Ultimul om înainte de cer - Pustnicul din Poiana Ruscă

Fratele neştiut al Mariei

Se împlinesc în curând trei ani de când am pornit s-o caut pe Maria, bătrâna care s-a rupt de lume şi a ales să trăiască ca o pust­nică în ini­ma Munţilor Po­iana Ruscă. Ţin minte că a fost o călătorie lungă, prin păduri şi pa­jişti ne­sfâr­şi­te, printr-o ză­pu­şeală grea, care prevestea furtu­na. Şi mai ţin minte că ea, Ma­ria, era acolo, în locul acela în care liniştea era totuna cu cerul, şi părea să ne aştepte, deşi nu ne întâlniserăm vreodată. Am vorbit simplu, am vorbit firesc. Am vorbit despre rostul singurătăţii şi chemarea lui Dumnezeu. Atunci am aflat că aici, pe culmile astea unde pădurea înseamnă li­nişte, iar liniştea înseamnă cer, mai trăieşte as­cuns un sihastru, prietenul de taină al bătrânei. Un sihastru care bate munţii pe potecile lor as­cunse, coboară pe văi şi urcă pe vârfuri, ca să ajungă la cea pe care o numeşte "soră", să-i dea o mână de ajutor la lemne, la apă, la animale. "Mi-e ca un frate", zicea Maria, "ne rugăm îm­preună, îmi ţine spovedania, mă ajută la toate treburile, hăi". Am şi acum în minte mâinile Ma­riei binecuvântând pădurile şi cerul. Mâinile ei ca nişte rădăcini prelungi, cu care a mângâiat aerul, înspre vârfurile Druja, Padeş şi Rusca, ca să-mi spună "vezi?! Acolo îşi are el sălaşul". Culmi şi văi împădurite. Un tărâm cu totul şi cu totul vră­jit, cu un miros înnebunitor de reavăn, de fâneţe, de furtună ce avea să vină. Munţii Poiana Ruscă. Iar în inima lor sălbătăcită de frumuseţe, un alt om, neştiut, rugându-se pentru noi toţi. Am închis ochii şi am încercat să-l văd. Am simţit doar vântul şi primele picături de ploaie. Am ştiut că era timpul să-mi iau rămas bun de la Maria. Şi am mai ştiut că va veni o vreme în care mă voi întoarce. Mă voi întoarce în munţii aceştia vrăjiţi, ca să dau de urma sihastrului lor ascuns.
Sunt aproape trei ani de când am întâlnit-o pe Maria. Trei ani în care i-am pierdut urma, trei ani în care am tot intrat în munţii ăştia tai­nici, dar niciodată prin partea lor dinspre Timiş, niciodată atât de adânc în inima lor. Ciudată meserie avem. Pornim prin văgăuni şi păduri neumblate, ca să întâl­nim oameni, îi găsim, le aflăm povestea, o spunem mai departe. Apoi pornim din nou, spre alţi oameni şi alte poveşti. Foarte rar ne întoarcem la cele pe care le ştim. Deşi poveştile, între timp, ar putea fi altele. Sau altfel. Dar te trezeşti, une­ori, că te întrebi, din senin, ca acum: "Ce o mai fi făcând Maria? Oare e tot acolo, oare a trecut cu bine iarna?". Avea 74 de ani atunci şi abia mergea, ajutată de beţele ei de alun. Şi, brusc, îţi aminteşti, îţi aminteşti tot. Li­niştea, munţii, mirosul greu de ploaie, banca pe care ai stat, câi­nii ei pe care i-ai mângâiat, cul­mi­le împădu­rite şi pajiştile pe ca­­re ea le nu­mea biserică. Rugăciunea şoptită pe care ai spus-o atunci. Că într-o zi te vei întoarce. Că te vei în­tâlni cu sihastrul ascuns. Şi ţi se face dor. Şi ru­şine. Ruşine că ai uitat. Ciudată şi frumoasă me­serie avem. Că poţi pleca din mijlocul oraşului tău zbuciumat, spre un munte vrăjit de linişte, în care se ascunde un pustnic. Un drum luuung, cât o zi de post, doar ca să cunoşti un om şi să-l în­trebi ce mai face o bătrână. Un om care locuieşte acolo, pur şi simplu acolo, singur, în mijlocul unor păduri nesfârşite, rugându-se pentru noi toţi. Vei intra în linişte, va trebui să fii cu băgare de sea­mă să n-o tulburi. Tiptil, pe vârfuri, cu Dum­ne­zeu înainte. Muntele vrăjit te aşteaptă, drumu­rile de la poalele lui încă le mai ştii. Eşti un nebun care a plecat să caute un sihastru.

Acolo, spre cer

La Mănăstirea Izvorul lui Miron e tihnă. Câteva măicuţe curăţă ultimele urme ale iernii de pe pajiştea de la drum. Doar Bega e umflată, vine din munţi cu toată furia zăpezilor care se topesc. E liniştea dintre anotimpuri, armistiţiul tăcut între frig şi dezgheţ. Ai rămâne aici, la poale, e atâta lumină şi blândeţe în jur, o lume neatinsă, care se dezmorţeşte după frig. Văd prima şopârlă odih­nindu-se la soare, un soare curat, plăpând, sfios. Ca o mânăstire de maici. Aştept un răspuns: dacă cineva ştie de sihastrul din munţi. Măicuţele se întreabă una pe alta. E una singură care ştie, îmi spune numele lui. Numele lui pe care nu am să-l rostesc. Îmi spune să merg mai departe, spre Co­lonia Fabricii, e acolo cineva care-l cunoaşte. "Doamne ajută! Doamne ajută!".
E întotdeauna ciudat cum se strecoară blo­curile şi fabricile în inima vie a naturii. De-a lun­gul Begăi, străjuite de povârnişurile împădurite care ţâşnesc abrupt spre cer, rămăşiţele stranii ale unei civilizaţii apuse. Fabrica de sticlă de aici, din Tomeşti, are aproape 200 de ani. Fabrică veche, austriacă, naţionalizată în 1948, ajunsă pe butuci după revoluţie, o fantomă în mijlocul unor păduri. Oamenii aveau de lucru, pentru ei s-au construit blocuri. Blocuri în pădure, pe malurile unui râu vijelios. E de ajuns să ieşi din scara ta ca să intri în munte, să te pierzi pe potecile lui neştiute. Viaţa lâncezeşte aici, o umbră, o amintire a altor vremuri. Întreb de sihastru. Da, sunt câţiva oa­meni care iau pieptiş pantele astea, ca să ajungă la el, să i se spovedească. Drum lung, greu, chiar şi vara. Nu acum, mi se spune. "Sus e încă ză­padă, Bega e umflată." Mi se zâmbeşte, zâmbesc şi eu. Caut un sihastru într-un munte cu păduri, iar singura îndrumare pe care o primesc e cuvân­tul ăsta ca un ecou: acolo. "Acolo", urmat de un gest care arată în sus, spre cer. O iau pe albia Begăi, spre ultimele sate înainte de păduri. N-a fost niciodată simplu să intri pe un tărâm vrăjit. Pentru că lucrurile, aici, la sfârşitul drumurilor ştiute şi începutul potecilor neştiute, au fost întot­deauna amestecate. Uliţe şi munte, case şi săl­băticiuni, oameni şi duhuri. În Luncanii de Jos, lumea a fost plămădită aşa, din amestecul ăsta. În mijlocul realităţii pe care o ştim, cei de aici s-au deprins şi cu o altă lume, pe care noi, ceilalţi, am uitat-o de mult.

Oamenii muntelui

Parcăm maşina în faţa unei curţi mari, în care munceşte cineva. Bărbatul se opreşte din lucru, vine la gard, mă salută. "Valentin", zice. Valentin este un munte de om care îmi zâmbeşte. Îmi zâm­beşte cu o bunătate venită de undeva din străfunduri, dreaptă, de nezdrun­cinat. E de-ajuns un zâmbet, ca să ştii că te poţi încrede într-un om. Îl cunoaşte bine pe sihastru, i se spovedeşte, au legat prietenie, rar, când se văd, unul jos, aici, la poalele munţilor, altul sus, ascuns în mijlocul lor. El, Valentin, e legătura pust­nicului cu lumea. Sunt de o vârstă. "Câţi ani aveţi?", îl întreb, "35", îmi răs­punde. Nu poate veni cu noi, are prea mult de muncă. Dar ne poate lăsa maşina lui. Şi ne poate face rost şi de benzină, pentru că jeep-ul lui bătrân, de pădure, nu mai are. Şi ne poate chema şi un văr, pe Ion, să ne conducă pe drumurile rele până la sihastru. Şi, după toate astea, ne poate spune zâmbind, "Poate că o să se supere că v-am trimis la el". Sunt oameni ciudaţi în Luncanii de jos. Drepţi, buimăcitor de sin­ceri, cu o bunătate pe care o cre­deam pierdută. Oameni de munte, obişnuiţi cu sălbătăcia lui, care au trăit o viaţă cu duhul pădurilor aproape.
Asta îmi spune şi Ion, în timp ce maşina se zdruncină din toate încheieturile pe nişte pante înfio­rătoare, pline de clisă, poduri de gheaţă, pâraie grăbite şi gropi adânci. "Noi nu suntem bănăţeni, noi suntem pădureni. Oameni ai muntelui, pricepi?" Pricep. La început nici nu exista Luncanii de jos. Era un singur sat, în munte, Luncani. Acolo s-au născut bă­trânii lor, în inima pădurilor, sus, cu animalele aproape. Oameni aspri, oameni drepţi, oameni care nu se temeau de nimic. La 7 ani, îmi spune Ion, umbla cu "o rugină de puşcă" în spate, pe cărările din Rusca. Nu era potecă să n-o ştie, le ştie şi acum, legat la ochi, şi ştie unde duce fiecare. Doar glonţ nu-i dădea bunicul lui pe ţeavă. "N-ai nevoie de el", aşa îi zicea bătrânul când îl trimitea cu oile, "arată-i lupului puşca şi el o să şcie că nu-i de glumit cu tine". Aşa şi era, deşi băiatului tare i-ar mai fi plăcut să puşce câte ceva. A dat nas în nas cu ursul şi cu lu­pul şi a mers mai de­parte. Uneori, zice, "nici nu-mi mai dădeam puşca de pe umăr". Ştiau ani­ma­lele cu cine au de a face şi îl ocoleau. "Păi, că noi toţi am fost sat de haiduci, cu puşcile în spate. Macu Şeitanu, hai­duc din Lucani, când ţintea din mun­te cu puşca lui, drept în stema de pe chi­piu îl puşca pe co­munistu' din vale." Au fost mulţi par­ti­zani ascunşi în mun­ţii ăştia. În pădurile lor de nepătruns. Au fost înfrânţi de vremuri, au trebuit să se tragă mai jos, să-şi mai ascundă din comori şi puşti, dar as­primea şi semeţia nu le-a luat-o nimeni. "Nimeni nu fură la noi, nimeni. Poţi să-ţi laşi blidele, hainele, banii în mijlocul drumului, dacă eşti la noi, nu ţi le ia nimeni. Toţi ăi care or furat n-or fost din părţile noastre." Ion îşi în­toarce o ţigară şi răsuceşte din volan, maşina se zdrun­cină, se apleacă într-o parte, se redre­sează supusă. Vor­beş­te înainte despre bătrâni - "O să crească pădurea peste munca noastră", îi zicea bunicul, "şi, uite", zice, "praf şi pulbere se alege de toate". El e nevoit să lu­creze în Germania ca şofer, pădurea e tăiată bez­me­tic de alţii, ciobani doar doi oameni se mai încu­metă să fie. Vremurile lui Macu, ale bunicilor care cărau buşteanul de lemn la spi­nare "ca să nu se ologească caii pe râpe" se duc. "Când te-ai obişnuit cu muntele, nu mai poţi fără", zice. "Îţi intră în inimă, e cu tine". O ştie pe Maria, bătrâna mea din munţi. Nea­mul ei era de aici. Oameni care, din tată în fiu, au trăit acolo, sus, lu­crându-şi pământul pe care îl aveau, şi mult mai puţin jos, unde îşi ridi­caseră case. "D-aia s-a dus bătrâna sihastră, înţelegi? O chema muntele la ea!".

Caii Domnului

"Mno", zice Ion, "atâta dară să nu dăm de caii lui Dumnezeu, că alal­tăieri o fost ziua lor". Nu înţeleg ce spune. În faţa noastră sunt doar nişte buşteni uriaşi în mijlocul drumului, pe care nişte lucrători la pădure în­cearcă să-i dea la o parte. Aşteptăm, n-aveam cum să trecem, Ion îşi mai aprinde o ţigară. "Păi c-o început postu', nu? Păi c-or coborât şi caii din cer, acuma, caii Domnului, a lu' Sântoader, că tră să ai grijă la ce faci şi cum faci, că acu' mi te smin­tesc. No, c-o ieşit şi liourda". Mă uit la Ion cum fumează, aşteptând ca buştenii să fie luaţi din mijlocul drumului. Nepăsător, firesc, vorbind des­pre caii coborâţi din cer să pedepsească oame­nii care nu ţin post cum trebuie şi despre leurda care a încolţit. Ăştia sunt mun­ţii şi ăştia sunt oamenii, rea­litatea şi vraja, acum şi aici, Poiana Ruscă. "Acu' se leagă cel mai bine blestemele", zice Ion şi-şi stinge ţigara, "cum or murit ăia la comoară. Hai", zice, drumul e liber, învârte volanul, îmi povesteşte despre sacii din piele de bivol plini cu aur şi legaţi cu blesteme, pe care niciun om cu mintea la el n-o să încerce să-i ia de unde-s puşi. Îl întreb dacă ştie unde sunt. Sigur că ştie. Doar că nu-i trebuie lui aşa ceva. Nu-i trebuie bani nemunciţi, legaţi cu sânge şi blestem. Ducă-se. "Ăi de or vrut să ia auru' acolo or şi crăpat." Suntem în Poiana Ruscă, tărâmul fabulos, urcând spre izvoarele Begăi, unde oa­menii trăiesc de o viaţă cu duhurile laolaltă. În curând se va face seară şi n-am ajuns nici la jumătatea drumului spre cel ce se roagă pentru noi.

Urme în alb

"Îl cunoşti pe pustnic?", îl întreb pe Ion. "Cum să nu-l cunosc?", îmi zice. "Acu' trei ani, când o ars Padeşu', am fost şi eu fo două nopţi la stins focu', că erau flăcările cât bradu' de mari. Şi numa' mă uit pe o dungă la vale şi parcă văd ceva mişcându-se. Cine vine? Că parcă vine spre noi... Şi numa' ce-l văd pe pă­rintele cu o raniţă de apă la spi­nare, că dă la noi şi zice - "Am văzut focu' din Rusca şi m-am dus repede la mine la schit şi am luat apă să v-aduc". Că el, cât e vara de lun­gă, nu doarme la chilia lui, doarme numa' în păduri şi um­blă după bureţi, afine, buruieni de leac, le ştie pe toate... Şi o văzut focu' de sub vârfu' Rus­ca, de unde era, şi o alergat cât e drumu' de lung, pân' la el la chilie, o luat de acolo apă din izvor şi, cu ea în spinare, o coborât şi o urcat iar pân' la noi. Şi cot la cot cu noi o stat să stingă focu', da' oricâte şanţuri om făcut noi, ba cădea un brad aprins peste şanţ, ba zburau flăcări dintr-o parte în alta şi se întindeau şi mai departe, că n-aveam ce-i face. I-am zis la părinte să meargă la el, că noi ne întoarcem la casele noastre, asta e, să ardă... Şi el o zis bine, şi că se duce să se roage. Şi, no, cum o ajuns el la chilie, ce-o făcut, ce s-o rugat, nu zici c-o început o ploaie d-aia mare, de o stins tot focu' ăla de nu-l puteam stinge? Atunci l-am cunoscut pe părinte. Tare fain om îi. I-am zis să-şi ia câini să stea cu el. El nici să n-audă. "Că eu", zicea, "când vine cerbu' la mine, vreau să stau de vorbă cu el, nu să-l alunge câinii". Păi şi dacă vine ursu'?, l-am întrebat noi. "Păi şi cu ursu' de ce să nu stai de vorbă?", ne-o zis el. Mi-a mai zis Marian, păduraru', care îl mai întâlneşte pe poteci, că iarna asta o stat cu o vul­pe, ce s-o împrietenit cu el acolo. Că tot venea vulpea la părinte şi nu se mai dădea plecată. Mno, ăsta-i părintele nostru, ca să ştii." Tac. Ur­căm tot mai mult, nu mai e noroi, e zăpadă. ?Aici", zice Ion. Coborâm din maşină, suntem deasupra lumii. Lumea e munte, pădure şi cer, atât. E tot ce vezi de sus, aici, în sălaşul liniştei, în munţii ăştia locuiţi de o bătrână şi un sihastru. Zăpada e proaspătă, a nins peste noapte. Lăsăm urme, urme în alb, în linişte: o potecă ascunsă spre un pustnic. "Încă puţin", zice Ion, urcăm, ajungem.

Cel care zâmbeşte

Bucurie. Nimic altceva decât bucurie. Bucu­ria s-a întipărit pe chipul pustnicului, nu i se mai dezlipeşte de ochi. Omul ăsta pare să se fi născut zâmbind. Părea să ne aştepte, aici, în mijlocul liniştei, unde nu păşesc oameni, ci doar sălbăti­ciuni. A rămas fără motan sihastrul, peste iarnă i l-au luat râşii. Poiana Ruscă, ultimii munţii în care te mai întâlneşti cu râşi. Părintele are un alt fel de râs. Râsul care te îmblânzeşte, care îţi spu­ne că ai ajuns unde trebuie, că poţi să stai. Ne strângem mâna frăţeşte, refuză să i-o sărut. Ne pofteşte înăuntru, intrăm. Chilia lui, în câţiva ani, va fi ascunsă cu totul. Brazii pe care i-a sădit nu sunt încă destul de mari să o acopere. Înăuntru, însă, e ca într-un vis: ultimul sălaş înainte de cer. E focul care arde într-o sobă mică, sunt toate icoanele, toate fotografiile cu sfinţi părinţi, toate cărţile. Sunt toate obiectele pe care le-a luat cu el din lumea de jos. Din copilăria lui de pe Valea Izei, din Maramureş. Bunicii lui sunt şi ei aici, într-o fotografie mare, piese dintr-un război de ţesut, un fus, obiecte tăcute din lemn. Tot ce a mai rămas, cernut printr-o sită nevăzută, dintr-o altă viaţă, dintr-un alt timp. De la fereastra chiliei se vede până departe, în miezul ţării şi al lui Dumnezeu. Privesc şi ştiu că în spatele meu pă­rin­tele zâmbeşte. Pentru că nu poate altfel. "Uitaţi", zice, "acolo e bătrâna Maria: doi munţi şi o vale mai departe. Vedeţi?" Văd. Bătrâna e tot acolo, îmi spune. Trăieşte. A trecut de iarnă. Îi e bine. E cu Dumnezeu şi animalele ei: trei câini, două vaci, un măgar. Acum o lună a fost ultima oară la ea.Nu văd însă nicio potecă. Doar culmi, văi şi păduri. "Mă descurc şi fără poteci", zâm­beşte părintele. Singurul drum de aici, sălbătăcit de mult, e cel al poştaşului. Un drum de aproape 200 de ani, de pe vremea când, pen­tru o scri­soa­re, un om trecea munţii dintr-un sat spre alt sat, cu traista la spi­nare. E singura potecă pe care o mai foloseşte une­ori pustnicul. "Şi poştaşul ăsta tot un soi de pust­nic era", glu­meşte părintele. N-a apucat să-l cunoască, deşi e sihăstrit de la 20 de ani, în schimb l-a prins în viaţă pe Macu, haiducul. De la el a învăţat toate secretele plantelor, ale potecilor, ale animalelor. "După ceaiul ăsta, să vă dau şi nişte sevă de mes­teacăn?", ne întreabă. "Eu mă mai împărtăşesc cu ea, nici nu ştiţi ce bine îmi face. Doar că acum, de la iarnă, e oleacă îngheţată". Părintele are miere de la albinele lui. A găsit un stup sălbatic, l-a adus aici, l-a îmblânzit. Are şi peşti, îi mai pescuieşte ursul. Are şi liniştea, liniştea aia mare, de dinăuntru şi de dinafară. "Să mă iertaţi", şi îmi zâmbeşte iar, "dacă o să scrieţi, să nu spuneţi unde m-aţi găsit şi nici cum mă cheamă. Aş vrea să rămân neştiut. Dacă se duce liniştea, o să fiu nevoit s-o găsesc mai departe, în alt loc."
Zâmbeşte părintele, toată liniştea munţilor ăstora s-a sălăşluit în zâmbetul lui. Se înserează, e lumina aceea blândă care albăstreşte lumea, o topeşte, o îmblânzeşte, o face primăvară. Se aud păsări de aproape, părintele ne întreabă dacă vrem să-l cunoaştem şi pe celălalt om care mai locuieşte cu el. Ne mirăm, încuvinţăm din cap că da. "E mai sfios, poate cu dumneavoastră n-o să vorbească. Tocmai de la Athos a venit cu mine. Părinte, ei sunt oamenii care au venit de jos, până la noi"; tăcem, pentru că nu ştim ce să spunem. Nici Ion, nici eu, n-am mai vorbit vreodată cu craniul unui om. "E un părinte din Sfântul Munte, trebuie să fie vreo două veacuri de când s-a dus la ceruri, dar, uite, a călătorit cu mine până în Poiana Ruscă, ca să ne rugăm împreună. Nu există singurătate, aici, sus, aşa să ştiţi", şi o lumină mare se aşterne pe chipul omului ăstuia când vorbeşte. "Iar eu, când mă rog, sunt cu toţi oamenii, şi cu dumneavoastră, şi cu dumnea­voastră, cu toţi. Că de asta orice rugăciune începe cu "Tatăl Nostru. Al nostru, înţelegeţi?, nu al meu sau al tău..."
Pustnicii au ales singu­rătatea ca să poată fi îm­preună cu toată lumea. Se aud păsările, se aude li­niştea. Liniştea e albastră, liniştea e primăvară. Ză­pada ne scârţâie sub paşi, părintele ne însoţeşte zâm­bind. Aş vrea să-i să­rut mâna, mă îmbrăţi­şează. Am ajuns până sus, în inima muntelui vrăjit. L-am găsit pe ultimul om înainte de cer. Omul zâm­beşte. Zâmbetul lui e mo­lipsitor. Zâmbeşte Ion, zâm­besc şi eu. Nu ştim de ce. Pur şi simplu. Maşina coboară la vale. E un miros de smirnă cu noi. Rămâne.

Foto: Părintele PANTELIMON ŞUŞNEA (3)