se umple de emoţia din vocea lui Genio.
"Şi-acuma, hai să-ţi arăt ceva!". Eu­ge­nio îşi trage pe el, ca un flăcău, haina verde, de om al pădurii şi, din doi paşi, suntem în casa de peste drum. Se îndoaie peste o noptieră şi scoate o carte grea cât o "Biblie": "Friuli migranti", scri­să de Lodovico Zanini. E plină de adnotări şi de semne. Eugenio di Gaspero a buchisit la ea ani în­tregi, a adăugat informaţii, a corectat lucruri pe care el le ştia mai bine decât autorul, direct din familie, a subliniat tot ce are legătură cu istoria familiei sale şi şi-a pus şi el, în lungi note de sub­sol, scrise cu stiloul, propriile amintiri. În "Friuli migranti" e toată saga friulilor care au plecat prin Europa. "Aici e toată istoria noastră!".

El Dorado

Cartea lui Zanini îi urmăreşte pe constructorii, pe decoratorii şi pe oamenii de pădure friulani peste tot prin Europa, din Austria şi Germania până în Slovenia şi Ser­bia, şi din Ungaria până hăt, în Cau­caz. Oamenii aceştia au lucrat cele mai impozante palate ale împăra­ţilor, cele mai dure căi şi tuneluri feroviare din Europa Centrală şi de Est, au făcut poduri, drumuri, ape­ducte, şi-au câştigat respectul peste tot pe unde au fost. "Majoritatea italienilor care au venit aici erau buni specialişti în ceea ce făceau. Le plăcea lucrul bine făcut, iar asta le-a creat o bună reputaţie. Şi, pen­tru că le plăcea lucrul bine făcut, au tras după ei şi alţi meşteşugari, croi­tori, pielari, pantofari. Ei au venit şi cu o altă mentalitate, erau oameni umblaţi prin lume, oameni liberi şi curajoşi, care au spus mereu ce au crezut, chiar şi pe vremea comu­nismului. Aşa suntem şi noi azi", spune inginerul silvic Guido To­niutti din Râu de Mori, unul dintre cei mai neînfricaţi luptători pentru pădurile din Retezat.
În România, friulanii de care îmi vorbeşte Guido au lăsat o amprentă impresionantă asupra infrastructurii Ardealului, au lucrat la Peleş şi Cotroceni, pentru Regele Carol, au lucrat la Pala­tul CEC-ului din Bucureşti şi la alte clădiri em­blematice din ţară, au fost oameni de încredere ai Brătienilor, au făcut afaceri la Dunăre, au con­struit cartiere întregi în Capitală. Au devenit parte din istoria ţării şi au luptat, ca nişte adevăraţi fraţi, pentru idealurile unioniste de sfârşit de se­col XX, în frunte cu marele gazetar Luigi Cazza­villan, patronul "Universului", care, cu tricolorul italian în frunte şi pe muzica marşurilor lui Garibaldi, îi strângea pe italienii din Bucureşti la toate manifestaţiile împotriva stăpânirii austro-ungare din Ardeal.
Se vorbeşte despre multe locuri frumoase în "Biblia" pe care mi-a dăruit-o "Genio", dar des­pre nici un loc nu se vorbeşte cu atâta drag, ca despre România, cu casele ei de lemn, de la mun­te, cu ciobanii care creşteau oi, coseau iarba şi făceau brânza exact ca în munţii din nordul Ita­liei, cu lumea ei primitoare, cu orăşelele ei mici, palpitând de viaţă... "Totul era de făcut în Româ­nia. Noii potentaţi ai României aveau planuri mari cu ţara aceasta, pe care doreau să o moder­ni­zeze cât mai repede. Asta însemna că era ne­voie şi de mână de lucru, şi de experienţă, iar friulanii aveau şi una, şi alta. România devenise noul «El Dorado», un loc unde îţi găseşti la sigur de muncă, un loc unde poţi să te şi îmbogă­ţeşti". Şi, mai important decât orice, singu­rul loc din lume unde te puteai simţi ca acasă.
Nu s-au îmbogăţit Antonio, Giovanna şi urmaşii lor. Dar s-au iubit, au trăit bine şi au prins drag mare de ţara asta. Şi-au făcut un nume, o situaţie, au fost şi sunt respectaţi. Aici odihnesc bieţii lor bunici şi părinţi. În "Biblia" friulilor, un italian povesteşte, tre­mu­rat, despre seninătatea cu care mama sa, emigrantă din prima generaţie, s-a dus la Domnul cu rozariul în mână, rugându-se până în ultima clipă pentru toţi ai ei, mici şi mari, apropiaţi şi îndepărtaţi, aşa cum o fă­cuse toată viaţa, seară de seară. "Parcă ar fi mama mea, Rosina!", completează textul, cu scrisul său frumos, de fost contabil, Eugenio. "Rosina! Moarte frumoasă, de adevărată creş­tină, a avut, cu rozariul în mână. «Doam­ne, sunt a ta!», au fost ultimele ei cuvinte", îşi încheie Genio adnotarea din carte.

"De ce nu ne-am întors în Italia"

Barba Genio e trecut bine de 80 de ani, dar nu există duminică lăsată de la Dumnezeu să nu-şi ia pe el haina verde, de "bos­caiolo", şi să nu se urce la volanul micuţei sale maşini, ca să facă un mic tur al Ţării Ha­ţe­gului. O ia pe urma vechilor păduri în care pregătea mămăliga pen­tru bunicul său ita­lian şi pentru cei din echipa lui de oameni de munte, urcă pe firul ape­lor pe care veneau în jos, spre Sântămărie, buş­tenii cei falnici din Retezat, trece prin locurile pe care, demult, într-un alt secol, Antonio şi Gio­vanna şi-au purtat paşii marii lor iubiri. Îi sunt atât de dragi locurile astea ale copilăriei şi ti­nereţii sale, că o săp­tămână dacă nu le-ar vedea, ar sim­ţi că via­ţa lui nu mai are rost! Cei bătrâni, pri­mii emigranţi de la 1870, s-au dus de mult. Dar pot fi mân­dri de ce au lăsat în urmă, în România. Şi pot fi mândri că cei ti­neri nu s-au le­pă­dat niciun mo­ment de moştenirea pe care au primit-o. Am bătut ani de zile Ţara Haţegu­lui şi am vorbit cu mulţi oa­meni în cău­tare de poveşti, dar rar mi-a fost dat să întâl­nesc români mai verzi, mai exigenţi şi mai păti­maşi decât italienii ardeleni! Băieţii lui Eugenio di Gaspero locuiesc şi ei în Ţara Haţegului şi au muncit în industria lemnului, ca şi străbunicii lor. La fel şi în familia lui Guido Toniutti, din Râu de Mori. Guido e nepot de om de pădure şi-apoi de membru al Poliţiei Regale de Vânătoare. Tatăl său a fost pădurar de vânătoare al ultimului conte Kendeffy, iar el a fost, până s-a pensionat, inginer silvic. Fiul său e şi el silvicultor în zonă. De patru generaţii, bărbaţii familiei Toniutti şi-au dedicat viaţa pădurilor din Ţara Haţegului! Iar nepotul lui Guido e şi el îndrăgostit de pădure. "Îi place foarte mult, poate prea mult. Când ne vedem, mă trage după el să mergem la pădure, să-i arăt şi să-l învăţ secretele mele, pentru că vrea să fie mai bun ca mine când va creşte mare...", spune Guido.
Din grădina casei lui Guido Toniutti, în zilele senine, Munţii Retezat se văd scăldaţi în lumină. Lor, munţilor acestora, le-a dus Guido cel mai mult dorul când, într-un târziu, după Revoluţie, a ajuns în Italia strămoşilor săi.
"La un moment dat, înainte de 1989, o doam­nă din zonă, cu care mă mai intersectam cu servi­ciul, a făcut o vizită în Italia şi era foarte impre­sionată de ce a văzut pe acolo. Cum ne-am văzut prima oară după excursia dânsei, m-a luat la în­trebări", îmi povesteşte Guido. "«Domnule Gui­do, dumneavoastră italian şi nu aţi fost în Italia... Cum se poate?!». Am vrut să îi spun că eu nu am pile pe la Partid ca să plec din ţară când vreau eu. Aveam banii în cont puşi de vărul meu ca să plec, aveam şi actele de chemare, dar nu am mers, pentru că nu aveam voie să ies din ţară, însoţit de nevastă. Cum să merg să văd Italia, iar soţia mea să stea acasă? Am mers îm­preună după '90, când era liber la ieşit din ţară.Am fost şi la friuli, în satele bunicilor mei, am fost şi la Roma, am fost şi la Napoli, prin ce locuri nu m-a dus vărul meu! A fost frumos, dar apoi am venit acasă, la Râu de Mori, la ai mei şi la ale mele. După o vreme, m-am dus din nou la ghişeu şi am dat peste doamna mea. Aflase că am fost în Italia şi mă privea com­­plice.
- Ei, domnul Guido, am înţe­les că aţi fost şi dumneavoastră în Italia... Cum de v-aţi mai întors la noi?
- Am fost, doamnă, într-ade­văr, în Italia. Dar vreau să vă întreb ceva: dumneavoastră aţi fost vreodată aici, la noi, sus în Retezat?
- Păi... nu. N-am urcat acolo sus niciodată.
- Vedeţi, doamnă, atunci nu aveţi cum să înţe­legeţi de ce m-am întors...