Christian Paraschiv - "Când sunt francez sunt român și când sunt român sunt francez"

- Zilele acestea, la prestigioasa Galerie Romană din București, o expoziție eveniment își invită vizitatorii la o ciudată visare. Autorul este pictorul Christian Paraschiv, cel care, trăind și în România, și în Franța, ne-a obișnuit, deja, cu arta sa veșnic neliniștită. Un artist de idee, un căutător care migrează cu o imaginație de neoprit printre forme și concepte -

Un RMN tras în aur

- Vă întreb, mai întâi, despre titlul expoziției dvs.: "Dans mon coeur". De ce ați numit-o așa?

- Titlul s-a impus cu naturalețe. Pe de o parte, pentru că expoziția este realizată în jurul in­ves­tigațiilor medicale pe care corpul meu le suportă din februarie 2016, când am avut un accident pulmonar și cardiac. În toată această vreme, am fost surprins de investigațiile de tip numeric, care au devenit cu­ren­te în scanarea cor­pu­lui și care ajută doc­torii în tratamentul problemelor noastre ome­nești. Or, pentru mine, ca pictor, cor­pul este de mulți ani o temă de explorare artistică. M-a preocupat mereu corpul meu, scanat și divizat în pă­trate și, mai ales, pielea. Acum, în această ex­poziție, am adus și plămânii și inima. Am folosit pentru asta fragmente de ima­gini RMN sau de scanner. Sunt "apariții" specta­cu­loa­se și stranii, pe care eu le-am mixat cu foiță de aur ori tapiserie, ce le uma­nizează și le sporesc misterul, la li­mi­ta abs­trac­tului. În plus, mie mi se pare că imaginile numerice atât de prezente în viața noastră cea de toate zilele sunt gata picturi! Iar titlul ex­poziției este în franceză, fiindcă Româ­nia este o țară francofonă. Și cum în ultimii ani, în ex­poziții, titlurile sunt în limba engleză, chiar și la București, această modă devine plictisitoare.

- O pictură a cărei temă este propriul corp pare destul de îndrăzneață și de provocatoare...

- Vedeți, eu lucrez la proiectul meu vizual des­pre corp, proiect pe care l-am numit "bio artă", încă din 1990. Anii de început de la Paris. Încă de atunci, această direcție a mea a stârnit ui­miri aprobative și la Paris, și la București.

- Totuși, e destul de ciudat ca obiectul de ins­pirație al unui pic­tor să fie organele lui bol­nave. Ați câștigat de pe urma acestei ex­pe­rien­țe? Ați ajuns să vă stă­pâniți boa­la? Să cunoașteți mai bine și si­nele, nu doar trupul?

- Nevoia cunoașterii de sine o avem toți, cred eu, încă din fra­ge­dă co­pilărie, când încercăm să ne ex­plo­răm corpul. Mai târziu, des­co­pe­rim și bucuria viețuirii și a simțirii. Și ne simțim uneori mai bine, al­te­ori rău, atunci când aceas­tă dua­litate începe să ne de­finească. La ti­ne­rețe, însă, nu ne "sim­țim" corpul ca pe ceva "adă­ugat". Eu am în­ceput să îmi simt corpul cu adevărat abia de la 35 de ani, când am în­ceput să obo­sesc. Iar pentru mine, această nouă serie de lucrări este o con­ti­nuitate. Când vorbim despre Corp nu pu­tem să nu ne gândim și la inte­riorul său.

- Cu toată realitatea clinică din spatele acestor lucrări, ele au fost bine primite de publicul ro­mânesc. Unele s-au vândut foarte bine. Cum vă explicați acest succes? E datorat numelui dvs., sau unei înțelegeri mai profunde a picturii moderne?

- Întotdeauna m-am mirat când cei din jur îmi spuneau "Vezi, ți s-au vândut niște lucrări!"... Căci eu pictez și creez pentru că am nevoie s-o fac. Nu pot trăi fără artă. Iar proiectul aces­tei expoziții s-a materializat în martie 2016, atunci când am avut primul accident de să­nă­tate. Atunci am în­ceput să întrezăresc ne­ce­si­tatea de a trece la repre­zen­ta­rea organelor Cor­pu­lui. Și nu cred că tema sub­tilă a acestei ex­po­ziții poate avea o altă lectură, să-i zicem publicitară, datorită numelui meu.

- Observația aceasta îndelungată a erodării corpului dvs. a schimbat ceva în raportul cu moartea? V-a adus mai aproape de Dumnezeu?

- Nu cred ca sunt eu cel care Îi poate cere ceva lui Dumnezeu. Nu pot să mă văd așa. Dar încerc, și nu de acum, sa fiu cât mai răbdător în "pregătirea" pentru pasul acela final... Iar boala, ca și credința, este o normalitate a vieții. În schimb, da, încerc să mă sprijin pe ce cunosc, pe credință, pentru că nea­mul nostru, de două mii de ani, nu poate fi în greșeală.

Moștenirea bunicului colonel

- Temele picturilor dvs. vă recomandă, mai degrabă, ca pe un spirit lucid și analist. Cum ați "alunecat" spre pictură?

- Pentru mine lucrurile au fost clare de la în­ceput. Bunicului meu, care era colonel de armată, îi plăcea enorm să picteze. El m-a inițiat în ale artei, pe la șase ani. În paralel cu școala, mergeam la Pa­latul pionierilor, la cursurile de desen și pic­tură (am și acum legitimația cu prezența, păstrată de mama). Acolo l-am avut ca pro­fe­sor pe re­dutabilul pictor Afane Theo­do­reanu (fiul scri­itorului Ionel Teodoreanu n. red.) care ne scotea la pei­saj. L-am revăzut în anii '80, la Paul Ghe­rasim, cu care era bun prieten. Cum vezi, de mic, asta voiam să fac: să desenez și să pictez. Părinții mei, care erau in­gineri în industria lem­nului, m-au încu­ra­jat. Așa că m-am dus la liceul de artă bucu­reștean Tonitza. Mai com­plicat a fost cu fa­cultatea. Ai mei mă vo­iau arhitect, nu pictor. Dar să îți spun o năz­bâtie din liceu. Într-o bună zi, m-am pus și am de­senat la per­fec­ție o bancnotă de un leu, cum erau atunci. Pentru asta, am fost strașnic pe­dep­sit de tata. Nu a văzut diferența decât când a în­tors leul pe partea cealaltă și... era alb. A crezut că falsific bani.

- Ce v-a determinat, totuși, să alegeți pictura?

- Aveam 13-14 ani și îmi aduc aminte, ca și acum, de un eveniment care m-a in­flu­ențat enorm în lucrul meu. La Bucu­rești, a venit atunci o ex­po­ziție americană cu artă contemporană. Și-au cons­truit chiar și un pavilion spe­cial, cu o arhitectură foarte de­par­te de ceea ce cunoșteam noi. Lumea stătea la coadă cu orele. Fuseseră aduși artiștii reprezentativi ai ex­pre­sionismului abstract și din Pop Art: Pollock, Ashil Gorky, Morris Louis, Andy Warhol... În plus, dă­deau gratuit niște cataloage groa­se cât cără­mi­zile, tuturor vizitatorilor. Mai târziu, am înțeles mai bine im­portanța și banii bă­gați de americani în această manifestare, plim­bată în toate țările din Est. Era inteligența alegerii artei ca propagandă. O artă ce se opunea realismului so­cialist bol­nav, decla­rând manifestul liber­tății capitaliste. Iar eu eram copleșit. Nu puteam să îmi în­chipui că există așa ceva, că vreun artist putea să lu­creze pe pân­zele alea uriașe, cu teh­nici de o li­ber­­tate și simplitate uimi­toare. Totul era revoluționar pentru mine: Pol­lock, cu vopselele lui scur­se din bor­cane, libertatea și su­biec­tivitatea gestului, Morris Louis, cu culorile lui curate, scurse direct pe pânze gigantice, pe care gravitația devenea actor. Și, la fel, supele lui Andy Warhol, strălucind în culori aproape fovis­te. Un șoc, ce mai! Drept pentru care, eu am recu­perat din stan­dul american, după închidere, niște pânze plastifiate mari de tot, și am început să lucrez pe ele cu culori de mașină Duco; erau toxice, dar curgeau perfect.

Marii maeștri

- În anii formării dvs. artistice, ați fost in­flu­ențat de vreo personalitate a timpului?

- Am avut șansa să cunosc numai oameni de mare elită, care mi-au deschis și îndrumat drumul. De la Horia Bernea la Paul Gherasim, au fost atâția și atâția. Îmi amintesc, de pildă, și prima mea vizită la Corneliu Baba. Când am intrat prima dată în atelierul lui din Pangrati, parcă venisem la un senior medieval. Era acolo un univers rafinat, vegheat de o soție atentă și discretă, și totul, într-o atmosferă un pic desuetă, mi se părea mie, tânărul de atunci. Maestrul vorbea în cuvinte alese și încerca să te aducă într-o lume a culturii vechi, prețioase. Era exact opusul muncitorului Ciucurencu. Nu făcea parte din lumea comunistă, chiar dacă cu multă abi­litate a știut să o folosească. Mai târziu, am des­coperit picturile lui Eustațiu Stoenescu. Erau doar două naturi moarte, dosite sub o scară a Mu­zeului Național de Artă. Atunci am înțeles și de ce nu îmi vorbise Baba niciodată de el. Căci dacă am avut influențe babiste în lucrul meu, ele erau de tip Sto­enescu, care îl preceda, dar pe o cale mai profundă. Nuanțele lui infinite m-au ajutat mult în lucrul meu de până acum.

- Sunteți și membru fondator al grupului Pro­log. Poate cel mai rebel membru, dar foarte stabil. Ce v-a atras către tipul acesta de artă spirituală, că­tre natura virgină, exprimată prin Floarea de Măr?

- Acest grup s-a format în urma întâlnirii mele cu Paul Gherasim. La acea vreme, eu eram tânărul de legătură între generații. Noi organizasem deja expoziția "Peisaj 1984", în urma șederii noastre la Tescani. A fost la Galateea și au expus Christian Paraschiv (eu eram și organizator, și curator), Mihai Sârbulescu, Horia Paștina, Ștefan Râmniceanu și Ion Nicodim. Am făcut atunci și un catalog, în care Andrei Pleșu ne-a scris un frumos text, unde deja sunt câteva noțiuni pe care le vom găsi mai apoi în primăvara lui 1985, la prima expoziție Prolog de la Căminul Artei, "Floarea de Măr". La acea vre­me, expoziția noastră a fost primită fără înțelegere. Toți colegii se mirau ce vrem noi cu această întoarcere la natură? Dar eu cred că întâlnirea noastră a fost un semn excepțional în artele românești de atunci. Căci noi am voit o apropiere modestă de natură, una fără brizbrizuri. Natura însemna firescul. Eram pregătiți să o luăm de la capăt, ca niște neștiutori. Era un reînceput, de o modestie fără limită.

O identitate perfectă: român și francez

- În ultima vreme, prezența dvs. cu expoziții în țară e foarte frec­ven­tă. De altfel, aveți deja și cli­enți permanenți. Am văzut că șase lucrări din re­centa dvs. expoziție au fost cumpărate încă de la vernisaj.

- Prezența mea la București e firească. În ultimii ani, mi-am făcut o regulă în a expune în România tot ceea ce expun la Paris sau în alte țări.

- Puteți face o comparație între publicul de artă din România și cel din Franța?

- Publicul de ar­tă francez are fe­lul său tipic de a re­ac­ționa și a citi opera de artă. Pe când pu­blicul ro­mân are un fel a­parte de a-și a­pro­­pia opera ar­tis­tu­lui. În Franța, a­vem o înțelegere cul­tu­ra­lă, ba­zată mult mai mult pe ideea de a avea, de a poseda opera. În România, oa­me­nii au început să simtă și ei aceas­tă atracție, pro­babil de când au observat că ar­tiști plas­tici ca Adrian Ghenie vând un tablou cu 2-3 mi­lioane de do­lari. În ori­ce caz, și fran­cezul, și românul, țin la origi­na­litate, și nu la opere de mâna a doua. În Ro­mâ­nia, ceea ce ne lip­seș­te acum este con­cu­ren­ța. Ea există, e drept, între ga­leriile de artă pri­vate, care au deja selecții și pre­zentări de nivel in­ter­­național. Dar ea lip­seș­te complet, în cazul case­lor de licitație de artă. În Ro­mânia, există una sin­gură, cu o poziție inter­na­țională.

- Cum este să trăiești între două țări?

- Aceasta este o întrebare foarte interesantă. Ori­cum, acum, în 2017, nu cred că mai putem discuta sau gândi că poți trăi "rupt" între două țări. E atât de ușor de circulat, azi! Pe de altă parte, acesta e și un fel de a construi cu adevărat Europa. Iar artistul, în general, este universal, nu e con­diționat de un loc. Și apoi, eu "când sunt francez sunt român și când sunt român sunt francez!" - după cum mi-am numit o serie de lucrări din anii '90, pe care le-am adus și în țară.

Cum sunt drumurile, așa și politica românească

- De ce nu vă întoarceți în România, definitiv, mai ales acum, când Europa de Vest este instabilă și expusă? Ce vă ține în Franța?

- Să o luăm cu începutul. În 1986, am rămas în Franța, considerat trădător de țară. Soția mea și fata mea au ajuns la mine după un an și 10 luni. Fata a fost exclusă de la grădiniță, iar soția mea și-a pier­dut locul de muncă, în țară! Au venit peste ele cu per­cheziții de la poliție (aveam o colecție de icoane și mobile vechi, și cam 20.000 de cărți și albume). Soția mea a fost obligată să cum­pere toate lucrările mele ră­mase la Fondul Plastic, altfel nu mi le-ar fi putut expedia în Fran­ța. La Paris, soția și fiica mea au ajuns cu două perne; atât! Toate micile bijuterii, inclusiv lin­gu­rița de botez a co­pi­lului, le-au fost con­fiscate la aero­port, pe Otopeni. Am și acum acele triste procese verbale. Apoi, în anii de după 1990, mama a făcut de­mer­suri de a recupera aceste bi­juterii, dar nu au mai fost de gă­sit... Iar în Fran­ța, mi-am refăcut o viață nor­mală. Am primit un atelier-locuință prin concurs, de la Mi­nisterul fran­cez al Culturii. Avea 180 de metri pătrați. Cu timpul, ne-am cumpărat și o casă la țară, în regiunea Perche. În casa aceea, i-am invitat și pe colegii din Prolog, câte o lună, în 2003 și 2006. Dar și pe alți plasticieni din Ro­mânia și Franța, care s-au bucurat de ospi­ta­litatea locului. În România, lucrez în atelierul d-lui Paul Gherasim. Prin voința dân­sului, îl locuiesc și îl folosesc din 2011. Și mai e și emulația culturală a Parisului. Mă atrage teribil: galerii, muzee, ate­liere. Acolo este și galeristul meu, Alain Oudin, cu care lucrez de 20 de ani. Anul aces­ta, galeria sa, ca­re are un nou și uriaș local, va fi inau­­gurată cu o ex­poziție retro­spec­tivă Christian Paraschiv, începând din oc­tom­brie 2017. Iar ICR va scoate un album de 200 de pagini, special pentru acest eveniment. Și fiindcă veni vorba, de doi ani or­ganizez împreună cu "Fun­dația Oteteleșeanu", o tabără de creație - "Les amis de Christian Pa­ras­chiv", unde aduc de fiecare dată în jur de șase artiști francezi și doi sau trei artiști români. Artiștii fran­cezi sunt prietenii mei, pe care îi consider inte­re­sanți și împliniți ca artiști și care, timp de 10 zile, creează o serie de ope­re pe pânză sau alte materiale sub influența lo­cului românesc.

- România cum vi se pare?

- Poate că dacă ești un pic mai departe, vezi ceva mai bine lucrurile. Sigur că lucrurile au mers înainte în România. Mă uit la viața culturală. Nu­mărul de galerii private a crescut, avem și un târg puternic de Artă, SAFARI, arta nu mai e centra­li­zată doar în Capitală, avem galerii care participă la târ­gurile internaționale de pe tot ma­pamondul, dar și o nouă gene­rație de artiști și de or­ganizatori de ex­poziții, care sunt foarte ac­tivi. Încă un motiv pen­tru care m-am decis să expun și la Bucu­rești, destul de frecvent. La polul opus, stă viața po­litică, fără li­mită în excese. Pot spune că reflectă situația dru­murilor din România: cum sunt drumurile, sunt și po­li­ticienii noștri corupți! O pro­ble­mă importantă sunt și salariile foar­te mici din România, care des­­cu­rajează tinerii. Dar asta este și una din­tre pro­blemele cons­truc­ției europene. Lip­sa armo­ni­zării cât de cât ac­cep­tabile a salariilor între țările mem­bre.

- În ultimul timp, la Paris și în țară, obișnuiți să stați mult în atelier. E aceasta o soluție pentru a vă feri de lume și a vă afla li­niștea sufletească?

- Liniștea sufletească ne e dată de religia orto­doxă practicată cu discreție. Nu de­mons­trativ, cum o fac alte religii, astăzi. Iar lucrul meu de artist e ghidat, pus în act, de religia botezului meu. Încă din 1978-79, în operele mele credința era, și este și azi, o dimensiune ne­ce­sară și firească a artei mele. Este dru­mul normal al celui care în­cear­că să Facă. A­tunci ca și a­cum, credința ne ajută să fim noi în­șine, să nu ne uităm con­diția cea ade­vă­rată, cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu.