OANA SÂRBU - "Am fost și sunt o femeie liberă"

Îndrăgostiți de la 16 ani

- Vine, vine, primăvara, și pe tine te găsește la fel. Schimbarea anotimpurilor nu pare să te atingă. Ai o rețetă de păcălit timpul?

- În primul rând, eu cred că e o chestiune de noroc. Și de genă bună, moștenită de la părinți. Chiar mă uitam zilele trecute, când a fost ziua tatei, cât de bine arată ai mei. Și nu doar ei! Mulți oameni din generația lor, care au depășit vârsta de 80 de ani, arată splendid! Deși au trecut prin multe și grele: prin război, prin foamete, prin sărăcia și ostracizarea comunismului... Totuși, au izbutit cumva să nu-și lase sufletele întinate de umbre, le-au ținut peste vre­muri, ceea ce le dă acum un senin și o frumusețe care se reflectă și pe chip. În plus, ca și în cazul pă­rinților mei, pro­ba­bil că a contat și iu­birea. Mama și tatăl meu sunt împreună de la 16 ani! Și, în ciuda greutăților, au rămas alături unul de celălalt și au avut și au o relație minunată, armonioasă și plină de afecțiune. Asta cred că îți dă o tărie a spiritului pe care nimic nu o poate înfrânge! Mă gândesc, deci, că am avut noroc să le moștenesc gena bună potențată și de dragostea cu care m-au înconjurat permanent. Pe de altă parte, firește, am și eu grijă de mine: sunt o tipă destul de organizată în programul zilnic, sunt cu băgare de seamă în privința hranei - deși îmi permit răsfățuri dulci, ori de câte ori am poftă și, din fericire, fără repercusiuni asupra siluetei: încă din liceu, fluctuațiile mele de greutate sunt mici, de 3 kilograme în plus sau în minus. Mă odihnesc pe măsura necesităților trupului meu, mă dau și eu cu o cremă pe față, mai fac și puțin sport, merg la înot, la yoga, la pilates... Însă nu fac nimic ieșit din comun, îngrijirile mele sunt aceleași pe care le practică orice femeie de bun simț: nu urmez o dietă strictă, nu iau nu știu ce pilule magice, nu folosesc nu știu ce creme-minune. Sigur, bine ar fi fost să fi putut mereu să fac toate lucrurile astea cu consecvența de azi. (râde) Adu-ți aminte că eu am în spate trei decenii de carieră și nu întotdeauna timpul fizic mi-a permis să mă ocup de mine cu constanță. Cel puțin la capitolul somn, stăteam deseori foar­te prost, din cauza turneelor lungi, și de câte trei-patru luni. Ce să mai zic de condițiile în care călătoream în trenuri înghețate, în au­to­carele Filarmonicii din Ploiești, care se stri­cau mereu în drum, cântam în săli unde era la fel de frig ca afară, în orașe mai mari sau mai mici unde, oricum, toată lumea făcea foamea, și nici noi, artiștii, nu aveam de unde să ne cumpărăm ceva de mâncare... Mie, de-atunci, așa de tare mi-a intrat frigul în oase, că și azi sufăr teribil peste iarnă: când ies din casă, umblu înfofolită, când sunt acasă, am ca­lo­riferele deschise la maximum, iar când plec în va­canță, fie aleg destinații însorite, fie mă interesez de sistemul de încălzire al hotelului. Dacă se poate să am și un șemineu în cameră, e perfect! (râde)

- Cu toate astea, ori de câte ori te iveai pe sce­nă sau pe ecran, zâmbetul tău era impecabil...

- Și pentru artiști, ca pentru toți românii, de altfel, perioada de dinainte de '89 a fost, din pers­pectiva condițiilor de viață, groaznic de difi­cilă. Mă rog, bine că a trecut! Important este că nu mi-am pierdut zâmbetul interior, că încă mai știu să mă bucur, de pildă, când trec pe stradă pe lângă o florărie, când inspir cu nesaț parfumul corolelor, iar ochii mi se scaldă în culorile acelea proas­pete și neînchipuit de diverse. Sau faptul că încă mai citesc lucrări despre istoria religiilor sau studii despre Bi­blie. În ultimii ani, am în­ceput să mă aplec spre zona asta de spi­ritualitate, am devenit foarte interesată de a­cest subiect, și nu doar la nivel intelectual, ci și de trăire. Merg mai des decât înainte pe la mânăstiri și am des­co­perit și savoarea discu­țiilor pe teme religioase, deși mă simt încă doar în faza de învățăcel.

Cursă cu obstacole

- Se vorbește mult, în ultima vreme, despre "criza femeii la 40 de ani". Ai trecut prin ea?

- Să știi că eu am trecut prin "crize" la alte vârste, dar asta de la 40 de ani m-a ocolit. Primul moment de cotitură a fost pe la 20 de ani, când am făcut trecerea de la ado­lescență la maturitate, dar în contextul succe­sului cu "Liceenii". Filmul ăsta mă proiectase brusc în atenția publicului, începusem să am și foarte multe spectacole, cu turnee prin toată țara și chiar și în străinătate, or, din punctul de vedere al maturizării interioare, n-a fost deloc ușor. Ajunsesem să mi se pară că totul îmi aparține și că învârteam țara și lumea pe degete. Pe de altă parte, sufeream din pricina acestui soi de supra-expunere, pentru că eu sunt o tipă cu un simț al intimității foarte dezvoltat și mă deranjau în­cercările unora și altora de a pătrunde dincolo de în­velișul persoanei mele artistice. Rațional, înțe­legeam curiozitatea oamenilor, dar deseori mi se părea că era prea mult, voiam ca eu, Oana de din­colo de actorie și muzică, să fiu lăsată în pace. De-altfel, și azi gândesc la fel: dacă sunt un om public, nu e musai ca lumea întreagă să cunoască toate detaliile vieții mele private. Sunt foarte deschisă să discut pe teme care țin de profesie, dar viața mea de om, nu de artist, consider că-mi aparține. Ca atare, a fost destul de dificil atunci să găsesc măsura, echilibrul din mine, pe care să-l proiectez și în exterior. Apoi, la 30 de ani, iar am trecut printr-o "criză": am avut un accident urât, m-am răsturnat cu mașina, și atunci peisajul vieții mele s-a reconfigurat din nou. Vreo doi ani de zile m-am luptat să mă recuperez fizic - cinci operații la piciorul drept, tratamente, gimnastică, exerciții în bazinul cu apă, dar și psihologic, pentru că nu înțelegeam de ce mi se întâmplase nenorocirea asta, mă simțeam, pur și simplu, nedreptățită. Și mi-a luat mulți ani până mi-am dat seama că, de fapt, nici accidentul acela n-a fost întâmplător, că a avut o justificare. Vezi, pe mine lumea mă per­cepe ca pe o femeie foarte fină, delicată, blândă, răbdătoare și calmă și chiar sunt așa, doar că nu întotdeauna. Personalitatea mea mai are și alte valențe, ceea ce înseamnă că, în unele cazuri, mai ales în situațiile când sunt confruntată cu ceea ce eu consider a fi o nedreptate, sunt extraordinar de impulsivă, de impetuoasă, îmi pierd răbdarea și calmul. Or, atunci, în vara aceea de la 30 de ani, plecasem foarte îmbufnată de la Festivalul de la Mamaia. Sistemul de-acolo se schimbase, eu nu eram de acord cu niște lucruri, drept care, seara mi-am cântat piesa, iar a doua zi de dimineață mi-am strâns lucrurile, m-am urcat în ma­șină cu cățelușa mea și, clocotind de frustrare, mar­cată de o tristețe profundă, am por­nit spre București, iar, pe drum, m-am răsturnat cu ma­și­na. Ei, dacă poate aș mai fi rămas mă­car o zi la Ma­maia, dacă aș fi gă­sit o cale prin care să mă eliberez de tu­multul acela interior, poate că accidentul ar fi fost evitat. Așa, universul a găsit o altă supapă de eli­berare și m-a răsturnat cu mașina. Când, în sfâr­șit, am realizat lucrurile astea, am priceput că ac­cidentul a fost un mare semnal de alarmă, pe care nu am voie să-l ignor, și de atunci lucrez intens cu mine ca să mă ponderez, să-mi ajustez perso­na­litatea, astfel încât să-mi canalizez impulsivitatea, s-o transform în ceva benign. Revenind: nu știu dacă într-o relație directă cu accidentul și cu anii de recuperare și de întrebări, dar, sigur ulterior acelei perioade, am început să simt dorința de a deveni mamă, iar dorința mi s-a împlinit la 40 de ani. Pentru mine, pragul ăsta al noii schimbări de pre­fix nu a venit cu traume și frământări per­so­nale, ci a venit cu incomensurabila fericire a îm­plinirii visului de a fi mamă. Alex a apărut în viața mea și existența întreagă mi s-a modificat datorită lui! Iar anul viitor, voi ajunge la următorul prag de vârstă, voi împlini 50 de ani, și nu știu ce și cum se va mai întâmpla până atunci. Deocamdată, pot să-ți spun că nu am nicio strângere de inimă, pri­vesc cu seninătate momentul și, în general, anii ca­re vor urma.

Un strop de melancolie nu face rău

- Așadar, nu te temi de "îmbătrânesc, trece timpul"...

- În niciun caz! În fond, cine poate să spună cum trebuie să arate și să se simtă un om la 40, la 50 sau la 100 de ani?! Nu există o rețetă universal valabilă. Eu, de pildă, la modul cel mai sincer, nu simt trecerea timpului! Uite, anul trecut s-au împlinit 30 de ani de la "Liceenii" și am sărbătorit aniversarea asta cu Ștefan Bănică, în cele cinci concerte pe care el le-a susținut de curând. Însă, dincolo de momentele de pe scenă, care au fost deosebit de emoționante, eu chiar nu știu când au trecut 30 de ani! În ceea ce privește îmbătrânirea, o iau ca pe ceva firesc. Nu fac o dramă din asta și nici nu încerc să mă împotrivesc. Important pentru mine este să-mi păstrez starea de sănătate, să pot să mă mișc, să pot să merg unde am treabă, să pot să mă gospodăresc singură și, cel mai important, să pot să trăiesc cât mai mult ca să-mi văd băiatul crescând mare și parcurgând etapele unei vieți fericite. Acum, sigur, niște modificări interioare survin, inevitabil. Dar ele sunt tot ceva inerent. Poate unii oameni devin mai melancolici, poate unii devin mai emotivi... Cred că nici stările astea nu trebuie privite ca un lucru de care trebuie să ne temem. Știi, eu chiar nu sunt de acord cu teoriile alea care susțin că "mereu trebuie să gândești pozitiv", "niciodată nu tre­buie să plângi", "nu lăsa melancolia să-ți dea târcoale" etc. Din contră, cred că și emoțiile astea trebuie acceptate, pentru că ele ne arată, într-o altă lu­mină, că avem ce învăța și din ele. Eu, una, aleg să trăiesc fiecare stare ca­re-mi inundă sufletul și psihicul. Nor­mal, asta nu înseamnă că mă las să cad, iremediabil, în abisul melancoliei, de pildă. La un moment dat, mă scutur și mă mobilizez, revin la optimism și la speranță. Dar, din când în când, un strop de me­lan­colie sau de tristețe nu face rău.

- Sunt sigură că și prezența lui Alex în viața ta funcționează ca un "tonic".

- "Tonic" e puțin spus. Alex e totul pentru mi­ne, e prioritatea mea absolută, aș fi capabilă să mut și munții din loc pentru el! Și-apoi, se spune că oricine poate să fie mamă și oricine poate să creas­că un copil. Într-un anume sens, așa e! Dar există și nuanțe. Adică, e important și cum îți crești co­pilul. Eu, de exemplu, am vrut să merg dincolo de instinct și de bun simț, am vrut să mă pun la curent cu ceea ce înseamnă psihologia infantilă, ca atare, am citit rafturi întregi de cărți. După care, am făcut o sinteză a ceea ce acumulasem din literatura de specialitate, am trecut totul prin filtrul meu și am început să aplic, ținând cont permanent de per­so­nalitatea lui Alex. Co­pilul e o individualitate, nu e un produs de fabrică, înscris în niște norme ge­nerale. De pildă, se spune că între părinte și copil trebuie să existe o relație de prie­tenie. Eu sunt de părere că trebuie să existe și o relație de prietenie, dar adaptată vârstei lui, puterii lui de înțelegere. În plus, eu nu pot să mă duc să-i spun copilului problemele din viața mea sentimentală sau profesională! L-aș da com­plet peste cap. Ca să nu mai zic ce povară aș așeza pe umerii lui! Mă rog, dis­cuția e lungă... Ideea e că da, prezența lui Alex îmi modelează viața, mă impulsionează, mă menține într-o stare dinamică, mă menține în pas cu timpul. Și, mai presus de orice, mi-a dat sentimentul de împlinire.

Elixirul vieții

- Profesia te mai împlinește și ea? În dia­logul trecut păreai destul de dezamăgită de felul în care arată azi lumea muzicală din România.

- Sigur că o anume stare de dezamăgire persistă. În esență, lucrurile nu s-au schimbat în ultimii cinci ani. Generațiile care au depășit etapa tinereții crude nu sunt promovate de­loc. Dar eu nu am renunțat la me­serie. Chiar dacă nu mai sunt în prim-plan, vreau să exist în con­ti­nua­re ca artist, fiind­că știu că sunt încă foar­te mulți oa­meni cărora mu­zi­ca mea le face bi­ne, care se bucură ascultându-mă. A­tât doar, că sunt extrem de selectivă în ceea ce privește proiectele în care mă implic și locurile unde apar. Vreau să îmi păstrez integritatea și acel statut pe care l-am dobândit în sufletele oamenilor. Nu sunt dispusă să fac compromisuri profesionale. Oamenii știu că eu am fost un artist care mereu a pus calitatea pe primul loc și așa trebuie să rămân, nu pot să cobor ștacheta. Ca atare, continui să cânt cu band-ul meu jazz, latino și bossa-nova, am scos împreună și un album, "Un altfel de portret", și, apropo, anul trecut, pe 1 iunie, am scos albumul "Sunt șic", cu muzică pentru copii, iar în decembrie am scos un album cu cântece de sărbători, "De Crăciun voi fi acasă". Apoi, cânt și la evenimente private de calitate, sunt în continuare angajată la Ansamblul Armatei, iar acolo, de asemenea, se organizează di­verse evenimente pe care le prezint și la care cânt. Am păstrat și colaborarea la Teatrul "Cons­tantin Tănase" și figurez și pe afișele spectacolelor de acolo, iar acum, curând, o să apară și un album de rugăciuni pentru copii, la care am lucrat cu foarte mult drag, împreună cu Virgil Popescu.

- Ce înseamnă "un album de rugăciuni pen­tru copii"?

- E un proiect absolut inedit, pe care l-am realizat împreună cu Editura Praxis, a Arhiepis­co­piei Râmnicului. E vorba de un "buchet" de melo­dii pe versurile unor poeți români și pe muzica lui Virgil, niște piese de natură spiri­tua­lă, reunite sub titlul "În drum spre școa­lă". Sper că albu­mul acesta va avea parte de o dis­tri­buție mai bună de­cât pre­ce­dentele, a­dică mi-aș dori să-l văd și în librării, și la pangarele mâ­năstirilor și bi­sericilor, ca să poa­tă să ajungă la cât mai mulți pri­chin­dei.

- Frământările din societate te afectează, Oa­na? Le înțelegi?

- Până în urmă cu vreo 8 ani, am fost un observator foarte atent al scenei politice și sociale, între timp, însă, am ales să rămân activă numai...la nivelul străzii. La acest nivel, iau atitudine ori de câte ori consider că e necesar: când mă plimb cu cățeii și văd alți proprietari de câini care nu adună excrementele în punguțe, cum e civilizat, le atrag atenția, așa cum le atrag atenția celor care fumează pe stradă sau în mașina personală, și-și aruncă apoi chiștocul pe jos. Și așa mai departe...

- Cum îți vezi viața de acum înainte? Mai respiră a primăvară?

- Am fost și sunt o femeie liberă. Fie că am fost implicată într-o relație sau am fost singură, mi-am păstrat libertatea - în primul rând, a spiritului. Și nici în continuare, indiferent de mean­drele existenței, nu vreau să mi-o pierd. Vreau să trăiesc așa cum simt și îmi doresc, așa cum e bine și pentru fiul meu, având grijă să nu-i lezez pe oamenii din preajma mea. Firește, sunt conștientă că această libertate pe care mi-o cultiv are și unele consecințe mai puțin plăcute: uneori e vorba de solitudine, alteori poate să fie vorba de faptul că unele persoane, care nu mă cunosc real­mente, mă judecă greșit și mă consideră dis­tantă sau inabordabilă. Îmi asum însă această si­tuație, căci, pentru mine cel puțin, libertatea inte­rioară e elixirul vieții.