Părintele DUMITRU STĂNILOAE, în evocări de familie

DUMITRU HORIA IONESCU - "În felul lui, bunicul a fost un sfânt"

- Este ultimul descendent al celui mai mare teolog român al tuturor timpurilor. Pentru iubirea sa fără graniţe faţă de Dumnezeu, pentru delicateţea şi geniul aşezat în slujba lui Hristos, Dumitru Stăniloae a fost propus, imediat după moarte, să fie trecut în rândul sfinţilor. În evocarea care urmează, îl veţi descoperi însă pe părintele Stăniloae, nu ca pe un mare teolog, ci în ipostaza, mult mai lumească, a bunicului iubitor -

Locuiau într-un apartament din casele ace­lea vechi şi nostalgice care încer­cuiesc curtea Bisericii Sfântul Gheorghe Vechi. Erau doar el, mama şi bunica. Bunicul Dumitru lipsea. Îşi aminteşte o fotografie aşezată pe noptiera de lângă pat. Era o fotografie mai veche, cu margi­nile îngălbenite de vreme, din care îl privea un băr­bat încă tânăr, cu barbă neagră şi ochi pătrunzători. Era zâmbitor şi distins, cu un chip luminos. Nu-l mai văzuse niciodată, dar bunica îi spuse­se că e tata mare. "Dar unde e tata mare, buni?" "În delega­ţie." Dumitraş, copil cuminte şi liniştit, nu a întrebat mai multe. S-a mulţumit cu atât, gravitând fericit între mama şi bunica. Amândouă erau femei cu o credinţă neclintită şi o con­vingere nestrămutată în aju­torul lui Dumnezeu. Aveau atâta putere în inimi, încât nu lăsau să se scurgă în casă nicio apăsare. "N-am ştiut nimic despre drama prin care trecea familia mea. Am aflat de ea în anii care au urmat. Deşi buni­cul era în închisoare, nu pot spune că am văzut la bunica o nelinişte care să mi se transmită şi mie. Am trăit ca şi cum totul ar fi fost într-un făgaş normal, inclusiv faptul că tata mare era în «deplasare»." Până într-o zi, de care îşi aminteşte limpede şi acum.
Era dimineaţă. Din cărţi şi din ceea ce i-au spus cei din jurul său, ştie, acum, că era în plină iarnă, în luna ianuarie. Dar cumva, fără să îşi explice de ce, căldura interioară a acelei dimineţi i-a reaşezat foile amintirii, aşa încât ar putea spune cu mâna pe inimă că totul s-a petrecut în miezul verii. Îl vede parcă şi acum, prin ceaţa aşezată de ani, pe bărbatul acela înalt, care va fi fost teribil de slab, aşa cum erau toţi deţinuţii politici, şi care a intrat în dormi­tor, însoţit de mama şi de bunica. I-au spus direct că e "tata mare". Arăta cu totul altfel decât bărbatul tânăr, zâmbitor şi liniştit din fotografiile de pe nop­tieră. Bunicul se întorsese din "delegaţie". În anii ce au urmat avea să-i ţină loc de tată.

Focul din zorii zilei

Încă nu se crăpa de ziuă, iar casa era învelită în întunericul acela molcom, tovarăş al somnului din zori. Dumitraş dormea liniştit, împreună cu bunica şi cu mama. Doar bunicul, prieten al focului din copilăria sa, petrecută în sat, la Vlădeni, se trezea ca să-l aprindă în soba mare, de teracotă. Nimeni nu i-a fost tovarăş părintelui Stăniloae în dimineţile acelea lungi, în care s-au plămădit multe dintre cărţile sale. Dumitraş îşi aminteşte că bunicul se trezea negreşit la cinci dimineaţa, fără să zăbo­vească o clipă în aşternutul cald, şi că, imediat după ce soba începea să duduie, se aşeza la masa de scris. Încet, lumina răsăritului se aprindea în fe­reastră, iar apoi îmbrăţişa auriu colile pe care părin­tele îşi aşternea inima, ruga şi cugetarea întru Hris­tos. Când nepoţelul sărea din pat, cel mai mare teo­log român al tuturor timpurilor îşi aşeza peniţa deoparte şi in­tra în haina de bunic.
"Mă iubea foarte mult. Am avut o copilărie foarte fe­ricită cu mama, bunica şi bu­ni­cul. Ştiţi cum sunt copiii... Ei simt mai degrabă atunci când nu sunt iubiţi. Când sunt înconjuraţi de dragoste, iau acest fapt ca foarte firesc. Iar eu, care nu mi-am văzut tatăl decât de câteva ori în anii aceia, nu i-am simţit niciodată lipsa, tocmai pentru că am fost înconjurat mereu de iubirea bunicului, care mi-a ţinut loc de părinte. Nu numai că am crescut în casă cu el, dar el m-a şi educat. Iar educaţia pe care am primit-o de la el a fost plină de delicateţe. Eu nu am fost niciodată un elev bun, nu am avut re­zultate deosebite la şcoală, dar el s-a străduit mereu să mă înveţe într-un fel profund, oferindu-mi o cultură generală, în paralel cu şcoala, şi a făcut asta plin de dragoste pentru mine, fără să fie vreo­dată autoritar. Ştiu că se panica, uneori, atunci când îmi vedea notele, dar a trecut întotdeauna uşor peste astfel de momen­te." Teologul luminat de har, cel care dimineaţă se înălţase în sânul Sfin­tei Treimi, se cobora acum în mintea şi în su­fletul nepoţelului, întâl­nindu-l acolo pe Iisus, cel ce spusese "de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia ceru­rilor." Iar părintele ştia să se facă foarte mic, atât de mic, încât Dumi­traş îl lua drept prieten de joacă. "Bunicul m-a crescut într-un fel, aş spu­ne astăzi, foarte mo­dern, fără să pună nicio presiune pe mine. Îmi aduc aminte cum am jucat fotbal cu el sau cum îmi citea seara din cărţile de benzi desenate. Ştiu că atunci, în anii '60, apăruse la Leipzig o serie foarte frumoasă care, fiind din Germania de Est, se găsea şi la noi în librării. Iar bunicul, care ştia foarte bine germană, îmi citea din ele şi îmi aduc aminte că, într-o zi, am mers la grădiniţa în limba germană şi i-am spus educatoarei - «Bunicul ştie mult mai bine germana decât dumneavoastră!»".

Peniţa, călimara şi manuscrisul

Dumitru Horia Ionescu este un domn distins, cu tâmple argintate şi prezenţă discretă. Îmi pare că ceva din sfiala pe care o împrăştia părintele Dumi­tru Stăniloae i s-a transmis şi lui. Economist al pres­tigioasei edituri Herder, a trăit în Germania mai mult decât în România, dar limba natală i-a rămas intactă. La fel şi dragostea de ţară şi de biserică, despre care vorbeşte cu o însufleţire afectuoasă. Stăm de vorbă într-un apartament bucureştean, iar de pe pereţi ne privesc ochii icoanelor pictate pe sticlă, de meşteri transilvăneni. Sunt, îmi spune cu emoţie, icoane vechi, adunate chiar de părintele Dumitru Stăniloae, care şi-a adus, astfel, un petec din cerul Ardealului în cenuşiul capitalei. A fost fe­lul său de a-şi trăi credinţa, o credinţă discretă, lip­sită de ostentaţie, dar vie şi neclintită, aşa cum a fost mereu credinţa ţăranilor ardeleni din Vlădeni.
"Bunicul se ruga întotdeauna singur. Era foarte discret. Nu l-am văzut niciodată îngenucheat. Nu îi era propriu dramatismul gestului desfăşurat în faţa celorlalţi. De aceea se ruga singur şi cred că era adâncit în rugăciune mult mai mult decât lăsa să se vadă. Pentru el ajutorul de la Dumnezeu nu era o simplă vorbă. Trăia cu convingerea aceasta profundă, că singurul lucru care contează în viaţă este Dumnezeu. Pentru el, teologia şi cărţile pe care le-a scris nu au fost un exerciţiu intelectual sau o profesie, ci au fost o mărturisire de credinţă, o cre­dinţă de la care nu a făcut niciodată nici cel mai mic compromis, ajungând la închisoare pentru asta. Şi mai cred că la bunicul scrisul a fost o formă de rugăciune. Cel mai des mi-l amintesc la birou. Scria aproape tot timpul, chiar şi atunci când eram plecaţi în concediu. Vara, când stăteam la Techir­ghiol sau la câte o mânăstire, îşi lua întotdeauna cu el peniţa, călimara şi manuscrisul. A fost consec­vent acestui program întreaga viaţă, dar a ştiut să facă asta fără să ne tulbure în vreun fel pe noi, ceilalţi. De pildă, dacă voiam să mă uit la televizor, care era aşezat chiar pe biroul unde scria, se între­rupea şi mă lăsa să mă uit.Însă, de uitat, el nu se uita deloc. Nu pierdea niciodată vremea seara. Mai asculta, uneori, "Europa Liberă", apoi se culca foar­te devreme, pentru ca dimineaţa, aşa cum vă spuneam, să se trezească pentru a se aşeza din nou la scris. În felul acesta şi-a trăit întreaga viaţă, dă­ruit credinţei, dar fără să ne constrângă pe noi cu ceva. Chiar dacă am fost dus la biserică şi am fost învăţat, ca orice prunc, rugăciunile copilăriei, nicio­dată bunicul nu m-a constrâns să mă rog sau să postesc. Pentru mine, credinţa, trăirea ei, au venit de la sine. La noi în casă, niciodată nu a fost o rigoare a legii, ci doar una a iubirii. Încet, prin exemplul bunicilor, mi s-a deschis o uşă spre Dum­nezeu, prin care am intrat cu bucurie. Niciodată ei nu mi-au spus - «De acum încolo trebuie să faci şi tu aşa!» Niciodată! Şi la fel a făcut bunicul şi cu ma­ma mea, care a fost o femeie credincioasă, fără ca să îi fi fost impusă în vreun fel credinţa. La un moment dat, mama, care cân­ta la pian şi a vrut chiar să ur­meze Conservatorul, şi-a cum­părat un abonament la con­certele Filarmonicii, ca­re au fost însă mutate du­minica dimineaţa. Şi pentru că şi-a dorit foarte mult să meargă la ele, s-a dus la concerte, în loc să meargă la Liturghie, dar părintele nu i-a reproşat asta niciodată. Aşa înţele­gea el să îşi lucreze credin­ţa - discret, fără nicio apăsare impusă celor din jur".

Sfânta-sfintelor - bunica Maria

Preoteasa Maria s-ar fi călugărit, cu siguranţă, dacă un doctor din Cluj nu ar fi rugat-o să ducă o scrisoare profesorului de teologie Dumitru Stăni­loae, de la Sibiu. La întâlnirea aceea s-a întâmplat ceva, un foc i-a aprins inima, pentru că, după doar câteva luni, a lăsat totul - Academia Comercială, unde era studentă în primul an, şi gândul la călu­gărie. S-a căsătorit şi apoi s-a topit cu totul în viaţa soţului ei. A suferit ca un Iov. Primii doi copii i-au murit, apoi au fost alungaţi din Sibiu din pricina comuniştilor, iar după ce au venit la Bucureşti, părintele a fost arestat şi a stat "în delegaţie" timp de cinci ani. Dar credinţa preotesei Maria nu s-a clintit nicio clipă. O credinţă albă, de suflet dăruit în întregime lui Dumnezeu.
"Eu cred că pentru sine nu mai păstrase nimic. Era doar o coajă subţire de lumină, în care se înve­leau vieţile celorlalţi. De aceea, necazurile toate s-au izbit de ea ca de o stâncă, sfărâmându-se în stropii mici ai durerii, mistuiţi în inimă prin iubire. Bunica a fost o sfântă. Nu o spun doar eu. A spus-o şi bunicul, a scris despre asta şi mitropolitul An­tonie Plămădeală. O femeie foarte blândă, în stare să stingă orice conflict. Toate colegele ei de la fa­cultate erau convinse că se va călugări, fiind deo­sebit de credincioasă. Acest lucru ne-a fost poves­tit prin 1972, de maica Mihaela, pe atunci stareţă la Mânăstirea Horezu şi fostă colegă a bunicii mele la Academia Comercială din Cluj. Şi ea cre­zuse că Maria se va călugări, colegele repetau me­reu «pe Maria o facem călugăriţă». A fost un om de o credinţă aprinsă, adâncită în rugăciune. Îmi amintesc că citea mereu la Psaltire, care era mai tot timpul deschisă. Mie mi-a povestit Biblia. Am primit de la bunicul, era în 1966, o Biblie cu dedi­caţie.Erau primele biblii tipărite în România sub regim comunist. După ce am învăţat să citesc, mi-am dorit să parcurg Facerea, dar nu mi-a fost prea uşor. Din acest motiv, bunica a început siste­matic să mi-o povestească. Îmi povestea Biblia, nu mi-o citea! Ştia totul, toate capitolele, atât din Ve­chiul, cât şi din Noul Testament. O femeie complet dăruită familiei. Bunicul scria tot timpul, iar tot ceea ce ţinea de universul casei făcea ea. Şi cu Psal­tirea deschisă! A fost o femeie care s-a jertfit total pentru opera teologică a părintelui. Ea considera că asta e chemarea ei, să îl ajute pe bunicul să scrie. Fără mijlocirea bunicii, părintele nu ar fi avut niciodată liniştea şi condi­ţiile necesare pentru a scrie atât. Practic, cu aju­torul ei, bunicul putea să stea toată ziua în faţa ma­nuscrisului. Cred că orice altă femeie s-ar fi revoltat la un moment dat, ar fi vrut şi pentru ea un timp, dar la bunica nu a fost niciodată vorba de aşa ceva. Ea a făcut abstracţie de ea şi, astfel, au format amândoi un tot, pentru ca opera părintelui să poată fi scrisă. Aş îndrăzni să spun că ea a contribuit la scrierile lui în aceeaşi mă­sură în care a contribuit el însuşi. Iar asta nu s-ar fi putut dacă nu s-ar fi iubit foarte mult. Au fost căsătoriţi 63 de ani. Erau tot timpul împreună, se completau, deveniseră cu ade­vărat un întreg. Niciodată nu i-am văzut stând su­păraţi unul pe celălalt. Dacă aveau vreo controversă, se îm­păcau în câteva minute. Eu am trăit cu ei în copilăria mea într-o armonie pe care îmi e foarte greu să v-o explic, pen­tru că nu o mai întâlneşti ni­căieri. Nici măcar nu îşi pu­teau imagina viaţa în absenţa celuilalt. De aceea, după ce bunica a murit, în luna martie a anului 1993, bunicul nu a mai rezistat decât şapte luni. S-a simţit foarte sin­gur după ce ea a plecat la Dom­nul. Vă spun cu mâna pe inimă, în faţa lui Dumnezeu, că aşa un cuplu eu nu am mai văzut în viaţa mea." După moartea preotesei Maria, părintele Du­mitru Stăniloae avea să spună - "Nu mai e viaţa mea întrea­gă, nu mai e soţia mea".

"Credea în Dumnezeu aşa cum respira"

La scurt timp după plecarea la Domnul a pă­rintelui Dumitru Stăniloae, au fost voci care au ce­rut canonizarea lui. Ştiau cum a trăit, fără clipă de răgaz pentru sine, mărturisindu-şi credinţa şi mer­gând în temniţă pentru Hristos, apoi răbdând cu iu­bire o existenţă de marginalizat. Astăzi, aceste voci s-au înmulţit mai mult decât oricând. Printre ele este şi cea a nepotului, care a crescut pe genunchii lui şi i-a văzut clipă de clipă dragostea de Dumnezeu şi de oameni. "Bunicul a avut o încăpăţânare a credin­ţei în Hristos. Credea în Dumnezeu aşa cum respira. A avut o viaţă trăită în slujba unei idei - propo­văduirea creştinismului. Dar nu a făcut asta cu du­ritate, cum am mai întâlnit la alţi preoţi. El propo­văduia credinţa cu foarte multă sinceritate şi cu foarte multă blândeţe în acelaşi timp. Avea un fel foarte delicat de a-i aduce pe oameni la Dumnezeu, făcându-i mai întâi să înţeleagă iubirea lui Hristos pentru noi şi faptul că noi suntem cu adevărat liberi în faţa Lui. Avea şi cultură teologică, dar avea şi harul pentru aşa ceva. Cred, cu adevărat, că Duhul Sfânt vorbea prin cuvintele bunicului şi chiar prin gesturile lui. De aceea nu mă miră ceea ce am auzit, că la mormântul lui se fac astăzi minuni. Ar fi nu­mai o continuare logică a ceea ce eu am trăit. Din felul în care l-am cunoscut nu cred că nu poţi să te gândeşti că bunicul a fost, în felul lui, un sfânt".