Orice revoluție - care este un moment de fractură majoră a structurilor sociale existente - generează, în consecință, după încheierea ei, mișcări restaurative, acțiuni ale unor grupări politico-economice de reîntoarcere la "echilibrul" epocii anterioare. Fenomenul, definit de mari gânditori în domeniu, ca filosoful german Hegel sau istoricul român al religiilor Eliade, este vizibil și în lumea în care trăim. După liberalizarea produsă de căderea comunismului, Rusia - sub conducerea autoritară a lui Putin - pare a reveni la vechile ei aspirații imperiale, păstrând totodată "metodele bolșevice" de control social. Turcia, modernizată cu forța, la începutul secolului trecut, de Atatürk, tinde să se reîntoarcă, sub Erdogan, la misticismul musulman și otomanismul imperiului de altădată. Exemplele pot continua, dar spațiul unui editorial nu ne îngăduie s-o facem. Ele ne permit însă observarea faptului că tendința de revenire la ceea ce a fost se manifestă și în România, la aproape trei decenii de la răsturnarea totalitarismului comunist. Impus de tancurile sovietice, care "exportau revoluția", comunismul românesc a fost un amestec de legalism politizat și violență, prin care se garanta "ordinea" și dominația absolută a "stăpânilor" impuși de Moscova. "Burghezia roșie", nomenclatura, se bucura de toate avantajele oferite de puterea validată prin "legislația socialistă", reprimând dur orice încercare de contestare a ei. "Ordinea" propusă de PCR era rezultatul unei combinații între legitimarea juridică a arbitrariului și teroarea brută, exercitată asupra corpului social în ansamblu. Revenirea la democrație după "evenimentele revoluționare din 1989", reluarea - altfel spus - a modelului occidental de societate, care presupune separarea puterilor în stat, garantarea echilibrului dintre ele în respectarea contractului social, egalitatea reală a tuturor indivizilor în fața Legii etc. a generat, inevitabil, și tendința restaurativă a celor favorizați potențial de fosta "ordine comunistă", de impunitatea și imunitatea pe care ea le-o garanta.
Depozitarul acestei tendințe este, în mod clar, PSD-ul, pe care - deloc întâmplător - demonstranții din orașele României l-au definit drept "ciuma roșie". Dincolo de percepția lui, de către propriii membri, drept un vehicul pentru atingerea unor privilegii sociale majore, prin orice căi posibile, el justifică definiția dată de protestatari prin două manifestări evidente, care calchiază întru totul metodele prin care s-a impus comunismul autohton. Cele două expresii ale nostalgiei PSD-iste, după impunitatea generată de "ordinea ierarhică" a fostului regim sunt, actualmente, asaltul asupra independenței Justiției și apelul la violență. PCR și-a asigurat dominația, legalizându-și arbitrariul și reprimând dur orice contestație din partea altor grupuri sociale. Pentru PSD, intrarea României, mai mult sau mai puțin conjuncturală, în UE și NATO a însemnat încheierea "anilor fericiți" (din vremea regimului Iliescu-Năstase) în care averea națională și fondurile statului erau ca o moșie fără stăpân. Presiunea Occidentului (care a acceptat alinierea României la valorile sale și primirea românilor în "familia sa") a dus la dobândirea independenței Justiției și la un anume echilibru - prin controlul reciproc - între puterile statului. Se știe ce a rezultat în urma "detașării" Justiției de politic. Jaful național, rezultat al corupției generalizate, a fost relevat "în toată splendoarea lui". Zeci de demnitari, politicieni "de marcă", afaceriști veroși au fost cercetați, inculpați, condamnați pentru fapte de corupție dovedite, de la abuz de putere, la fals, mărturie mincinoasă etc. Reorganizarea, în formula populist socializantă, slăbiciunea și divizarea opoziției realmente democratice, dar și conjunctura internațională tulbure, a permis foștilor activiști comuniști, foștilor securiști și urmașilor formați de ei (transformați, între timp, în mari oameni de afaceri, moșieri, înalți funcționari) să recâștige puterea (politică, în primul rând) și să treacă la încercarea de "reorganizare" a Justiției, de reașezare pe baze aparent onorabile a dominației lor. Metodele utilizate au fost însă cele ce i-au trădat.
După abrogarea, la "presiunea străzii", a celebrei Ordonanțe 13, adoptate pe furiș (noaptea, ca hoții), guvernanții s-au reorientat spre o acțiune soft de blocare a Justiției, prin dezbateri și inițiative parlamentare, scopul rămânând, în fapt, același, eliberarea condamnaților pentru corupție, dezincriminarea abuzului, excluderea suspendărilor din funcție în perioada cercetării etc. "Specialiști" ca Ș. Nicolae, E. Nicolicea, din PSD, dar și PNL-iști sau UDMR-iști, s-au mobilizat pentru obținerea legii grațierii, asigurarea imunității decidenților politici, a funcționarilor discreționari, a primarilor și ordonatorilor de fonduri, garantându-li-se, prin lege, dreptul de a-și alege liber propriile obiective. O campanie violent anti-occidentală însoțește efortul lor de castrare legală a instituțiilor juridice independente. A3, RTV și B1TV au devenit "vârful de lance" împotriva "colonizării" practicate de Vest, cu argumentul că legislația UE nu se potrivește cu cea a democrației noastre ("originale"), a sorosismului, a multinaționalelor. "Efortul" parlamentar de ciuntire a Justiției și campania ideologică antioccidentală sunt dublate, în ultima vreme, ca urmare a nerăbdării "împricinaților" de a se vedea scăpați de amenințarea Legii, de apeluri pe față la reprimarea violentă a protestatarilor din societatea civilă, care atrag atenția lumii asupra ilegalităților și comploturilor puterii de la București. Un "milițian", P. Abraham, niște deputați PSD cu "probleme", C. Rădulescu și N. Bacalbașa, au propus guvernului să apeleze de-a dreptul la "mitraliere", la bâte (recunoașteți formula ceaușistă pentru Timișoara), în zdrobirea și împrăștierea manifestanților. Apelul la violență, cealaltă componentă a tacticii PCR de impunere a dominației sale absolute, indică și mai clar de ce PSD-ul nu poate scăpa niciodată de definirea lui drept "ciumă roșie".