- Este ultimul descendent al celui mai mare teolog român al tuturor timpurilor. Pentru iubirea sa fără granițe față de Dumnezeu, pentru delicatețea și geniul așezat în slujba lui Hristos, Dumitru Stăniloae a fost propus, imediat după moarte, să fie trecut în rândul sfinților. În evocarea care urmează, îl veți descoperi însă pe părintele Stăniloae, nu ca pe un mare teolog, ci în ipostaza, mult mai lumească, a bunicului iubitor -
Locuiau într-un apartament din casele acelea vechi și nostalgice care încercuiesc curtea Bisericii Sfântul Gheorghe Vechi. Erau doar el, mama și bunica. Bunicul Dumitru lipsea. Își amintește o fotografie așezată pe noptiera de lângă pat. Era o fotografie mai veche, cu marginile îngălbenite de vreme, din care îl privea un bărbat încă tânăr, cu barbă neagră și ochi pătrunzători. Era zâmbitor și distins, cu un chip luminos. Nu-l mai văzuse niciodată, dar bunica îi spusese că e tata mare. "Dar unde e tata mare, buni?" "În delegație." Dumitraș, copil cuminte și liniștit, nu a întrebat mai multe. S-a mulțumit cu atât, gravitând fericit între mama și bunica. Amândouă erau femei cu o credință neclintită și o convingere nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu. Aveau atâta putere în inimi, încât nu lăsau să se scurgă în casă nicio apăsare. "N-am știut nimic despre drama prin care trecea familia mea. Am aflat de ea în anii care au urmat. Deși bunicul era în închisoare, nu pot spune că am văzut la bunica o neliniște care să mi se transmită și mie. Am trăit ca și cum totul ar fi fost într-un făgaș normal, inclusiv faptul că tata mare era în «deplasare»." Până într-o zi, de care își amintește limpede și acum.
Era dimineață. Din cărți și din ceea ce i-au spus cei din jurul său, știe, acum, că era în plină iarnă, în luna ianuarie. Dar cumva, fără să își explice de ce, căldura interioară a acelei dimineți i-a reașezat foile amintirii, așa încât ar putea spune cu mâna pe inimă că totul s-a petrecut în miezul verii. Îl vede parcă și acum, prin ceața așezată de ani, pe bărbatul acela înalt, care va fi fost teribil de slab, așa cum erau toți deținuții politici, și care a intrat în dormitor, însoțit de mama și de bunica. I-au spus direct că e "tata mare". Arăta cu totul altfel decât bărbatul tânăr, zâmbitor și liniștit din fotografiile de pe noptieră. Bunicul se întorsese din "delegație". În anii ce au urmat avea să-i țină loc de tată.
Focul din zorii zilei
Încă nu se crăpa de ziuă, iar casa era învelită în întunericul acela molcom, tovarăș al somnului din zori. Dumitraș dormea liniștit, împreună cu bunica și cu mama. Doar bunicul, prieten al focului din copilăria sa, petrecută în sat, la Vlădeni, se trezea ca să-l aprindă în soba mare, de teracotă. Nimeni nu i-a fost tovarăș părintelui Stăniloae în diminețile acelea lungi, în care s-au plămădit multe dintre cărțile sale. Dumitraș își amintește că bunicul se trezea negreșit la cinci dimineața, fără să zăbovească o clipă în așternutul cald, și că, imediat după ce soba începea să duduie, se așeza la masa de scris. Încet, lumina răsăritului se aprindea în fereastră, iar apoi îmbrățișa auriu colile pe care părintele își așternea inima, ruga și cugetarea întru Hristos. Când nepoțelul sărea din pat, cel mai mare teolog român al tuturor timpurilor își așeza penița deoparte și intra în haina de bunic.
"Mă iubea foarte mult. Am avut o copilărie foarte fericită cu mama, bunica și bunicul. Știți cum sunt copiii... Ei simt mai degrabă atunci când nu sunt iubiți. Când sunt înconjurați de dragoste, iau acest fapt ca foarte firesc. Iar eu, care nu mi-am văzut tatăl decât de câteva ori în anii aceia, nu i-am simțit niciodată lipsa, tocmai pentru că am fost înconjurat mereu de iubirea bunicului, care mi-a ținut loc de părinte. Nu numai că am crescut în casă cu el, dar el m-a și educat. Iar educația pe care am primit-o de la el a fost plină de delicatețe. Eu nu am fost niciodată un elev bun, nu am avut rezultate deosebite la școală, dar el s-a străduit mereu să mă învețe într-un fel profund, oferindu-mi o cultură generală, în paralel cu școala, și a făcut asta plin de dragoste pentru mine, fără să fie vreodată autoritar. Știu că se panica, uneori, atunci când îmi vedea notele, dar a trecut întotdeauna ușor peste astfel de momente." Teologul luminat de har, cel care dimineață se înălțase în sânul Sfintei Treimi, se cobora acum în mintea și în sufletul nepoțelului, întâlnindu-l acolo pe Iisus, cel ce spusese "de nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor." Iar părintele știa să se facă foarte mic, atât de mic, încât Dumitraș îl lua drept prieten de joacă. "Bunicul m-a crescut într-un fel, aș spune astăzi, foarte modern, fără să pună nicio presiune pe mine. Îmi aduc aminte cum am jucat fotbal cu el sau cum îmi citea seara din cărțile de benzi desenate. Știu că atunci, în anii '60, apăruse la Leipzig o serie foarte frumoasă care, fiind din Germania de Est, se găsea și la noi în librării. Iar bunicul, care știa foarte bine germană, îmi citea din ele și îmi aduc aminte că, într-o zi, am mers la grădinița în limba germană și i-am spus educatoarei - «Bunicul știe mult mai bine germana decât dumneavoastră!»".
Penița, călimara și manuscrisul
Dumitru Horia Ionescu este un domn distins, cu tâmple argintate și prezență discretă. Îmi pare că ceva din sfiala pe care o împrăștia părintele Dumitru Stăniloae i s-a transmis și lui. Economist al prestigioasei edituri Herder, a trăit în Germania mai mult decât în România, dar limba natală i-a rămas intactă. La fel și dragostea de țară și de biserică, despre care vorbește cu o însuflețire afectuoasă. Stăm de vorbă într-un apartament bucureștean, iar de pe pereți ne privesc ochii icoanelor pictate pe sticlă, de meșteri transilvăneni. Sunt, îmi spune cu emoție, icoane vechi, adunate chiar de părintele Dumitru Stăniloae, care și-a adus, astfel, un petec din cerul Ardealului în cenușiul capitalei. A fost felul său de a-și trăi credința, o credință discretă, lipsită de ostentație, dar vie și neclintită, așa cum a fost mereu credința țăranilor ardeleni din Vlădeni.
"Bunicul se ruga întotdeauna singur. Era foarte discret. Nu l-am văzut niciodată îngenucheat. Nu îi era propriu dramatismul gestului desfășurat în fața celorlalți. De aceea se ruga singur și cred că era adâncit în rugăciune mult mai mult decât lăsa să se vadă. Pentru el ajutorul de la Dumnezeu nu era o simplă vorbă. Trăia cu convingerea aceasta profundă, că singurul lucru care contează în viață este Dumnezeu. Pentru el, teologia și cărțile pe care le-a scris nu au fost un exercițiu intelectual sau o profesie, ci au fost o mărturisire de credință, o credință de la care nu a făcut niciodată nici cel mai mic compromis, ajungând la închisoare pentru asta. Și mai cred că la bunicul scrisul a fost o formă de rugăciune. Cel mai des mi-l amintesc la birou. Scria aproape tot timpul, chiar și atunci când eram plecați în concediu. Vara, când stăteam la Techirghiol sau la câte o mânăstire, își lua întotdeauna cu el penița, călimara și manuscrisul. A fost consecvent acestui program întreaga viață, dar a știut să facă asta fără să ne tulbure în vreun fel pe noi, ceilalți. De pildă, dacă voiam să mă uit la televizor, care era așezat chiar pe biroul unde scria, se întrerupea și mă lăsa să mă uit. Însă, de uitat, el nu se uita deloc. Nu pierdea niciodată vremea seara. Mai asculta, uneori, "Europa Liberă", apoi se culca foarte devreme, pentru ca dimineața, așa cum vă spuneam, să se trezească pentru a se așeza din nou la scris. În felul acesta și-a trăit întreaga viață, dăruit credinței, dar fără să ne constrângă pe noi cu ceva. Chiar dacă am fost dus la biserică și am fost învățat, ca orice prunc, rugăciunile copilăriei, niciodată bunicul nu m-a constrâns să mă rog sau să postesc. Pentru mine, credința, trăirea ei, au venit de la sine. La noi în casă, niciodată nu a fost o rigoare a legii, ci doar una a iubirii. Încet, prin exemplul bunicilor, mi s-a deschis o ușă spre Dumnezeu, prin care am intrat cu bucurie. Niciodată ei nu mi-au spus - «De acum încolo trebuie să faci și tu așa!» Niciodată! Și la fel a făcut bunicul și cu mama mea, care a fost o femeie credincioasă, fără ca să îi fi fost impusă în vreun fel credința. La un moment dat, mama, care cânta la pian și a vrut chiar să urmeze Conservatorul, și-a cumpărat un abonament la concertele Filarmonicii, care au fost însă mutate duminica dimineața. Și pentru că și-a dorit foarte mult să meargă la ele, s-a dus la concerte, în loc să meargă la Liturghie, dar părintele nu i-a reproșat asta niciodată. Așa înțelegea el să își lucreze credința - discret, fără nicio apăsare impusă celor din jur".
Sfânta-sfintelor - bunica Maria
Preoteasa Maria s-ar fi călugărit, cu siguranță, dacă un doctor din Cluj nu ar fi rugat-o să ducă o scrisoare profesorului de teologie Dumitru Stăniloae, de la Sibiu. La întâlnirea aceea s-a întâmplat ceva, un foc i-a aprins inima, pentru că, după doar câteva luni, a lăsat totul - Academia Comercială, unde era studentă în primul an, și gândul la călugărie. S-a căsătorit și apoi s-a topit cu totul în viața soțului ei. A suferit ca un Iov. Primii doi copii i-au murit, apoi au fost alungați din Sibiu din pricina comuniștilor, iar după ce au venit la București, părintele a fost arestat și a stat "în delegație" timp de cinci ani. Dar credința preotesei Maria nu s-a clintit nicio clipă. O credință albă, de suflet dăruit în întregime lui Dumnezeu.
"Eu cred că pentru sine nu mai păstrase nimic. Era doar o coajă subțire de lumină, în care se înveleau viețile celorlalți. De aceea, necazurile toate s-au izbit de ea ca de o stâncă, sfărâmându-se în stropii mici ai durerii, mistuiți în inimă prin iubire. Bunica a fost o sfântă. Nu o spun doar eu. A spus-o și bunicul, a scris despre asta și mitropolitul Antonie Plămădeală. O femeie foarte blândă, în stare să stingă orice conflict. Toate colegele ei de la facultate erau convinse că se va călugări, fiind deosebit de credincioasă. Acest lucru ne-a fost povestit prin 1972, de maica Mihaela, pe atunci stareță la Mânăstirea Horezu și fostă colegă a bunicii mele la Academia Comercială din Cluj. Și ea crezuse că Maria se va călugări, colegele repetau mereu «pe Maria o facem călugăriță». A fost un om de o credință aprinsă, adâncită în rugăciune. Îmi amintesc că citea mereu la Psaltire, care era mai tot timpul deschisă. Mie mi-a povestit Biblia. Am primit de la bunicul, era în 1966, o Biblie cu dedicație. Erau primele biblii tipărite în România sub regim comunist. După ce am învățat să citesc, mi-am dorit să parcurg Facerea, dar nu mi-a fost prea ușor. Din acest motiv, bunica a început sistematic să mi-o povestească. Îmi povestea Biblia, nu mi-o citea! Știa totul, toate capitolele, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. O femeie complet dăruită familiei. Bunicul scria tot timpul, iar tot ceea ce ținea de universul casei făcea ea. Și cu Psaltirea deschisă! A fost o femeie care s-a jertfit total pentru opera teologică a părintelui. Ea considera că asta e chemarea ei, să îl ajute pe bunicul să scrie. Fără mijlocirea bunicii, părintele nu ar fi avut niciodată liniștea și condițiile necesare pentru a scrie atât. Practic, cu ajutorul ei, bunicul putea să stea toată ziua în fața manuscrisului. Cred că orice altă femeie s-ar fi revoltat la un moment dat, ar fi vrut și pentru ea un timp, dar la bunica nu a fost niciodată vorba de așa ceva. Ea a făcut abstracție de ea și, astfel, au format amândoi un tot, pentru ca opera părintelui să poată fi scrisă. Aș îndrăzni să spun că ea a contribuit la scrierile lui în aceeași măsură în care a contribuit el însuși. Iar asta nu s-ar fi putut dacă nu s-ar fi iubit foarte mult. Au fost căsătoriți 63 de ani. Erau tot timpul împreună, se completau, deveniseră cu adevărat un întreg. Niciodată nu i-am văzut stând supărați unul pe celălalt. Dacă aveau vreo controversă, se împăcau în câteva minute. Eu am trăit cu ei în copilăria mea într-o armonie pe care îmi e foarte greu să v-o explic, pentru că nu o mai întâlnești nicăieri. Nici măcar nu își puteau imagina viața în absența celuilalt. De aceea, după ce bunica a murit, în luna martie a anului 1993, bunicul nu a mai rezistat decât șapte luni. S-a simțit foarte singur după ce ea a plecat la Domnul. Vă spun cu mâna pe inimă, în fața lui Dumnezeu, că așa un cuplu eu nu am mai văzut în viața mea." După moartea preotesei Maria, părintele Dumitru Stăniloae avea să spună - "Nu mai e viața mea întreagă, nu mai e soția mea".
"Credea în Dumnezeu așa cum respira"
La scurt timp după plecarea la Domnul a părintelui Dumitru Stăniloae, au fost voci care au cerut canonizarea lui. Știau cum a trăit, fără clipă de răgaz pentru sine, mărturisindu-și credința și mergând în temniță pentru Hristos, apoi răbdând cu iubire o existență de marginalizat. Astăzi, aceste voci s-au înmulțit mai mult decât oricând. Printre ele este și cea a nepotului, care a crescut pe genunchii lui și i-a văzut clipă de clipă dragostea de Dumnezeu și de oameni. "Bunicul a avut o încăpățânare a credinței în Hristos. Credea în Dumnezeu așa cum respira. A avut o viață trăită în slujba unei idei - propovăduirea creștinismului. Dar nu a făcut asta cu duritate, cum am mai întâlnit la alți preoți. El propovăduia credința cu foarte multă sinceritate și cu foarte multă blândețe în același timp. Avea un fel foarte delicat de a-i aduce pe oameni la Dumnezeu, făcându-i mai întâi să înțeleagă iubirea lui Hristos pentru noi și faptul că noi suntem cu adevărat liberi în fața Lui. Avea și cultură teologică, dar avea și harul pentru așa ceva. Cred, cu adevărat, că Duhul Sfânt vorbea prin cuvintele bunicului și chiar prin gesturile lui. De aceea nu mă miră ceea ce am auzit, că la mormântul lui se fac astăzi minuni. Ar fi numai o continuare logică a ceea ce eu am trăit. Din felul în care l-am cunoscut nu cred că nu poți să te gândești că bunicul a fost, în felul lui, un sfânt".