O decizie salutară a B.O.R.: Celebrarea martirilor şi sfinţilor ortodocşi din închisorile comuniste

Biserica Ortodoxă Română a declarat anul 2017 drept "An comemorativ al apără­to­­­rilor ortodoxiei în timpul comunis­mu­lui".

În acest fel, BOR îi cinsteşte în mod special pe toţi cei care au fost prigoniţi pe motive de cre­dinţă sub regimul comunist. Potrivit statis­ticilor, aproxi­mativ două milioane de români au trecut prin malaxorul aparatului de represiune în perioada co­munistă, au fost urmăriţi şi anchetaţi sub tor­tură de către Securitate, deţinuţi în lagăre şi închi­sori, tri­mişi în domiciliu obligatoriu (tot un fel de lagăr). Dintre aceştia, peste 2000 au fost preoţi care au pătimit sau au murit în tem­niţe. Însă BOR nu se referă doar la clerici şi la călu­gări, ci şi la mirenii care au făcut opoziţie co­munismului de pe poziţii creştin-ortodoxe şi au fost închişi sau ucişi. De asemenea, BOR nu îi are în vedere numai pe martiri - deci pe cei care şi-au dat viaţa pentru Hristos -, sau pe sfin­ţii închisorilor - pentru care există deja o evlavie populară -, ci pe toţi cei care au alcă­tuit o veritabilă rezistenţă creş­tină la comunism. Mai mult, BOR a stabilit ca pe 9 Martie, Ziua De­ţi­nuţilor Politici (fixată prin lege încă din 2011) să se facă "slujbe de po­menire celor care au pătimit în tim­pul regimu­lui co­munist ateu, apărând cre­dinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român".
Despre aceste gesturi omagiale şi rostul lor în istoria zilei de azi am vorbit cu doi intelectuali cu preocupări vechi pentru istoria noastră recentă şi cu deosebire pentru rezistenţa creştină din epoca co­mu­nistă: Răzvan Codrescu, autor, printre altele, al ma­sivului volum "Cartea mărturisitorilor" (Ed. Rost, Bucureşti 2014), şi Radu Preda, conf. dr. la Fa­­cultatea de Teologie din Cluj şi preşedinte exe­cutiv al Institutului de Investigare a Crimelor Co­mu­nis­mu­lui şi Memoria Exilului Românesc. Ei au avut amabilitatea de a ne răspunde la următoarele în­tre­bări:
1. Ce însemnătate are omagierea oficială a apărătorilor ortodoxiei din timpul comunismului, la 27 de ani după revoluţie?
2. Stadiul în care au ajuns cercetările istorice ne permite să decantăm între sfinţi, martiri şi eroi ai acestei perioade? Putem distinge net şi între cei care au rezistat, exclusiv, de pe poziţiile credinţei religioase şi cei care au rezistat motivaţi politic?
3. De ce şi-a făcut comunismul o ţintă priori­tară din creştini?
4. În ce măsură recunoaşterea unei rezistenţe creştine la comunism va fi de natură să readucă în prim-plan ororile regimului comunist? Şi cât mai poate interesa această realitate lumea românească de azi?

RĂZVAN CODRESCU
"Dacă propriul nostru trecut nu ne mai interesează, nu mai avem nici viitor"

1. În lumea românească post­comunistă, fie nu reuşim să facem ce trebuie, fie facem cu mare întâr­ziere. Biserica, instituţional vorbind, suferă şi ea de acest handicap naţional. Dar mai bine mai târziu decât deloc. Decizia sinodală de care vorbim răscumpără mul­te iner­ţii şi s-a dovedit deja mobili­zatoare - şi pentru păs­tori, şi pentru turmă (în nici trei luni, tema a suscitat numeroase ma­nifestări comemorative şi dez­­ba­teri de idei, atât în me­diile bisericeşti cât şi în cele laice, în ţară şi în diaspora). De aici şi până la viitoarele cano­nizări potenţiale, mă tem, însă, că rămâne o cale destul de lun­gă. E loc însă de nădejdi care până mai ieri păreau deşarte. Acest aspect este important pentru mentalul comunitar: e ca şi când ni s-a eliberat, ofi­cial, calea spre noi înşine, spre "conştiinţa noastră mai bună". Aş zice că situaţia a fost deblocată la nivel prin­cipial; acum urmează - vom vedea în ce ritm şi cu ce fermitate - deblocarea... de la caz la caz. Poate va începe să se facă simţită şi activitatea Comisiei de Canonizare de pe lângă Sfântul Sinod al B.O.R. în privinţa fenomenului neomartiric, neglijat până acum, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună...
2. În cele mai multe cazuri, lucrurile sunt amestecate, iar ches­tiunea este una de ac­cent. Toţi cei prigoniţi merită reverenţa noas­tră istorică, sunt eroi tutelari ai trecerii noastre prin veac, dar nu toţi pot fi numiţi martiri şi nu toţi se pot număra cu sfinţii. Există însă, cred, des­tule cazuri incontes­ta­bile de mărturisitori jertfelnici ai lui Hris­tos (fie morţi în tem­niţe, fie prigoniţi, atât în detenţie, cât şi după eliberare, până la ca­pătul zilelor lor) pe deasupra oricăror an­ga­jamente politice: un Arsenie Boca, un N. Stein­hardt, un Daniil Sandu Tudor, ba chiar un Mircea Vulcănescu se numără printre ei. Dar şi cei cu anu­mite aderenţe politice controversate (mai ales simpatizanţi şi membri ai Mişcării Legionare, ori trecuţi prin Frăţiile de Cruce), dacă se pot produce dovezile că şi-au asumat să sufere şi/sau au murit pentru credinţa lor în Hristos (cazul lui Valeriu Ga­fencu, cazul Maicii Mihaela Iordache, cazul părin­telui Gheorghe Calciu etc.), atunci jertfa lor mar­tirică nu poate fi anulată de nimic de ordin con­junctural (sfinţenia nu se măsoară cu criterii poli­tice). Biserica n-are voie să-şi trădeze criteriile consfinţite prin Tradiţie şi să se lase intimidată de ideologiile laice mai vechi sau mai noi.
3. Pentru că omul creştin este structural şi esen­ţial opus "omului nou" pe care voia să-l creeze co­munismul materialist şi ateu. Rezistenţa prin cre­dinţă a fost principalul impediment al bolşevizării forţate - şi în Rusia, şi la noi, şi pretutindeni. La noi a fost şi situaţia aparte reprezentată de ferma poziţionare creştină a vechii Mişcări Legionare, extrem de răspândită şi de activă în România antebelică, mai ales în rândurile tineretului şi ale intelectualităţii tradiţionaliste (care a dominat spiri­tual şi cultural perioada dintre războaie), şi ai cărei supravieţuitori au fost, pe tot cuprinsul ţării (dar şi în exil), şi foarte numeroşi, şi foarte incomozi, drept care şi măsurile represive au fost pe măsură (e de ajuns să evocăm "reeducarea" de la Piteşti, experiment fără egal în tot lagărul comunist, apoi pe cea de la Aiud, mai puţin violentă, dar la fel de perversă). Ba mai mult: Securitatea a suprapus după bunul ei plac etichetele de "creştin" şi de "legionar", încât s-au pomenit trataţi ca "legionari" (un fel de sumă a tuturor răutăţilor în concepţia noii ideologii) mulţi creştini care n-au avut nici o legătură cu legionarii şi care nici n-au făcut politică în viaţa lor!
4. Sigur că toate lucrurile acestea ar fi avut alt impact psiho-moral şi socio-cultural dacă ar fi fost tratate cum se cuvine - şi de Stat, şi de Biserică, şi de istoriografie, şi de presa curentă - încă din pri­mii ani de după căderea formală a regimului comu­nist. N-a fost să fie aşa, ba chiar am asistat - mai ales pe fondul guvernărilor neocomuniste - la un fel de întrecere între indiferenţă şi mistificare. S-a ocul­tat sau s-a bagatelizat oficial un capital de sufe­rinţă şi jertfă care a reprezentat singurul nostru titlu de vred­nicie şi onoare de după Al Doilea Război Mon­dial. Pus cum se cuvine în evidenţă, el ar fi fost lămuritor, atât pentru a da noilor generaţii ade­vă­ra­ta imagine a ororii şi monstruozităţii regimului co­mu­nist, cât şi pentru conştiinţa noastră istorică şi iden­titară, inclusiv pentru demnitatea noastră de popor creştin. Dar să pariem încă o dată pe... "min­tea românului cea de pe urmă"! Dacă propriul nos­tru trecut nu ne mai interesează, atunci nu mai avem nici viitor, nu ca masă biologică, desigur, ci ca na­ţiu­ne. Pentru că o naţiune înseamnă, înainte de toa­te, un profil identitar întemeiat pe o memorie colec­ti­vă. Altminteri, rămâi o simplă populaţie, de râsul curci­lor istoriei... Şi ţi se răsucesc morţii în morminte...

RADU PREDA
"Nu se putea ca un capitol de martiriu consumat timp de o jumătate de secol să rămână ignorat"

1. Iniţiativa Bisericii noastre majoritare este binevenită din mai multe motive. Primul: pentru prima dată de la căderea comunismului, în urmă cu aproape trei decenii, o struc­tură comunitară de anvergura şi importanţa BOR pune în mod sistematic pe agendă problema­tica trecutului recent. Al doilea: scoaterea în evidenţă a rezistenţei spirituale pe durata dictaturii proletariatului, în închisori şi nu numai, subliniază natura profun­dă a conflictului dintre firescul unui proiect de societate şi absur­ditatea regimului comunist. Al treilea: în contextul în care unii au parcă plăcerea de a pune re­flectoarele doar pe exemplele negative, iată că anul 2017 ne ofe­ră prilejul de a recunoaşte faptul că românii nu au cedat fără rezistenţă în faţa tăvălugului istoriei. Este o lecţie de demnitate din care se poate hrăni in­clusiv civismul noilor generaţii. În fine: nu se putea ca un capitol de martiriu precum cel consu­mat timp de aproape o jumătate de secol să rămână ignorat de către Biserică. Exemplele de mărturi­sitori, unii cu preţul vieţii, sunt tot atâtea forme de confirmare a faptului că actul credinţei este un act de viaţă, că teologia nu este o ideologie, ci un mod de a fi, care trebuie tezaurizat prin instrumentul memorial predi­lect al Bisericii: calen­darul bisericesc.Parcursul firesc pen­tru vremea ce vine ar tre­bui să se concretizeze în câte­va canonizări, dacă Dum­ne­zeu îngăduie şi oamenii sunt deschişi la mesajul Lui. Aşa cum ştiţi, Ortodoxia nu are o procedură rigidă pri­vind re­cu­noaşterea sfinţeniei, căile prin care se ajunge în Împă­răţia lui Dumnezeu fiind foar­te diverse. Cu toate aces­tea, cum în calendarul bi­se­ri­cesc se regăsesc toate perioa­dele istorice relevante - de la epoca martiriului în Imperiul Roman, la jugul turcesc sau conflictele dintre ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania - comunismul, ca perioadă de mare încercare, nu are cum lipsi. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să aibă locul său distinct, dovadă că am învăţat inclusiv teologic ceva din cele petrecute.
2. Da şi nu. Nu se poate distinge tranşant, decât cu riscul de a comite noi nedreptăţi. De la caz la caz, în măsura în care suntem în posesia unor măr­turii nemijlocite din spaţiul concentraţionar şi din afara acestuia, putem să ne dăm seama despre pro­ce­sul de decantare prin care a trecut o persoană. Concret, este în continuare demn de studiat modul în care convin­gerea religioasă a dominat, uneori până la eliminare, opinia politică iniţială. Cu alte cuvinte, nu putem exclude con­ver­tirile în sensul cel mai concret al cuvântului. Sigur, în aceste cercetări trebuie să fim atenţi, să ţinem cont de contextul personal şi colectiv al diferitelor biografii.
3. Nu doar comunismul. Na­ţional-socialismul lui Hitler era la fel de anticreştin, dovadă apleca­rea către mitologia germană pă­gână şi tentativele de subordonare a catolicilor şi protestanţilor ger­mani. În ansamblu, un regim tota­litar este concurat de Creştinism, din simplul şi fundamentalul mo­tiv că în vreme ce totalitarismul este caricatura totalităţii - de unde şi dorinţa pato­logică, la limită criminală, de a controla toată so­cietatea şi toată viaţa fiecăruia în parte -, identitatea creştină se bazează pe o libertate totală. Creştinul creşte la şcoala libertăţii şi a iubirii, îm­bră­ţişând creaţia lui Dumnezeu. Iată de ce, politic, creştinul nu poate idolatriza pe liderii care se prezintă drept salvatori.
4. Problematica rezistenţei anticomuniste care a reprezentat, pentru a-l cita pe Octav Bjoza, preşe­dintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Ro­mânia (AFDPR), "un tot unitar, indiferent de orien­tare politică, etnie sau confesiune", este relevantă pentru lumea românească de azi, cel puţin din două motive, deja anunţate mai devre­me. În primul rând, ţinând cont de durata în timp, de peste un deceniu, a rezistenţei armate şi apoi a celei interioare, până în decembrie 1989, aceas­tă reacţie poate inspira în mod real civismul ge­neraţiilor născute după comu­nism. Orice formă de angajare publică trebuie du­blată constant de dis­cernământ, adică de exerciţiul libertăţii de gândire. Pe cale de consecinţă, un angajament public care cere suspendarea judecăţii proprii este suspect. În al doilea rând, legat direct de estomparea inevitabilă a legăturii cu perioada comunistă, cred că aici trebuie să insistăm asupra necesităţii unei culturi a memoriei. Or, cine poate contribui mai bine la o asemenea formă memo­rială decât Biserica majoritară, alături de celelal­te culte şi etnii? La urma urmelor, trauma comu­nismului poate să se dovedească, cu trece­rea timpului, drept ele­mentul paradoxal de le­gă­tură între absolut toate comunităţile care, la un loc, formează şi susţin ceea ce numim societatea românească.

Simpozionul de Martirologie de la Aiud

Fundaţia Aiud organizează anual, în Dumi­nica Sfintei Cruci (a treia din Postul Paştelui), un Sim­pozion de Martirologie, cu scopul unei mai bune cunoaşteri a celor care s-au jertfit pen­tru credinţă. Organizaţia a construit, în ultimii câţiva ani, un Memorial - cu mânăstire de călugări şi cen­tru de cercetări în martirologie - pe Râpa Robilor din Aiud, unde au fost îngro­paţi cei morţi în peni­ten­ciarul oraşului, în tim­pul comunismului. Până la finalizarea edifi­ciului, Simpozionul, aflat la a treia ediţie, se desfăşoară la Alba Iulia, cu binecuvân­tarea şi participarea ierarhului ortodox al locului, ÎPS Irineu.
Duminică, 19 Martie a.c., în Aula Univer­si­tăţii din Alba Iulia, a avut loc o nouă ediţie a mani­festării, în cadrul căreia au vorbit, în or­dine, scriito­rul Răzvan Codrescu, conf. univ. dr. George Arde­leanu, şeful Departamentului de Studii Literare de la Universitatea Bucureşti, medicul Corneliu Zea­nă, filosoful Sorin Lavric, jurnalistul Claudiu Târ­ziu, actorul Dan Puric, prof. univ. dr. Pavel Chirilă şi ÎPS Irineu, Ar­hiepiscopul Albei. Lucrările care au stat la baza discursurilor se vor reuni într-o carte, editată sub egida Arhiepiscopiei din Alba Iulia.

Memorialul "Închisoarea Piteşti"

În urmă cu trei ani, într-o parte a clădirii fo­losite ca penitenciar în regimul comunist, la Pi­teşti (str. Negru-Vodă nr. 30), a început ame­na­ja­rea unui Me­morial. Întâi a fost deschis un para­clis ortodox în Camera 4 Spital, locul în care avea loc "reeducarea" prin schingiuire a deţinuţilor, în anii 1949 - 1951. Cu binecuvân­tarea ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Ar­ge­şului şi Mus­celului, aici este slujită Sfânta Li­turghie zil­nic.
Apoi, în alte câteva camere a fost organizat un mic muzeu şi un spaţiu expoziţional, care pot fi vizi­tate şi care se adresează mai ales gene­raţiei tinere.
Maria Axinte, preşedinte fondator al Fun­daţiei "Memorialul Închisoarea Piteşti", ne-a declarat în legătură cu anul omagial decretat de BOR: "Era nevoie de recunoaşterea apărătorilor Orto­doxiei în mod oficial de către Biserică, pen­tru că ei sunt lup­tătorii din prima linie a fron­tului anticomunist şi cei care ne-au permis să ne păstrăm demnitatea în vre­muri în care frica şi represiunea erau realităţi coti­diene. Cinstirea acestor mărturisitori de către Bise­rica Ortodoxă şi, poate, canonizarea unora dintre ei îi va ridica la rangul de model de urmat, spre încu­rajare şi întărire în vremurile tulburi de azi."