Orice revoluţie - care este un moment de fractură majoră a structurilor sociale existente - generează, în consecinţă, după încheierea ei, mişcări restaurative, acţiuni ale unor grupări politico-economice de reîntoarcere la "echilibrul" epocii anterioare. Fenomenul, definit de mari gânditori în domeniu, ca filosoful german Hegel sau istoricul român al religiilor Eliade, este vizibil şi în lumea în care trăim. După liberalizarea produsă de căderea comunismului, Rusia - sub conducerea autoritară a lui Putin - pare a reveni la vechile ei aspiraţii imperiale, păstrând totodată "metodele bolşevice" de control social. Turcia, modernizată cu forţa, la începutul secolului trecut, de Atatürk, tinde să se reîntoarcă, sub Erdogan, la misticismul musulman şi otomanismul imperiului de altădată. Exemplele pot continua, dar spaţiul unui editorial nu ne îngăduie s-o facem. Ele ne permit însă observarea faptului că tendinţa de revenire la ceea ce a fost se manifestă şi în România, la aproape trei decenii de la răsturnarea totalitarismului comunist. Impus de tancurile sovietice, care "exportau revoluţia", comunismul românesc a fost un amestec de legalism politizat şi violenţă, prin care se garanta "ordinea" şi dominaţia absolută a "stăpânilor" impuşi de Moscova. "Burghezia roşie", nomenclatura, se bucura de toate avantajele oferite de puterea validată prin "legislaţia socialistă", reprimând dur orice încercare de contestare a ei. "Ordinea" propusă de PCR era rezultatul unei combinaţii între legitimarea juridică a arbitrariului şi teroarea brută, exercitată asupra corpului social în ansamblu. Revenirea la democraţie după "evenimentele revoluţionare din 1989", reluarea - altfel spus - a modelului occidental de societate, care presupune separarea puterilor în stat, garantarea echilibrului dintre ele în respectarea contractului social, egalitatea reală a tuturor indivizilor în faţa Legii etc. a generat, inevitabil, şi tendinţa restaurativă a celor favorizaţi potenţial de fosta "ordine comunistă", de impunitatea şi imunitatea pe care ea le-o garanta.
Depozitarul acestei tendinţe este, în mod clar, PSD-ul, pe care - deloc întâmplător - demonstranţii din oraşele României l-au definit drept "ciuma roşie". Dincolo de percepţia lui, de către propriii membri, drept un vehicul pentru atingerea unor privilegii sociale majore, prin orice căi posibile, el justifică definiţia dată de protestatari prin două manifestări evidente, care calchiază întru totul metodele prin care s-a impus comunismul autohton. Cele două expresii ale nostalgiei PSD-iste, după impunitatea generată de "ordinea ierarhică" a fostului regim sunt, actualmente, asaltul asupra independenţei Justiţiei şi apelul la violenţă. PCR şi-a asigurat dominaţia, legalizându-şi arbitrariul şi reprimând dur orice contestaţie din partea altor grupuri sociale. Pentru PSD, intrarea României, mai mult sau mai puţin conjuncturală, în UE şi NATO a însemnat încheierea "anilor fericiţi" (din vremea regimului Iliescu-Năstase) în care averea naţională şi fondurile statului erau ca o moşie fără stăpân. Presiunea Occidentului (care a acceptat alinierea României la valorile sale şi primirea românilor în "familia sa") a dus la dobândirea independenţei Justiţiei şi la un anume echilibru - prin controlul reciproc - între puterile statului. Se ştie ce a rezultat în urma "detaşării" Justiţiei de politic. Jaful naţional, rezultat al corupţiei generalizate, a fost relevat "în toată splendoarea lui". Zeci de demnitari, politicieni "de marcă", afacerişti veroşi au fost cercetaţi, inculpaţi, condamnaţi pentru fapte de corupţie dovedite, de la abuz de putere, la fals, mărturie mincinoasă etc. Reorganizarea, în formula populist socializantă, slăbiciunea şi divizarea opoziţiei realmente democratice, dar şi conjunctura internaţională tulbure, a permis foştilor activişti comunişti, foştilor securişti şi urmaşilor formaţi de ei (transformaţi, între timp, în mari oameni de afaceri, moşieri, înalţi funcţionari) să recâştige puterea (politică, în primul rând) şi să treacă la încercarea de "reorganizare" a Justiţiei, de reaşezare pe baze aparent onorabile a dominaţiei lor. Metodele utilizate au fost însă cele ce i-au trădat.
După abrogarea, la "presiunea străzii", a celebrei Ordonanţe 13, adoptate pe furiş (noaptea, ca hoţii), guvernanţii s-au reorientat spre o acţiune soft de blocare a Justiţiei, prin dezbateri şi iniţiative parlamentare, scopul rămânând, în fapt, acelaşi, eliberarea condamnaţilor pentru corupţie, dezincriminarea abuzului, excluderea suspendărilor din funcţie în perioada cercetării etc. "Specialişti" ca Ş. Nicolae, E. Nicolicea, din PSD, dar şi PNL-işti sau UDMR-işti, s-au mobilizat pentru obţinerea legii graţierii, asigurarea imunităţii decidenţilor politici, a funcţionarilor discreţionari, a primarilor şi ordonatorilor de fonduri, garantându-li-se, prin lege, dreptul de a-şi alege liber propriile obiective. O campanie violent anti-occidentală însoţeşte efortul lor de castrare legală a instituţiilor juridice independente. A3, RTV şi B1TV au devenit "vârful de lance" împotriva "colonizării" practicate de Vest, cu argumentul că legislaţia UE nu se potriveşte cu cea a democraţiei noastre ("originale"), a sorosismului, a multinaţionalelor. "Efortul" parlamentar de ciuntire a Justiţiei şi campania ideologică antioccidentală sunt dublate, în ultima vreme, ca urmare a nerăbdării "împricinaţilor" de a se vedea scăpaţi de ameninţarea Legii, de apeluri pe faţă la reprimarea violentă a protestatarilor din societatea civilă, care atrag atenţia lumii asupra ilegalităţilor şi comploturilor puterii de la Bucureşti. Un "miliţian", P. Abraham, nişte deputaţi PSD cu "probleme", C. Rădulescu şi N. Bacalbaşa, au propus guvernului să apeleze de-a dreptul la "mitraliere", la bâte (recunoaşteţi formula ceauşistă pentru Timişoara), în zdrobirea şi împrăştierea manifestanţilor. Apelul la violenţă, cealaltă componentă a tacticii PCR de impunere a dominaţiei sale absolute, indică şi mai clar de ce PSD-ul nu poate scăpa niciodată de definirea lui drept "ciumă roşie".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
