Mugurii crăpau a primăvară în soarele molatec, iar cerul își regăsea strălucirea albastră, străfulgerată de zăpezile rămase pe vârfurile Bucegilor. Încet, pe nesimțite, firea se trezea la viață, iar satul Moroeni între datinile sale străvechi, gătindu-se de venirea Paștilor. Totul începea cu un post strașnic, pe care îl păzeau până și copiii, fericiți că se apropie de rânduiala vârstnicilor. Venea apoi Săptămâna Mare, cu alaiul ei de obiceiuri, când curățau mormintele și se pregăteau să le întindă celor din lumea de dincolo un colac și o rugăciune fierbinte. Toată fremătarea aceasta, toată zdroaba, tot aleanul se împlineau în Vinerea Mare. Părintele Adrian Beldianu își amintește limpede și acum.
Hristos mort, pe ulița satului
"Noi suntem în sat a doua casă pe Strada Bisericii, și tot ce se întâmplă legat de biserică trece prin fața curții noastre. Am destui ani acum, dar n-am să uit niciodată o imagine a copilăriei mele din Săptămâna Mare. În Vinerea Mare, când se iese cu Epitaful în mijlocul bisericii, la ora două începeau să tragă clopotele pentru începerea Vecerniei. Și atunci, în copilăria mea, aveam sentimentul că așa cum treceau toți cei răposați, la fiecare înmormântare, prin fața casei noastre, tot așa îmi imaginam că trebuie să treacă și cortegiul cu Hristos mort pe uliță. Așa că mă așezam în poartă și stăteam preț de un ceas, dacă nu chiar mai bine, așteptând să văd cum îl duc pe Domnul pe năsălie. Și când începeau să tragă clopotele, îmi închipuiam că, într-o clipă de neatenție, am pierdut momentul în care au trecut pe uliță cu Iisus. Și atunci, trist, pentru că n-am fost în stare să-L văd, mergeam în pădure și culegeam buchețele de toporași, de floarea-Paștelui, de floarea-ciutei - erau flori cu un parfum foarte puternic, ca de vanilie - și plecam cu buna să împodobim Epitaful și să trecem pe sub masă. Iar anul următor mă pregăteam iară... A trecut timpul și, uite, am venit aici, în București, cu același sentiment de atunci, cu așteptarea aceasta înfrigurată. Și să știți că și astăzi, când încep la biserică Ceasurile, apoi Vecernia Vinerei celei Mari, deși știu ce se întâmplă, trăiesc aceeași stare: aștept să văd cum trece pe uliță alaiul cu Hristos mort."
Gătirea morților pentru Paști
Îmi aduc și acum aminte că, pe când eram eu copil, o găseam pe bunica plângând prin casă. Se odihnea și plângea, dar fără încrâncenare, cu seninătate. Și o întrebam: "Maie, de ce plângi? Ți s-a întâmplat ceva, te-a certat cineva?" Și ea zicea: "Nu, doar îmi e dor de mama." V-am povestit asta ca să înțelegeți că la sat, spre deosebire de oraș, există o comuniune teribilă între cei de aici și cei din lumea de dincolo. Și pentru satul nostru de la poalele munților, Săptămâna Mare era perioada în care această legătură se strângea și mai mult, pentru că, pe tot parcursul ei, ne grijeam mult de morți. Pe atunci nu se mărgineau oamenii, ca acum, să se pregătească de Înviere doar mergând la biserică. Noi ne pregăteam pentru întâlnirea cu sărbătoarea și acasă, tot timpul, și așa ar trebui, cred eu, să ne trăim cu toții credința, împletind realitatea Evangheliei cu tradiția satului, a locului tău. Numai așa poți să simți bucuria sărbătorii în toată splendoarea ei.
Pentru noi, Săptămâna Mare începea întotdeauna cu mormintele. Ele ieșeau din iarnă și se cereau primenite. Așa că le curățam, apoi aduceam pietre frumoase de râu, le văruiam și ne duceam pe islaz ca să decupăm glii de iarbă, ș-apoi puneam o piatră văruită, o glie, o piatră văruită, împrejmuind mormântul. Pe urmă aprindeam candelele, lumânările și tămâiam. Dacă Paștele era un pic mai târziu, puneam și florile de primăvară pe mormânt. Rânduiala asta a împrejmuirii locurilor de veci era respectată cu sfințenie și pentru că la spovedanie preotul ne întreba pe noi, copiii, dacă nu cumva am călcat pe un mormânt. Era socotită o profanare, un lucru grav. Și atunci, ne străduiam să refacem comuniunea cu cei adormiți și prin lucrul ăsta.
Colacul veșniciei
Frământau împreună aluatul bine mirositor, care era cocoloșit în copaia veche de lemn. Din degețelele lui neîncercate ieșea un firicel subțire, alb-gălbui, iar din palmele bătătorite de muncă ale bunicii, o funie groasă, cât un șarpe. Le răsuceau apoi, ca să închipuie caierul vremii, deșirat până în veșnicie, și le lipeau de colac. Împletitura lor era zămislită după datini străvechi, pentru unirea lumilor, fiind ursită să coboare până la morți, ca un fir al dragostei trimis către cei plecați, ca să le aducă aminte că nu vor fi uitați niciodată. Că, deși sunt trecuți de fruntariile acestei lumi, sunt vii în inimile celor pe care i-au iubit.
"Încă din Marțea Mare, gospodinele noastre începeau să frământe capetele pentru parastasele din Joia Mare. Spuneau țăranii mei că atunci, în Joia Sfântă, când se scoate la biserică Sfântul Agneț pentru împărtășania de peste an a celor bolnavi și se pomenesc la parastas morții noștri, cei adormiți vin și ei la biserică și se împărtășesc împreună cu noi cu Hristos. Pentru ei făcea buna colacul acesta de Joile Mari, un colac mare, împletit în trei rânduri de împletituri, pe care eu așezam din loc în loc cruciulițe făcute tot din aluat, peste care ea punea pistornicul, pecetea cu Iisus Hristos Biruitorul. Parcă văd și acum aluatul și îi simt parfumul, ca de cozonac, dar fără lapte și ouă, așezat în covata de lemn și înmiresmat cu chimen și anason. Se chema năprojnie. Toate naprojniile care se adunau de la parastase în Joia Mare erau folosite pentru Paște. Preoții le sfințeau în Sâmbăta Mare, stând în genunchi pe florile care fuseseră puse pe Epitaf. Și mai era o datină, ca bunicile să facă, pentru fiecare nepot, un colac special, îi ziceam păpușă. Se făcea o împletitură peste care venea o altă funie și ieșea de forma unei păpuși înfășate. După ce le coceau și erau sfințite, veneau nepoții și le luau. Era un dar prețios pentru Joia Mare.
Străinul din Ierusalim
În poză se vedea limpede că erau adunați cu toții în Capela Sfântului Mormânt din Ierusalim, unde Hristos însuși a fost îngropat. Aveau fețe zâmbitoare, fotografiate din mai multe unghiuri. Un grup de turiști, veniți în excursie în Cetatea Sfântă, ca atâtea sute de mii. Nimic deosebit până aici. Doar că între ei, în fotografii, apărea un străin. Doar în fotografii! Niciunul dintre pelerini nu-l văzuse pe tânărul necunoscut, dar lumina rece a blitz-ului îl imortalizase acolo, în cel mai sfânt dintre toate mormintele acestui pământ. Un personaj nevăzut, o nălucă, un spectru care însă nu înspăimânta pe nimeni. Articolul din revista franceză "Paris Match", intitulat chiar "Străinul din Ierusalim", era zdrobitor și nu-i lăsa nicio urmă de îndoială cititorului. "Pelerinii aceia și-au dat seama, într-un târziu, că tânărul din fotografie nu putea fi altul decât Hristos. Când am citit acest articol, prin anii '80 ai comunismului, m-a săgetat ceva în inimă, un dor de nespus, și de-atunci am vrut să ajung neapărat la Locurile Sfinte, gândind că poate voi avea și eu șansa să mă întâlnesc cu «Străinul din Ierusalim» și să trăiesc acolo, pe viu, pătimirile sale. Și să știți că, de fiecare dată când merg la Sfântul Mormânt, am o întâlnire cu Iisus. De fiecare dată apare un sentiment care îmi încălzește inima, mi se umplu ochii de lacrimi și simt o bucurie teribilă, când îmi dau seama că este El. În viața normală sau în altă situație nu ai cum să trăiești așa ceva. Stările sufletești pe care le-am avut la Ierusalim mi s-au întâlnit în inimă cu cele despre care v-am povestit din copilărie, pentru că, dacă acasă mă pregăteam pentru Paște, la Ierusalim am trăit Paștele așa cum a fost odinioară, împreună cu Răstignirea, Moartea și Îngroparea lui Hristos. Mai ales în Biserica Sfântului Mormânt, este imposibil să nu Îl simt pe Iisus în preajma mea și să nu mă bucur că, iată, pașii mei calcă chiar pe urmele pașilor Lui! În Grădina Ghetsimani, fără să-mi spună cineva, m-am dus și m-am așezat lângă un măslin, și în momentul acela, a început să-mi vibreze inima și mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am simțit atunci prezența lui Hristos și mi-am zis - «Aici a stat Mântuitorul și s-a rugat atunci când a plâns cu lacrimi de sânge». Pe urmă a venit ghidul și ne-a spus că măslinul acela este cel mai bătrân din grădină și că are aproape 2000 de ani, pentru că la măslini, copacii tineri cresc în scorburile celor vechi. Și mi-am amintit atunci de clipa când au venit soldații cu Iuda, ca să-L prindă, iar Domnul i-a întrebat: «Pe cine căutați?». «Pe Iisus Nazarineanul». «Eu sunt!», le-a răspuns, și atunci ei, de frică, s-au aruncat cu fața la pământ, pentru că, așa cum spun părinții, Hristos și-a rostit atunci numele cel dumnezeiesc, pe care evreii nici astăzi nu îndrăznesc să-l spună.
Așa este tot Ierusalimul, plin de prezența lui Iisus. Tradiția spune că pata cea roșie care se vede și acum pe piatra Golgotei este, de fapt, urma sângelui dumnezeiesc care a curs până în adânc. În toamna aceasta a fost acolo un grup de specialiști ruși, care au vrut să măsoare, la fața locului, crăpătura apărută în stâncă după cutremurul de la moartea lui Hristos. Și au descoperit că este atât de adâncă, încât nu îi pot găsi capătul. Asta înseamnă că, oricât ar vrea omul să descopere, oricât ar vrea să vorbească despre realitatea lucrurilor dumnezeiești, nu are cum, pentru că nu poți să spui tot și nu poți să știi tot. Trebuie să rămână, în toate, o taină a lui Dumnezeu."
Calea Paștilor
- Părinte Adrian Beldianu, aș fi vrut să vă întreb, în numele tuturor cititorilor noștri, care este până la urmă, calea dreaptă spre lumina Învierii?
- Calea este simplă, nu este nimic complicat. Dumnezeu este simplu, noi Îl complicăm, că tot Îl căutăm aiurea și nu acolo unde este. El este în inima noastră, este chiar în noi, este cu noi. De aceea spune și Sfântul Petru Damaschinul că Sfânta Împărtășanie nu ajunge niciodată în stomac, ci se resoarbe la nivelul inimii. Și atunci, depinde de tine cum Îl păstrezi. Când vorbesc de drumul spre Dumnezeu, eu am totdeauna în minte imaginea unui pod. La noi, la Moroeni, era puntea peste Ialomița; o punte din aceea care se legăna, nu era așezată pe niște piloni, și avea o balustradă de care te țineai. Ăsta este drumul către desăvârșire: te legeni, te dezechilibrezi, cazi de multe ori, dar trebuie să te ții de bară, aia e direcția. Și te ridici - după porunca lui Hristos: ori de câte ori cazi, te ridici și mergi înainte. Asta este condiția extraordinară, pentru că nu spune nimeni în biserică - gata, ai căzut, ai păcătuit, vai, ai terminat. Nu, ridică-te și mergi înainte, nu o lua nici înapoi și nu rămâne nici unde ai căzut. Mergi înainte. Este foarte important.
În ce mă privește, eu nu știu decât drumul către biserică și către casă. Chiar mă gândeam zilele acestea că poți să fii pustnic în mijlocul Bucureștiului! Depinde de tine cum îți rânduiești viața duhovnicească. Poți, în vacarmul ăsta atât de mare, să te retragi în singurătatea inimii și să-ți trăiești bucuria rugăciunii și a postului, fără să fii deranjat de nimeni. Și atunci, când te dedici lucrării acesteia duhovnicești, poți să nu mai auzi nici zgomotul, nici vorbele celorlalți. Ești doar tu și Dumnezeu! Eu, unul, nu stau niciodată cu mintea degeaba, nu-mi las gândurile să se risipească și să fie atente la ceea ce este în preajma mea, privesc mereu, chiar și cu ochii fizici, în adâncul meu, ca mă regăsesc. Caut și încerc să curățesc adâncul acesta prin rugăciune. În perioada asta a Postului Mare, meditația care îmi este cea mai dragă, deși este dureroasă, este să mă gândesc la câte a răbdat Hristos pentru mine, patimile, batjocura, biciuirea, răstignirea, moartea... Am mereu în fața ochilor crucea cu Iisus răstignit pe ea, și Îi spun, de câte ori pot: "Doamne, eu te-am răstignit cu păcatele mele, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!"
- Vă rog să parcugeți și ultimii "kilometri" ai amintirilor din anii copilăriei, legate de rânduiala sărbătorii Sfintelor Paști, în satul obârșiei sfinției voastre.
- Ziua de Paști era o sărbătoare totală! În primul rând, toată lumea, chiar și cei în doliu, se bucurau. Toată lumea era prezentă în biserică în momentul Învierii, când se ieșea afară și se dădea lumină. Se golea satul! Nu mai era nimeni acasă, nici măcar bătrânii bolnavi. La Liturghie nu rămâneau chiar toți, că mai erau și copii, și oameni neputincioși, dar în momentul în care se primea Sfânta Lumină și se ieșea cu Învierea, tot satul era în fața bisericii. Cu bucuria aceea veneai acasă și o purtai toată Săptămâna Luminată. Îmi amintesc că grădinile satului erau pline de flori de Paște. Erau primele flori de primăvară și prin ele se vedea sărbătoarea. Până și soarele strălucea într-un anumit fel, pentru că lumina zilei Învierii e aparte. Pe urmă, când întindeai la prânz masa și gustai din bucatele pregătite, ele aveau un alt gust decât în restul anului. La noi în casă, masa de Paște era un moment cu totul special. Bunica spunea Tatăl Nostru și tămâia tot ceea ce pregătise, pentru ca să poată să ducă și de pomană, să împartă săracilor. Era lege: nu se așezau la masă până nu terminau de împărțit celor sărmani. Erau rânduieli foarte bine ținute. Și acum se mai țin, dar sigur că s-au diminuat, timpurile și-au pus amprenta și asupra satului meu... Sunt convins, însă, că cei puțini care mai știu lucrurile astea, dacă vor insista și dacă nu le vor uita și vor avea grijă ca an de an să le repete, ele vor reînvia, vor prinde iarăși chip. Eu am mare nădejde că în biserică, în viața noastră de zi cu zi și, mai ales, în cea duhovnicească, se va petrece o mare redeșteptare, am mare nădejde în lucrul ăsta.