Cuba libre. O scurtă călătorie în timp

Liftul din hotelul Casa Granda se tot opreş­te.

Etajul 1, etajul 3, parter. Uşile se des­chid, când pe o parte, când pe alta, nu intră nimeni. Înăuntru suntem numai noi. Am apă­sat de mult butonul cu cifra 4. E prea cald în cutia asta, deja ne topim de la atâta zăpuşeală. Acum sun­tem la 2, uşile s-au deschis pe partea stângă. Pustiu. Se văd nişte trepte de marmură, acoperite cu covoare prăfuite. Poate că ar trebui să coborâm, să scăpăm odată de aici. Prea târziu. Uşile se închid iar, coborâm, ajungem la subsol, liftul se opreşte, se gândeşte un pic fără să mai deschidă vreo uşă, apoi o ia uşurel în sus, urcă, tot urcă, 2, 3, 4, am ajuns. Aşteptăm să se deschidă uşile, nu se deschid. Ne zâmbim unul altuia, nici nu ştim prea bine de ce. Coborâm iar. Murim de cald, ajungem la parter, uşile se deschid, în cutia noastră mai intră trei tu­rişti germani, hallo, ne înghesuim cu toţii înăuntru, ne zâmbim transpiraţi, "la ce etaj mergeţi?", ne în­treabă ei, "la 4", răspundem, "la 4 şi noi", zic ei, apasă iar butonul cu cifra 4, liftul urcă, ajunge la 4, uşile se deschid, în sfârşit, am ajuns.

Revoluţia nevăzută

Sunt aproape 10.000 de kilometri din Bucureşti până în Havana. Un zbor lung, în care timpul se strân­ge şi ajunge să doară, exact ca genunchii tăi, pe scaunul de avion. Sunt 7 ore mai puţin în Cuba decât la noi. Dar asta nu-i o problemă, ceasul e în­tot­deauna ascultător, are rotiţa aia pe care o învârţi şi, gata, 4 dimineaţa din ţară a devenit aici 9 seara. Mai greu e să-ţi reglezi mintea la noul fus orar. Pen­tru că decalajul n-ar fi doar de 7 ore, ci, după socotelile mele aproximative, de vreo 25, poate 30 de ani. Cuba, acum, e în punctul acela tulbure, mlăş­tinos şi de răscruce dintre vremuri şi puteri politice. Revoluţia comunistă a lui Fidel Castro împlineşte anul ăsta 58 de ani. 57 va avea embar­góul pe care S.U.A. l-au impus insulei ăsteia dintre Caraibe şi Atlantic. Şi doamna Revoluţie şi domnul Em­bargó nu arată prea bine. Au obo­sit, au riduri, cear­căne, o tuse sus­pectă. Au obosit şi cubanezii, într-o luptă absur­dă, care nu a fost a lor. Au trăit-o pe viu: un război cumplit de rece, americano-sovie­tic, într-o ţară cu temperaturi sub­tropicale. Victimele, atunci când se răz­boiesc marile puteri, sunt întot­deauna oamenii. Iar oamenii, după aproape 60 de ani de capti­vitate, vor o schimbare. Dacă pe domnul Embargó nu l-au iubit niciodată, pentru că nici nu aveau cum, pe doamna Revolu­ţie o găsesc prea bătrână şi înăcri­tă ca să-i mai farmece cu ceva. Ce vor să pună în loc nu ştiu nici ei prea bine. Dar sim­plul fapt că taximetriştii năvă­lesc spre tine, de cum ai trecut de punctul de control, simplul fapt că ţi s-a dat voie să intri ca turist într-o ţară până de curând închi­să, că ai schimbat banii tăi euro­peni în moneda convertibilă cu­ba­neză (moneda turistului, alta decât cea a localnicilor), că oa­meni de toate naţiile lumii se bu­lucesc în muzeul ăsta viu care este Havana, că ţi se deschid larg portierele maşinilor Lada şi ţi se spune că, da, să nu-ţi faci griji, după trei milioane două sute de kilometri motorul încă merge, e semnul că vremurile sunt gata să se schimbe. Ai ajuns doar în momentul acela ciudat, în care, apa­rent, lucrurile sunt la fel, revoluţia şi em­bargóul încă la putere, doar că, pe dedesubt, fisurile unui mare cutremur se tot măresc. Iar tu, chiar tu, ro­mânul care ai zburat 10 mii de kilometri până aici, cu banii tăi europeni pe care îi vei schim­ba în mone­da turistului, banii ăştia cu care îţi vei plăti vizita, eşti o mică parte din această fisură. Re­glează-ţi ceasul minţii pentru ceea ce vei vedea. Prin simpla ta venire aici, ai ajuns parte dintr-o revoluţie ne­văzută. Bine ai venit în Cuba! Şi, da, după 3.200.000 kilometri rulaţi, Lada asta chiar merge!
E noapte în Havana. Taximetristul ne vorbeşte de Fidel. "Bine că a murit, el şi treningurile lui Adidas!". Nu înţeleg mare lucru, mi se închid ochii, iar la şcoală am învăţat rusă, nu spaniolă. Havana pare ireal de frumoasă la lumina semafoarelor, sunt atât de puţine maşini pe stradă, câteva Lada şi, din când în când, câte un Cadillac uriaş, plutind peste bulevarde dintr-un alt timp. Clădirile sunt somp­tuoa­se, un muzeu de arhitectură cu oameni vii înăun­tru, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Nu vezi pe nimeni în stradă, doar nişte poliţişti cu arme: bărbaţii au pantaloni, femeile, fuste scurte şi ciorapi plasă. "Revoluţia a fost bună", zice taximetristul, "doar că Fidel s-a dovedit un porc bolnav de pu­tere". Sau atât pot să traduc eu. Cunosc ideea, îmi ima­ginez şi ce poate să însemne puerco. Aţipesc. Fusul orar e de vină. Oraşul ăsta ireal de frumos. Clă­dirile lui din alt timp. Armele poliţiştilor. Cio­rapii plasă.

Noua minune ascunsă a lumii: Havana

Havana are o poveste ciudată, la fel ca şi Cuba. Vreme de secole este un oraş colonial spaniol, forti­ficat împotriva atacatorilor de orice fel. Apoi, în secolul XIX, o nouă putere începe să se înstăpâ­neas­că peste Caraibe. Burghezia înfloreşte, oraşul se umple de rafinament şi stil, toţi marii actori ai lumii ajung să joace pe scenele noilor teatre con­strui­te aici. Havana îşi câştigă numele de Parisul Insulelor Antile. Zidurile spaniole sunt dărâmate, oraşul trebuie să se extindă, timpul piraţilor fioroşi a dispărut, începe o nouă epocă. Noua putere se nu­meşte S.U.A., iar arma ei cea mai de preţ este co­mer­ţul. Havana devine acum un mare centru co­mer­cial. Doar că în spatele strălucirii, ca întotdea­una, se ascunde ceva: America sudistă, înfrântă în războiul civil, îşi mută aici, vreme de decenii, co­merţul ei înfloritor de sclavi. Timpurile se schimbă, monştrii cei vechi rămân.
La începutul secolului XX, Statele Unite oficia­lizează ceea ce era evident: Cuba intră sub ocupaţie americană. Hoteluri şi apartamente de lux, cazi­nouri şi cluburi de noapte, toate luminile şi extrava­ganţa lumii se construiesc cu o viteză buimăcitoare. Istoria nevăzută e şi ea la fel de simplă: vechii pro­prietari de sclavi sudişti sunt înlocuiţi de noii pro­prietari de sclavi ai secolului. Mafia italiană. Co­rupţia, gangsterii, luxul, starurile, prostituţia, dro­gu­rile şi pariurile fac din capitala Cubei noua perlă a lumii. Se construieşte furibund, se construieşte grandios. Banii ascunşi ai lumii sunt aici, în afaceri subterane, iar Havana întrece cu mult Las Vegas-ul în fast şi câştiguri. Cum avea să spună ceva mai târziu, John F. Kennedy: "Ţara asta striga după o revoluţie". Iar ea a venit, firesc, pentru că altfel nu se mai putea. Clasa de mijloc cubaneză ajunsese la prosperitate, însă pătura de jos se înfunda cu totul în bezna istoriei. Preşedintele ţării, Fulgencio Ba­tista, adusese nepăsarea, corupţia şi despotismul la înălţimi aiuritoare. De la astfel de înălţimi, te pră­bu­şeşti cu zgomot. În 1959, anul revoluţiei, Fidel Castro şi Che Guevara au fost întâmpinaţi de popor ca apostoli ai libertăţii. America s-a arătat trufaşă, cu siguranţa celor care nu-şi închipuiau la ce se va ajunge. Nici măcar Fidel n-a ştiut. Pactul său cu Uniunea So­vietică avea să vină abia după ce s-a convins că S.U.A. persistă în trufia ei imperială. O nouă epo­că se năştea în Cuba şi în Hava­na ei strălucitoare. Toate pro­prietăţile private, în majoritatea lor covârşitoare, americane, sunt naţionalizate, marile hote­luri şi cazinouri ajung nişte fan­tome triste. Havana devine un muzeu prăfuit, gol, păzit cu ra­chete sovietice. Clasa mijlocie se prăbuşeşte, poporul primeşte, în sfârşit, bruma lui de demni­tate, un sistem de învăţământ şi de sănătate impecabile. Primeş­te, totodată, şi raţionalizarea hra­nei, propagandă la kilogram, interdicţie de a părăsi ţara, po­liţie politică, embargou ameri­can, în fine, tot dichisul pe care îl ascunde reversul unei medalii. Imperiul sovietic se prăbuşeşte în 1991, ajutoarele încetează. Cuba lui Fidel se află în faţa ex­tincţiei. O insulă înconjurată de ape calde, cu oamenii vii, care n-au avut niciodată nicio vină pentru ce li s-a în­tâmplat. Revoluţia, obosită, prăfuită, pustiită de sărăcie, continuă. Ceva trebuia făcut. Iar Fidel o face. După ani în care Cuba a fost captiva comunis­mului sovietic şi embargoului american, graniţele se deschid şi turiştii, cu valuta lor salvatoare, sunt lăsaţi să intre în ţară. Havana redevine încet noua minune ascunsă a lumii.

Bomboane cubaneze

Asta e acum Havana. Un soi de spectacol viu al istoriei. O poţi privi în voie, din toate unghiurile posibile. Urmele trufaşe ale colonialismului spa­niol, luxul ostentativ-părăginit american, gloria săracă şi sovietică a revoluţiei eterne, îngheţul comunist, care a păstrat oraşul ca într-o rezervaţie a unei lumi dispărute. Maşinile sunt exorbitant de scumpe. Poţi ajunge să plăteşti pentru un MGM, de pildă, 100.000 de euro. Banii pe care, ca de obicei, nu-i au decât foarte puţini şi suspuşi oameni. Sala­riul mediu în Cuba este sub 100 de RON. Aşa că marile maşini americane interbelice încă circulă, precum dinozaurii, pe bulevardele Havanei, îm­preu­nă cu Moskvich-uri, Lade şi alte nestemate ru­seşti. Toţi proprietarii de maşini trebuie să fie şi buni mecanici. La 10 intersecţii, vei vedea cel puţin un şofer trebăluind sub maşină cu o trusă de unelte. Magazinele sunt goale, la fel ca alimentarele noas­tre în anii '80. Doar că, dacă noi aveam creveţi din belşug, ei au rom. Toate felurile de rom Havana. Iar noi mai aveam ceva ce ei n-au: bomboane cuba­neze. În toată Cuba, nimeni n-a putut să-mi spună unde le pot găsi. În fine. Clădirile cochete sunt înţesate de oameni, puţini însă au şi banii de a le renova. Într-o ţară săracă şi sub embargó economic, noţiunile de ipsos, ciment, vopsea lavabilă au altă conotaţie decât cea pe care o ştim. Aşa că oraşul are acum aerul acela, şi cochet, şi şic, şi distins, şi nostalgic, şi trist, al unei mari frumuseţi din alte vremuri, ajunsă înspre sfârşitul vieţii. O doamnă bă­trână, cu voaletă şi tocuri, cu o rochie de mătase ciuruită de molii, întorcându-se de la cumpăruri cu plase de plastic în mână. Ai vrea să o ajuţi, să-i iei pla­sele alea din mână, s-o întrebi de sănătate, s-o con­duci până acasă, să-i săruţi mâna. Doar că nu ştii cum. Eşti şi tu unul dintre acei indivizi ciudaţi care formează hoarda aceea informă de oameni ca­re se numesc turişti. Îi vezi, îngrămădiţi cu toţii, în partea veche a oraşului. Grupuri de spanioli care vi­­rează la stânga, grupuri de germani care staţio­nea­ză în centru, la fluierul ghidului, grupuri de asia­tici care cotesc la dreapta şi-l aplaudă pe trom­pe­tistul din piaţă. Te consolezi cu gândul că nu ai niciun ghid, eşti român şi înţelegi câte ceva din viaţa unui oraş care se trezeşte din comunism. Te consolezi cu gândul că, uite, ai văzut ce aveai de văzut în cen­tru, toate naţiile pământului, gata să fotografieze orice, şi că poţi să traversezi nişte străzi ca să intri în adevărata Ha­vană, cea a cubane­zilor.

Câteva cărţi poştale

Oamenii. Oamenii ăştia care au fost întotdeauna sub istorie şi, de fapt, tăinuit, deasupra ei. Oa­menii ăştia, mai buni sau mai răi, aşa cum sunt toţi oamenii de pe pământul ăsta, sunt cel mai frumos lucru pe care-l poţi vedea în Cuba. Departe de turişti, în sărăcia lor lucie de pe străduţele înghesuite cu clădiri şubrede, oamenii ăştia îşi duc vieţile mai departe şi au pu­terea să şi râdă. Nu ştiu spa­nio­lă, n-am apucat să stau prea mult de vorbă cu ei. Dar sunt câteva ima­gini pe care le voi lua cu mine, oricând, oricum. Imaginile alea ale oamenilor care se poartă aşa cum sunt ei, neştiind că cineva îi priveşte: domn în vârstă, cu un câine în braţe, legânându-se discret într-un balansoar, în umbra unei camere în care am apucat să văd o motocicletă, o icoană uriaşă a lui Iisus, un tablou cu Che Guevara şi un portret al unei doamne splendide, probabil soţia. Pe ea nu am văzut-o nicăieri; mulţimea de oameni în genunchi, târziu în noapte, într-o biserică cu porţile larg des­chise, dintr-un orăşel pierdut; nişte copii cu zmeie de hârtie în mâini, alergând prin albia unui râu după nişte vaci costelive; o doamnă uriaşă, strivind la pieptul enorm un domn plăpând, cu mustaţă, răsu­cindu-l ca pe o jucărie, la un colţ de stradă, printre câini, pisici şi gunoaie, într-un dans de o tandreţe incredibilă, pe o muzică pe care o auzeau doar ei; imaginea unei camere în miez de noapte, cu un ventilator obosit, încer­când să răcorească vreo şapte copii şi cinci adulţi, toţi ochi şi urechi la o ma­mă care cânta dumne­zeieşte la chitară; un om în nişte pantaloni uriaşi, cu vreo patru numere mai mari, privind nemiş­cat, minute bune, un afiş în care se anunţa un spec­tacol de balet; sălile sărăcăcioase de box, în care băieţi zdraveni înde­sau pumni cu o viteză in­credibilă în nişte saci des­cusuţi; terasa pono­sită, pe o căldură toridă, unde câţiva bărbaţi cu burţi şi salopete albastre, probabil într-o pauză ne­sfârşită de lucru, se ridică brusc în picioare în ace­laşi timp, cu nişte doam­ne între două vârste, de la alte mese, se strâng îm­preună în centru, trag scaunele deoparte, im­pro­vizează un ring şi în­cep să danseze reggae­ton, în cel mai perfect şi mai senzual fel pe care l-am văzut vreodată; o fată de o frumuseţe nepă­mânteană, întinzând rufele şi dansând în acelaşi timp în curtea unei case construite doar din cără­mizi; o bunică la fereastră, învăţând nişte fetiţe să danseze în stradă; toţi bărbaţii care m-au întrebat şop­tit, conspirativ, în ordine crescătoare, dacă vreau trabucuri, femei sau droguri, ca apoi să-mi ureze sănătate, să mă bată pe umeri şi să-mi spună pe unde să o apuc când aflau că nu vreau; nesfârşita candoare a unei prostituate de la malul oceanului At­lantic, care încerca să-şi găsească clienţi arun­când cu pietre în valuri; copiii, în uniformele lor perfecte, ieşind de la şcoală, într-o remorcă trasă de cai; o bătrână cu voaletă, pe tocuri, nepăsătoare la lumea din jur, împingând un cărucior în care se afla o splendoare de pisică persană; tinerii strânşi în pieţele centrale, în care se află rooter-ul care emi­te semnal de internet; febrilitatea cu care, pen­tru o cartelă de o oră şi doar aici, în locuri publice, de la dispozitive controlate de stat, puteau, în sfâr­şit, să fie conectaţi, la o viteză infimă, cu restul lu­mii; trompeta sfâşietoare care se auzea de nicăieri în mijlocul unui câmp cu trestie de zahăr; blocurile ponosite de lânga Fabrica de Nichel din Moa, lu­mea la ferestre privind spre ocean; penumbra dintr-o fabrică de trabucuri. Trabucurile, nichelul şi trestia de zahăr, marile exporturi ale Cubei; toate zâmbetele oamenilor din jur, toată bunătatea şi căl­dura, toate gesturile acelea mici, care arată o liber­tate uriaşă. O libertate pe care istoria nu a putut să le-o ia oamenilor ăstora, care şi-au iubit revoluţia până când li s-a acrit de ea. Am întrebat, printre pu­ţi­nii oameni care ştiau engleză, o tânără pe care am întâlnit-o într-o altă minunăţie de oraş, Camagüey, care-i lucrul care-i place cel mai mult în ţara ei. Mi-a spus, fără să clipească, că siguranţa. Siguranţa ei ca femeie pe stradă, la orice oră din zi şi din noap­te. L-am întrebat pe soţul ei ce-i lipseşte cel mai mult. Mi-a spus şi el, tot fără să clipească, că internetul, legătura cu lumea de dincolo de graniţele ţării. Connect Cuba e singurul slogan, în afară de cele revoluţionar-patriotice, pe care îl poţi vedea pe zidurile oraşelor.

Muzica, lumina

Şi am mai luat o imagine cu mine. Liftul hote­lu­lui central din Santiago de Cuba, Casa Granda. Liftul ăsta care se tot opreşte. Absurd. Intrăm pe terasă. Suntem doar noi şi câţiva turişti plictisiţi, care se joacă de-a rafinamentul. Au trabucuri mari, că­măşi albe, pahare cu rom. Pe scenă cântă o or­ches­­tră. Santiago e oraşul din care au pornit mai toţi marii muzicieni ai Cubei. Interpretul e trecut de 50 ani, are chelie, e îm­bră­­cat în cămaşa aceea prea largă, cu mâ­neci scurte şi descheiată la piept, în pantalonii aceia de stofă cu două nu­mere mai mari. E obosit, cântă pen­­tru o mână de oameni care pri­vesc oraşul, farfuria de mâncare şi pa­harul de rom de pe terasa hotelului cen­tral. O piaţă, o splendoare de bi­se­­rică spa­niolă, străduţele întune­cate, lumini­ţe­le din portul de la Ca­rai­be şi, în de­părtare, munţii. În munţi e o lu­mină mare, pare să ardă ceva. E cald. Trom­petă, percuţie, chitare, bass, pian, voce. Omul cântă, în cămaşa lui cu mâneci scurte, leoarcă de apă. Cântă în faţa a nici 20 de oameni, care se joa­că cu trabucurile şi vor­besc, nepă­sători, germană. Cântă dum­nezeieşte, cu o claritate a vocii pe care n-am întâlnit-o la niciun alt vocal pe care l-am ascultat în concert. Cân­tă firesc, simplu, cu microfonul ţinut departe de gură, pentru ca vocea să nu-i ajungă în munţi. Cântă liber, ca şi cum ar respira, cu bucurie, tristeţe, sfâ­şiere şi libertate, toate împreună, toate într-un cân­tec de dragoste. Cântă, pur şi simplu, dea­supra isto­riei. Ne mulţumeşte pentru aplauze. Unii l-au aplau­dat mai mult, alţii doar s-au prefăcut că o fac. E noapte în Cuba. Turiştii se joacă iar cu tra­bucurile, lumina aceea neştiută străluceşte mai de­parte în munţi, ne pregătim de plecare, de la uşa liftului, îi mulţumesc omului cu cămaşă albă, el mă vede, se apleacă discret, îmi zâmbeşte, apoi face un semn că­tre orchestră şi începe să cânte o altă melodie.