"Fratelli" de la poalele Retezatului - Din Dolomiți în Carpați

Ciprian Rus
- Istoria i-a legat pe strămoșii friulanilor italieni și-ai ardelenilor din Țara Hațegului, poate dinainte de războaiele lui Traian. E sigur, însă, că, pe la 1800, zeci de mii de friulani au venit în România, în căutarea unui trai mai bun sau, cine știe, în căutarea inimii... -

Doi pe un drum

În duminica aceea, tot satul ieșise pe uliță. Soarele dimineții strălucea a promisiune, un soare mare, rotund, îmbrățișând într-o aură caldă bise­rica. Nici n-a apucat bine să tacă clopotul amiezii, și chipeșul Antonio di Valerio, alături de frumoa­sa Giovanna, doi proaspeți însură­ței, pășeau deja zoriți pe drum, fericiți și încrezători. Ți se umplea sufletul numai privindu-i! "Signora" di Valerio purta o fustă de mire­sucă, veselă și înflorată, și-o bocceluță în care îndesase cele trebuincioase călătoriei. O verighetă era singura ei podoabă, dar ce podoabă, căci în verigheta aceasta simplă, ce strălucea precum soarele, era toată promisiunea noii ei vieți. De-a dreapta frumoasei Giovanna, Antonio împinge o roabă în care duce prinsă în două pături mari, toată zestrea cu care porneau la drum spre "țara promisă". Drum lung și greu, parcurs pe jos, din Alpii Friuliei și până în Car­pați.

Promisiunea

Antonio tocmai ce se întorsese din îndepărtata Transilvanie, frumoasa provincie de la capătul Imperiului Austro-Ungar. Își găsise acolo slujbă bună, bănoasă, cum nu găseai în toată Italia. Nici nu s-ar fi întors degrabă pe-acasă, dacă prădalnica de inimă nu l-ar fi tras la vatră... A stat Antonio cât a stat pe-acolo, prin munții Hațegului, dar, după vreun an, nici banii, nici locurile minunate prin care ajunsese să trăiască, nici ambiția lui ne­bunească de a reuși în viață nu l-au mai putut ține locului. Îl rodea dorul, mai rău decât carii, lemnul bătrân. S-a dus la "Il Vecchio", la Pecol "Bătrâ­nul", cum îl știa toată Țara Hațegului pe patronul gaterului la care lucra, și l-a rugat să-l învoiască barem câteva săptămâni. Îi promisese Giovannei că se va întoarce la ea și, oricât se muncise să și-o facă părtașă, de la distanță, la visul său, simțea în vocea scrisorilor ei tristețea și, de la o vreme, îndoiala. "Dacă își imagina că și-o fi găsit vreo româncă și că nu se va mai întoarce la ea?", începu a încolți un gând în mintea lui Antonio, iar gândul ăsta nu-i mai dădea pace...
"Don Pecol, trebuie să mă duc la «Signorina mia». O să mă însor cu ea și mă voi întoarce aici numaidecât. Și-apoi te vei putea baza pe mine, că noi de-aici nu ne vom mai da duși!", îi promisese tânărul Antonio. "Bătrânul" i-a dat binecuvân­tarea cu un zâmbet ascuns sub mustață. "Ar fi pă­cat de Antonio, băiat așa de bun și de harnic, să-și piardă capul după femei! De oameni ca Antonio era nevoie aici, ca să înflorească Transil­vania...". Dar Antonio di Vale­rio nu și-a pier­dut capul. A mers acasă, în satul lui din Dolomiți, la "Sig­norina" inimii lui, și a cerut-o nu­maidecât de nevastă. Iar duminica urmă­toare, când, la bise­rică, în fața preotului și a satului în­treg, i-a promis să-i fie alături până la moarte, la bine și la greu, Gio­vanna îi promisese, de fapt, lui Antonio și să-l urmeze până la capătul lumii, în Transilvania, țara minunată la care visaseră împreună încă de când se cunoscuseră... "Vom merge acolo, în Țara Hațegului, și ne va fi bine și vom fi fericiți și vom avea casa noastră, o casă plină de copii", i-a șoptit Antonio și-apoi a strâns-o tare-tare în brațe. Și-apoi, după ce Dumnezeu îi binecuvântase pe unul cu celălalt, nici o zi n-au mai stat și-au pornit la drum în marea aventură a vieții lor.

Mica Italie din inima Ardealului

"Uite, dintre cei trei, cel din mijloc e buni­cul...", îmi arată Eugenio Umberto di Gaspero. Fi­xează cu ochii lui, albaștri ca lacurile din vârful Re­tezatului, peretele cu fotografiile primilor italieni ajunși în Ardeal. Are de-acum 85 de ani și s-a gândit că ar fi vremea să mute amintirile de fa­milie, la care a ținut ca la ochii din cap, la fiul său, care stă peste drum, în Sântămârie-Orlea. Eugenio Umberto di Gaspero e nepotul după ma­mă al lui Antonio di Valerio. Imediat după Re­voluție, a pus bazele primei asociații a comuni­tății italiene din România și e și azi sufletul "micii Italii" din inima Ardealului. Din Belluno după mamă, friulan după tată, "Barba Genio" (Bunicul Genio, n.r.) e un om mândru și vorbăreț, dar se­rios din cale afară, soiul acela unic de oameni liberi din nordul Italiei. "Noi, italienii ăștia de am ajuns în România, suntem buni de gură, dar buni și de muncă", râde "Genio".
Un astfel de om, "bun de gură, dar bun și de muncă", a fost și bunicul Antonio. În fotografie, încadrat de două rude, Antonio se distinge prin eleganța costumului des­chis la culoare, tras peste o cămasă în dungi. Zici că e bancher, nu muncitor la pădure! Trage cu nesaț dintr-o pipă și te arde, de dincolo de timp și de gea­mul tabloului, cu ochii vii, neastâmpărați, pe care i-a moștenit și Eugenio. "Bunicii s-au cunos­cut în Italia, erau din sate vecine, cum e Subcetate cu Ciopeia, aici, la noi. Acolo s-au și căsătorit, iar apoi au venit amândoi în Ardeal. Aici au făcut unsprezece copii! Unsprezece suflete o avut de crescut buna săraca, trei or murit, iar opt dintre ei or trăit mult și bine", povestește domnul di Gas­pero, în cel mai autentic grai ardelenesc. "Genio" începe să mi-i numere, unul câte unul: "Benve­nuto, Luigi, Maria, Estera, Marino, Wilma, Ca­rola...".
- Sunt doar șapte, zic.
- Cum Dumniezo? Numa șapte?
Și mai numără o dată, și sunt tot șapte.
- Dar care era mama dumitale dintre cei șapte?, întreb.
- Aaaa! Doamne iartă-mă! uite că am uitat-o chiar pe mama, pe drăguța de Rosina!
Își face o cruce mare, catolică, și-apoi revine la poveștile de familie friulane, spuse fermecător, cu graiul său 100% ardelenesc.
Lângă tabloul cu bunicul Antonio e tabloul lui Pecol. Prenumele i s-a pierdut cu vremea, dar nu­mele a rămas și azi, după atâta amar de ani, un nume cu rezonanță în Țara Hațegului. Păr negru, barbă deasă, mustăți răsucite după ultima modă, Pecol are privirea scrutătoare a omului cu viziu­ne. Pantalonii în carouri, care i-ar face invidioși și pe "hipsterii" de azi, sunt echilibrați de vesta și sacoul din catifea grea, raiată. Acest Pecol impozant, unul dintre marii mag­nați ai Ardealului înainte de Marea Uni­re, e fiul lui Pecol "Bătrânul", unul dintre primii friulani veniți în Ardeal, pe la 1800 și ceva. Pecol era pe-o mână cu urmașii Cândeștilor, grofii Ken­deffy, care stăpâneau toate pădurile din zonă și, împreună cu ei, a pus la punct una dintre cele mai mari exploatări forestiere din Europa acelor vremuri. A adus în Ardealul austro-ungar pe atunci, cele mai bune utilaje de pre­lucrare a lemnului, a construit un gater modern, în ton cu epoca de "boom" industrial, și și-a adus, mai ales, de la el din Italia, cei mai buni și mai de în­credere țapinari. "Boscaioli" li se zicea în Italia lucrătorilor la pădure, oameni cu experiența codrilor matusalemici din nordul Italiei. Pe cei mai buni "bos­caioli" din Belluno și Friuli i-a chemat Pecol în Ardeal, iar bunicul Antonio e doar unul dintre miile care n-au mai dat niciodată înapoi, România pe Italia.

"Siamo fratelli!"

Di Valerio, Lasconi, Luchini, Ișfa­noni, Di Gaspero... Numele acestea, desprinse, parcă, dintr-un registru de stare civilă, sunt și acum nume obiș­nuite în Hațeg și în satele din împre­jurimi. Sunt nepoții italienilor care și-au luat lumea în cap într-o vreme în care primele trenuri de-abia dacă cir­culau, și s-au pornit spre un tărâm aflat, pe atunci, la capătul civilizației euro­pene, în vecinătatea marilor și temutelor imperii Otoman și Rus, "tărâmul bunei speranțe" pentru nume­roase familii din nordul Italiei. Niște locuri ma­gice, despre care vorbeau pe șoptite cei care le văzuseră, cu câmpuri mănoase, cu păduri nea­tinse, cu munți bogați, niște țări aflate în plin elan al dezvoltării lor. Pe la finele anilor 1800, ruta Udine - Hațeg a devenit direcția unei migrații în toată regula. Sunt și acum prin satele din jurul Hațegului povești cu italieni care-au încărcat cât a încăput într-o roabă și în doi desagi și s-au por­nit spre Ardeal, pe drumul pe care avea să-l bată pe jos, în acei ani, și Badea Cârțan, ca să ajungă la Roma, la strămoșii săi sculptați pe Columnă. Mare a fost pen­tru friulani tenta­ția unei vieți mai bune, dar încă mai mare a fost surpriza pe care au avut-o odată a­junși în Ardeal. De cum au reușit să treacă de bi­ro­crația austro-un­gară, aveau să dea peste niște oameni simpli și muncitori, la fel ca ei, care-și du­ceau viața de pe o zi pe alta și care râvneau, și ei, bieții, la o via­ță mai bună, în țara lor. Ro­mâni li se zicea și vorbeau o lim­bă pe care o înțe­legea orice ita­lian venit de la Belluno, Friuli sau Veneto, creșteau și ei oi, vaci și capre, la fel ca la ei, acolo sus, în înălțimile munților și mân­cau la fel de simplu, "polenta", o mămăligă cu brân­ză și, la sărbători, cu un dărab de carne afu­mată. "Ce minune!", s-au mirat primii italieni, care nu-și mai auziseră limba vorbită de acasă și nu mai văzuseră obiceiuri ca ale lor prin străini, la mii de kilometri distanță. "Ce minune!" și-au zis, iar învățații românilor, popii sfătoși și mândri din Țara Hațegului, le-au povestit că numele de ro­mân vine tocmai de la Roma. "Siamo fratelli! Suntem frați!", au izbucnit atunci cei mai înțelepți dintre italieni, care au înțeles, abia atunci, că era ceva mai mult decât banii care îi adusese în Ro­mânia și nu în altă parte a Europei: chemarea ini­mii...
"«Siamo fratelli, siamo fratelli!», îmi po­vesteau bunicii că se mirau toți friulanii când ajungeau în Ardeal. Italienii nu se descurcau de­loc cu maghiara, dar învățau imediat să vorbească românește", spune Barba Genio. "Păi ce, numele de români vine de la Roma, nu de la Budapesta sau Moscova".

Poezia bunicului

În anii copilăriei, Eugenio a mai prins încă la lucru vechile echipe de "boscaioli" italieni. "Acolo era o disciplină desă­vâr­șită, fiecare știa perfect ce avea de făcut, cu pădurea nu te joci! Treaba mea când mă luau cu ei era să fac foc, să fierb apă și să le pregătesc mă­mă­liga, să aibă ce mânca". Genio își amintește cu drag de acei ani, în care, alături de bunicul, a descoperit farme­cul secret al Retezatului, muntele de care s-a îndră­gostit pe viață. Iar seara, când se întor­ceau amândoi istoviți de la pădure, bu­nicul îl lua în brațe, lângă foc, și-i recitau, amândoi, bunicii Gio­vanna, poezii vechi italiene. Îmi recită și mie o poezie. Nu a uitat un cuvânt! "Cum să uiți așa ceva? Asta era marea mea bucurie, să stau cu bunicul și să învăț cântece și poezii. Pe atunci era altă lume, mult mai tandră și mai fru­moasă ca acum!", zice Barba Genio, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Ține minte totul din acei ani de început ai ita­lienilor din Hațeg. Îndărătul lacri­milor joacă, precum într-un glob magic de cristal, tot farmecul Hațegului de odi­nioară. "Uite, vezi, acolo era gaterul cel mare al lui Pecol. Acolo, în dreapta, era colonia italienilor. Ce lume vie era pe acolo! Aci, mai în față, mai la drum, era casa în care stăteam. No, ș-apăi lem­niele veneau p-acolo, pe apă, sor­tate prin mai multe «furci», în amon­te". Luăm pe rând fiecare tablou înră­mat de pe perete și fiecare detaliu se umple de emoția din vocea lui Genio.
"Și-acuma, hai să-ți arăt ceva!". Eu­ge­nio își trage pe el, ca un flăcău, haina verde, de om al pădurii și, din doi pași, suntem în casa de peste drum. Se îndoaie peste o noptieră și scoate o carte grea cât o "Biblie": "Friuli migranti", scri­să de Lodovico Zanini. E plină de adnotări și de semne. Eugenio di Gaspero a buchisit la ea ani în­tregi, a adăugat informații, a corectat lucruri pe care el le știa mai bine decât autorul, direct din familie, a subliniat tot ce are legătură cu istoria familiei sale și și-a pus și el, în lungi note de sub­sol, scrise cu stiloul, propriile amintiri. În "Friuli migranti" e toată saga friulilor care au plecat prin Europa. "Aici e toată istoria noastră!".

El Dorado

Cartea lui Zanini îi urmărește pe constructorii, pe decoratorii și pe oamenii de pădure friulani peste tot prin Europa, din Austria și Germania până în Slovenia și Ser­bia, și din Ungaria până hăt, în Cau­caz. Oamenii aceștia au lucrat cele mai impozante palate ale împăra­ților, cele mai dure căi și tuneluri feroviare din Europa Centrală și de Est, au făcut poduri, drumuri, ape­ducte, și-au câștigat respectul peste tot pe unde au fost. "Majoritatea italienilor care au venit aici erau buni specialiști în ceea ce făceau. Le plăcea lucrul bine făcut, iar asta le-a creat o bună reputație. Și, pen­tru că le plăcea lucrul bine făcut, au tras după ei și alți meșteșugari, croi­tori, pielari, pantofari. Ei au venit și cu o altă mentalitate, erau oameni umblați prin lume, oameni liberi și curajoși, care au spus mereu ce au crezut, chiar și pe vremea comu­nismului. Așa suntem și noi azi", spune inginerul silvic Guido To­niutti din Râu de Mori, unul dintre cei mai neînfricați luptători pentru pădurile din Retezat.
În România, friulanii de care îmi vorbește Guido au lăsat o amprentă impresionantă asupra infrastructurii Ardealului, au lucrat la Peleș și Cotroceni, pentru Regele Carol, au lucrat la Pala­tul CEC-ului din București și la alte clădiri em­blematice din țară, au fost oameni de încredere ai Brătienilor, au făcut afaceri la Dunăre, au con­struit cartiere întregi în Capitală. Au devenit parte din istoria țării și au luptat, ca niște adevărați frați, pentru idealurile unioniste de sfârșit de se­col XX, în frunte cu marele gazetar Luigi Cazza­villan, patronul "Universului", care, cu tricolorul italian în frunte și pe muzica marșurilor lui Garibaldi, îi strângea pe italienii din București la toate manifestațiile împotriva stăpânirii austro-ungare din Ardeal.
Se vorbește despre multe locuri frumoase în "Biblia" pe care mi-a dăruit-o "Genio", dar des­pre nici un loc nu se vorbește cu atâta drag, ca despre România, cu casele ei de lemn, de la mun­te, cu ciobanii care creșteau oi, coseau iarba și făceau brânza exact ca în munții din nordul Ita­liei, cu lumea ei primitoare, cu orășelele ei mici, palpitând de viață... "Totul era de făcut în Româ­nia. Noii potentați ai României aveau planuri mari cu țara aceasta, pe care doreau să o moder­ni­zeze cât mai repede. Asta însemna că era ne­voie și de mână de lucru, și de experiență, iar friulanii aveau și una, și alta. România devenise noul «El Dorado», un loc unde îți găsești la sigur de muncă, un loc unde poți să te și îmbogă­țești". Și, mai important decât orice, singu­rul loc din lume unde te puteai simți ca acasă.
Nu s-au îmbogățit Antonio, Giovanna și urmașii lor. Dar s-au iubit, au trăit bine și au prins drag mare de țara asta. Și-au făcut un nume, o situație, au fost și sunt respectați. Aici odihnesc bieții lor bunici și părinți. În "Biblia" friulilor, un italian povestește, tre­mu­rat, despre seninătatea cu care mama sa, emigrantă din prima generație, s-a dus la Domnul cu rozariul în mână, rugându-se până în ultima clipă pentru toți ai ei, mici și mari, apropiați și îndepărtați, așa cum o fă­cuse toată viața, seară de seară. "Parcă ar fi mama mea, Rosina!", completează textul, cu scrisul său frumos, de fost contabil, Eugenio. "Rosina! Moarte frumoasă, de adevărată creș­tină, a avut, cu rozariul în mână. «Doam­ne, sunt a ta!», au fost ultimele ei cuvinte", își încheie Genio adnotarea din carte.

"De ce nu ne-am întors în Italia"

Barba Genio e trecut bine de 80 de ani, dar nu există duminică lăsată de la Dumnezeu să nu-și ia pe el haina verde, de "bos­caiolo", și să nu se urce la volanul micuței sale mașini, ca să facă un mic tur al Țării Ha­țe­gului. O ia pe urma vechilor păduri în care pregătea mămăliga pen­tru bunicul său ita­lian și pentru cei din echipa lui de oameni de munte, urcă pe firul ape­lor pe care veneau în jos, spre Sântămărie, buș­tenii cei falnici din Retezat, trece prin locurile pe care, demult, într-un alt secol, Antonio și Gio­vanna și-au purtat pașii marii lor iubiri. Îi sunt atât de dragi locurile astea ale copilăriei și ti­nereții sale, că o săp­tămână dacă nu le-ar vedea, ar sim­ți că via­ța lui nu mai are rost! Cei bătrâni, pri­mii emigranți de la 1870, s-au dus de mult. Dar pot fi mân­dri de ce au lăsat în urmă, în România. Și pot fi mândri că cei ti­neri nu s-au le­pă­dat niciun mo­ment de moștenirea pe care au primit-o. Am bătut ani de zile Țara Hațegu­lui și am vorbit cu mulți oa­meni în cău­tare de povești, dar rar mi-a fost dat să întâl­nesc români mai verzi, mai exigenți și mai păti­mași decât italienii ardeleni! Băieții lui Eugenio di Gaspero locuiesc și ei în Țara Hațegului și au muncit în industria lemnului, ca și străbunicii lor. La fel și în familia lui Guido Toniutti, din Râu de Mori. Guido e nepot de om de pădure și-apoi de membru al Poliției Regale de Vânătoare. Tatăl său a fost pădurar de vânătoare al ultimului conte Kendeffy, iar el a fost, până s-a pensionat, inginer silvic. Fiul său e și el silvicultor în zonă. De patru generații, bărbații familiei Toniutti și-au dedicat viața pădurilor din Țara Hațegului! Iar nepotul lui Guido e și el îndrăgostit de pădure. "Îi place foarte mult, poate prea mult. Când ne vedem, mă trage după el să mergem la pădure, să-i arăt și să-l învăț secretele mele, pentru că vrea să fie mai bun ca mine când va crește mare...", spune Guido.
Din grădina casei lui Guido Toniutti, în zilele senine, Munții Retezat se văd scăldați în lumină. Lor, munților acestora, le-a dus Guido cel mai mult dorul când, într-un târziu, după Revoluție, a ajuns în Italia strămoșilor săi.
"La un moment dat, înainte de 1989, o doam­nă din zonă, cu care mă mai intersectam cu servi­ciul, a făcut o vizită în Italia și era foarte impre­sionată de ce a văzut pe acolo. Cum ne-am văzut prima oară după excursia dânsei, m-a luat la în­trebări", îmi povestește Guido. "«Domnule Gui­do, dumneavoastră italian și nu ați fost în Italia... Cum se poate?!». Am vrut să îi spun că eu nu am pile pe la Partid ca să plec din țară când vreau eu. Aveam banii în cont puși de vărul meu ca să plec, aveam și actele de chemare, dar nu am mers, pentru că nu aveam voie să ies din țară, însoțit de nevastă. Cum să merg să văd Italia, iar soția mea să stea acasă? Am mers îm­preună după '90, când era liber la ieșit din țară. Am fost și la friuli, în satele bunicilor mei, am fost și la Roma, am fost și la Napoli, prin ce locuri nu m-a dus vărul meu! A fost frumos, dar apoi am venit acasă, la Râu de Mori, la ai mei și la ale mele. După o vreme, m-am dus din nou la ghișeu și am dat peste doamna mea. Aflase că am fost în Italia și mă privea com­­plice.
- Ei, domnul Guido, am înțe­les că ați fost și dumneavoastră în Italia... Cum de v-ați mai întors la noi?
- Am fost, doamnă, într-ade­văr, în Italia. Dar vreau să vă întreb ceva: dumneavoastră ați fost vreodată aici, la noi, sus în Retezat?
- Păi... nu. N-am urcat acolo sus niciodată.
- Vedeți, doamnă, atunci nu aveți cum să înțe­legeți de ce m-am întors...