Drăgosteli în adâncul pădurii

- Trei femei povestesc -

Uliţa noastră se termina lângă pădurea care urca de-a lungul râului până sus în munte. Din largă şi pietruită, de puteau trece pe ea, vara, carele încăr­cate cu fân, şi toamna, cele pline de lemne, uliţa se strângea acolo într-o cărare cu iarbă întunecată şi muşchi moale, umezit de răcoarea pădurii. Acela era locul de unde începea casa Mumei Pădurii şi a fetei ei, Muma huciului sau Avezuha, cum i se mai spunea, care trăieşte şi azi, în pădurile bătrâne, bă­trâ­ne, pe unde nu ajunge pi­cior de om. Când fru­moa­să, de nu te puteai uita la ea, când înspăimântătoare, cu ochii bulbucaţi pe un cap mic, pe care părul creş­tea învârtejit, era prie­tenoasă cu feciorii şi băr­baţii frumoşi, dar ur­su­ză şi primejdioasă cu fe­tele şi femeile. De-a lungul ani­lor, am întâlnit mulţi oa­meni care mi-au spus po­veşti despre Avezuha. Unii dintre ei nu mai sunt prin­­tre noi, au plecat în "ceia lume". Repovestind întâmplările pe care le-au trăit, mă gândesc că deşi nimeni nu le crede, ele ţin tare şi de-adevăr, la fel ca toate plăsmuirile omeneşti.

Cu hainele pe dos

Moari a fost nevasta lui Mikloş cu care a avut trei copii. După ce i-a văzut la casele lor, s-a liniştit şi n-a mai muncit cu ziua pe la cei care aveau pământuri şi holde în­tin­se. Deşi ajunsese în ultimii ei ani "un coş de boale", nu-i plăcea să stea degeaba, fără să facă ceva, şi când era vreme bună, una-două îşi lua bota de care se sprijinea şi por­nea pe uliţe, la plimbare. Dacă se în­tâlnea cu cineva, era bine, putea în­cepe o poveste, care-i fura măcar o jumătate de ceas din ziua aceea. Dacă nu, măcar "lua în samă" schim­bările care apăreau prin curţile oa­menilor. Am întâlnit-o tocmai când se pre­gă­tea să iasă la drum şi tare s-a bucurat când am bă­gat-o în seamă şi am în­tre­bat-o despre Ave­zuha: "O fi, oare, adevărat, ce se spune pe sea­ma ei?"
I-oţi spun povestea, dumnitá îi gânde. Oda­tă, eram dusă de-acasă pe uli­ţă şi auzeam dinspre pădure, de-aco­lo de unde-s Secăturile, că stri­­gă cineva. "Gheorghe, Gheor­­ghe," aşa striga. "Gheorgheee!" Şi numai am văzut că fratele meu, pe care-l che­­ma Gheorghe, o ia către pădure şi să bagă în­tr-un huci mare. "Du-te repe­de, Moari, după el, că l-a fura Muma Pă­durii!", mi-a strigat mama. Şi mă ieu, tu fată, mă ieu şi trec valea, prin apă, că nu era atuncea pod, trec valea şi hai după el acolo, în huciul ăla des. Şi când l-am văzut cum se uită la mine de spăriat, ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce arătanie, nu ştiu cum mi-a dat în minte să-i zic să să puie în jănunţi, să-şi facă cruce şi să să roage. Şi el m-o as­cul­tat şi-apoi n-o mai zâs nimica, numa s-o lăsat aşa, moale, lân­gă mine, şi m-o urmat până acasă tot plângând, ca şi cum cine ştie ce-ar fi pierdut. El avea atunci vreo şase ani şi era tare frumuşel, şi vezi că de aia l-o plăcut şi-o vrut să-l fure Muma Pădurii. Zâle în şir o fost ca pierdut, să tăt uita cătă pădure şi nu zâ­cea nimica, numa că tăt ofta. "Mamă, du-l de-aca­să, du-l undeva departe", am zis, "că cine ştie ce năcaz ne-a face pruncu aiesta". "Unde să-l duc", zicea mama şi-l tăt spăla cu apă sfinţită. L-a dus la popa să citească ceva rugăciuni peste capul lui şi-apoi s-a mai liniştit. Nu­mai că după ce se lăsa noap­tea, auzeam pe lângă garduri aşa, ca un huruit surd, care în­conjura casa, de te te­meai să deschizi uşa ori fereas­tra. L-o dus iară mama la bise­rică şi i-o citit popa Itu şi-apoi îl îmbrăca pe Gheorghe tăt cu haine date pe dos, şi cămeşa şi izmenele tăt pe dos, ca să nu-l mai cu­noască Avezuha, că el să uita sprăhuiet către pădure. Era schimbat în zilele acelea, Doamne feri, trămura şi n-avea stare. Până o murit, la optzăci de ani, Gheor­ghe şi-o luat hai­nele de corp, izmenele şi ma­ieul numa pă dos. Asta însamnă că mare spaimă o tras el atuncea când era copil şi când umbla Muma ori Fata Pădurii şi-l celuia să meargă după ea. Am auzât că pă mulţi i-o nenorocit, i-o bolunzât de cap şi ră­mâneau zile în şir ca hăbăuci, duşi de pe lumea asta. Dacă-i în­tre­bai ceva, ziceau doar atât: "Mă duc la mama", dar nu mai ştiau cine era muma lor de-adevăratelea, ci îi ziceau aşa la Muma Pădurii. Pe nănaşu meu, Au­rel, l-o purtat Avezuha prin vale, prin apă, peste bolovani, tăt în sus şi în jos, îl striga când dintr-o parte, când din alta, şi nu s-o liniştit până când nu l-o găsit şi l-o adus cu carul acasă, mai mult mort de­cât viu, cu hainele rupte şi cu părul şi musteţile zbur­lite, în­tărite de ger, că era în postul Cră­ciunului. Nici n-o mai trăit mult nă­naşu după aceea, şi înainte să moară, cu limbă de moarte o lăsat să-l în­groa­pe în partea de temeteu (cimitir) care era lângă pădure. Acolo-i şi-amu, dar mor­mântul lui e tot tim­pul călcat în picioare. Nimeni nu ştie de ce şi cine-şi ba­te joc de el."

Trei cumnate

Reghina, Catarina şi Părasca se ştiau de când se jucau cu păpuşi făcute din pănuşi de porumb. Le-am găsit într-un tărnaţ, aşezate la vorbă, într-o zi de sărbătoare. Au fetit împreună şi Dumnezeu le-a dat bucuria să rămână până la bătrâneţe vecine, pentru că s-au măritat cu trei fraţi, feciorii lui Gavriş, mo­rarul. Şi-au făcut case mari, din lemn, una lângă alta, pe o coastă de deal, însorită toată ziua. Viaţa le-a fost aşa mai uşoară, pentru că s-au ajutat una pe alta la toate, la săpat, la spălat ţolurile mari de lână, la cărat poamele în pivniţe şi hambare, la grijit pruncii, la strâns fânul. În spatele caselor începea Pădurea crăiască. Nimeni nu ştie nici azi de ce se chema aşa, poate să fi trecut ori trăit vreun crai, pe vremuri, prin locurile acelea, ori poate pentru că pădurea aceea era aşa de bătrână şi bogată în copaci groşi, cum nu mai creşteau nicăieri.
Când le-am întâlnit, erau toate trei văduve de zeci de ani, bărbaţii lor murind, toţi trei, în război. La bătrâneţe, jocurilor din copilărie le-au luat locul poveştile spuse şi respuse, întoarse pe toate feţele, cu răbdare şi interes neobosit, pentru că timpul lăsat în urmă era din ce în ce mai acoperit de ceţuri. Se adunau când la una, când la alta, se aşezau roată lângă masă sau se înşirau pe vreo laiţă de lângă casă. O vreme tăceau şi ascultau vântul şi păsările, se uitau de-acolo de sus, de pe coasta dealului, la uliţa din vale şi la casele ce-o mărgineau. Era însă destul să spună una dintre ele vreo vorbă, şi-apoi nu se mai opreau până seara, când se despărţeau doar pentru câteva ceasuri de odihnă, pentru ca a doua zi să o ia de la început. Când le-am întrebat de Muma Pădurii, n-au avut nici un fel de sfială, vor­bind toate deo­dată, nerăb­dă­toare să-mi spu­nă întâmplări din amintiri stră­vechi. Şi toate s-au petrecut în pă­durea din spatele caselor, Pă­durea cră­ias­că, din care azi au mai rămas doar tufişuri şi doar ici şi colo câte un copac stingher.

Femeia cu cizme roşii

Prima la vorbă a fost Cata­rina. "Tata meu a fost pădurar pe mai multe sate, şi era tot dus de-aca­să, şi din cauza asta, mă­mu­ca era supărată, că rămânea sin­gură cu toată munca din gos­podărie. El mai ajuta la fân, când trebuia să se urce pe claie, ca să îndese bine iarba cosită, altmin­trelea, săraca mama avea numai în noi sprijin, în mine şi în fraţii mei. Am fost şapte copii, şase băieţi şi eu, singura fată. Fiind mai mică dintre toţi, mama mă ţinea mai mult pe lângă ea, şi de aceea am auzit şi povestea pe care vreau să v-o spun acuma, poveste pe care am ascultat-o când mama i-a spus-o unei vecine. Mama intrase la bănuieli, văzând că tata nu dădea pe-acasă cu zilele, iar atunci când venea, era tot zăpăcit şi se uita tot cu fereală în toate părţile, ca şi cum s-ar fi temut de ceva ori ar fi vrut să ascundă cine ştie ce. S-a sfătuit cu bunica, şi cred că ea a învăţat-o ce să facă. Într-o zi de vară, când a văzut de dimineaţă că tata se bărbiereşte şi se ferchezuieşte, ca şi cum ar avea de mers la o nuntă, a pornit după el să-l urmărească. A stat în spatele lui, ferită, l-a văzut cum intră în can­ton, apoi, după o vreme, l-a văzut că iese cu puşca în spate şi că intră în pădure. S-a dus după el, as­cun­zându-se după tufe şi copaci, l-a urmărit cum con­trolează adăpostul caprelor sălbatice, cum le pune sarea la adăpătoare şi-apoi l-a văzut că se în­dreaptă către poiana în care era o fântână cu apă tare rece şi bună. De multe ori, când venea acasă de la lucru, mai adu­cea câte o sticlă, două de apă din aceea pentru noi. Era o apă tare dulce, parcă îi simt şi acuma gustul. El s-a aşezat acolo, şi-a scos din traistă mân­carea şi a început să mănânce, apoi a băut apă din aceea bună şi a rămas aşezat pe iarbă. În vremea as­ta, mama îl urmărea ascunsă după co­paci. Nu s-a în­tâmplat nimica o vreme, apoi el s-a în­tins şi a ador­mit la umbră. Se pare că a aţipit şi mama, dar ea zice că a fost ceva necurat cu somnul acela care a prins-o, fără de veste, ca o moleşeală, ca o slă­bi­ciu­ne pe care n-ai cum s-o învingi, orice ai face. S-a trezit când o coţofană a strigat răguşită de pe o crean­gă aflată deasupra ei. A mai apucat să vadă că lân­gă tata, care părea ameţit cu totul, şedea o femeie tare frumoasă, cu păr lung, lung şi mare, bogat, umflat aşa, pe de lături. Furioasă şi îndu­re­rată de ceea ce vedea, mama s-a repezit în poiană, cu gân­dul să-i pedepsească pe cei doi cu o bâtă pe care a luat-o de jos. Dar înainte să ajungă la ei, fe­meia aceea s-a ridicat şi-a fugit printre copaci, tră­gând după ea coama de păr în care-au rămas frunze şi ierburi. Aproape, aproape s-o prindă mama, nu­mai că fugind la câţiva paşi în urma ei, a văzut că era în­­călţată cu nişte cizme roşii, cum nu mai vă­zuse în viaţa ei. Şi-a mai apucat să vadă că ară­ta­rea aceea le purta cumva in­vers, adică vârful cizmelor era la spate şi călcâiele în faţă. Călca cumva tot într-o dungă, aşa încât deşi vedeai că fuge, ţi se părea că vine către tine. Atunci a înţe­les mama pe loc că aceea era Fata Pădurii şi a căzut ca fulge­ra­tă la pământ. Tata n-a mai fost om de-atunci. Ca să-l aducă aca­să, mama a luat carul şi că­ruţa. El a zăcut toată vara, îl muta mama de pe un scaun pe laiţa de afară şi de acolo în pat. Îi scli­peau ochii, de părea că-s din sticlă. Cât a mai trăit, n-a mai ros­tit nicio vorbă, n-am mai auzit de la el nimica. Ca să-l mai îmbuneze, mă trimitea mama din când în când să-i aduc apă rece de la fântâna din poiană. Atunci îl vedeam cum îi tremura barba şi auzeam doar un oftat greu, care-i strângea pieptul, de părea că acolo ceva s-a frânt pe veci."

Covata de zece pite

"Orice nevastă trebuia să aibă covata ei, în care frământa aluatul de pită. Mai demult nu te puteai mărita fără ea", şi-a început povestea lelea Reghina, bucuroasă că i-a venit rândul la vorbe. "Covata intra în zestrea fetei şi era cumpărată cel mai adesea din târgurile de Sântămărie, când veneau de departe munteni cu linguri de lemn, ciubere, untare, coveţi, cofe şi cofăiţe. Mătuşa mea, Doca, era tare făloasă de când se măritase cu Vili, feciorul lui Jiga, care avea gater. E drept că avea şi de ce să se mân­dreas­că, intrase într-o gospodărie de bocotani, oameni muncitori, care aveau de toate şi erau printre cei mai de vază în sat. Când s-a măritat, mătuşa a primit în zes­trea ei, printre altele, şi o covată de făcut alua­turi. Numai că era o covată de mărime potrivită, pen­tru o familie obişnuită, în care se face pâinea de două ori pe săptămână. Dar pentru mătuşa Doca, care devenea, cu cât trecea vremea, tot mai preten­ţioa­să, n-a fost de-ajuns. Şi-a pus în cap să aibă o covată uriaşă, în care să frământe o singură dată aluatul pentru zece pâini. Pe-atunci, la noi se făceau pite mari, aproape cât roata carului, ca să ajungă pe mai multe zile, căci în fiecare familie erau mulţi prunci. Aşa că i-a spus unchiaşului Vili să facă ce-o şti şi să-i scoată de unde vrea covata. Vremea târgu­rilor era departe încă şi unchiaşul, care era cam mo­lău din fire, prea blajin pentru fudulia mătuşii, de care asculta ca de-o mamă, s-a gândit el ce s-a gân­dit şi şi-a făcut planul să-i facă singur covata. Ştia de la oamenii care aduceau lemne pentru tăiat la gater, că pe dealul Tisei era un pâlc de sălcii atâta de bătrâne, încât crengile le erau încurcate într-un hăţiş uriaş, în care vieţuiau tot felul de păsări şi de animale. Ştia că lemnul de salcie e uşor de scobit şi moale de şlefuit, aşa că s-a dus în pă­dure, a găsit pâl­­cul de sălcii, a ales-o pe cea mai mare, care avea trun­chiul cel mai gros şi, ajutat de trei bărbaţi, s-a pornit s-o taie cu sirisauăle, fierăs­traie trase de două mânere. N-a fost uşor. Mai întâi au rupt un fie­răs­trău, au mai tăiat ce-au mai tăiat, apoi s-a rupt al doi­­lea. Parcă era un făcut că nu izbuteau treaba pentru care au pornit din zori cu voie bună. Între timp, s-a pornit şi un vânt care le îngreuna mişcările printre crengile celorlalte sălcii, care-i plesneau peste tot. Obosiţi, s-au oprit din lucru, au mâncat şi-au băut rachiul pus de merinde, care le-a dat curaj. Cu topoarele au terminat ce-au început de di­mineaţă. Trei cai au tras trunchiul gros până la casa lui Vili, care şi-a pus în gând să şi înceapă de a doua zi lucrul. Numai că în noaptea aceea, nimeni din casă n-a putut închide ochii. De cum s-a lăsat întu­nericul, s-a pornit o furtună care era gata-gata să ia pe sus tot ce era în curtea îm­prej­muită cu garduri înalte: gaterul, grajdurile, casa, ma­gaziile, toate aca­returile. Zornăiau ferestrele bi­ciuite de vânt, ca ba­nii durduliţi pe tejgheaua lui Rifca, gata să sară din ţâţâni. Şapte toporişti şi mai multe dălţi a rupt Vili până când din trunchiul gros cât o matahală a reuşit să cioplească, aşa cum a vrut nevasta lui, covata uriaşă. Şi-n tot timpul ăsta nu şi-a mai aflat liniştea nimeni în curtea lor, pentru că sufla vântul peste casă ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii. Noapte de noapte, timp de câteva săptămâni, cât a durat lucrul, părea că locul acela e blestemat. Oamenii ajun­se­seră să-şi facă cruce numai când se uitau către gos­po­dăria lor, în care parcă intrase o putere haină. Mătuşa Doca l-a făcut atunci pe Loaţi. Pruncul a ieşit însămnat, avea ochii coanci, se uita cruciş şi avea două pete mari, negre, pline de păr, ca o blană, una deasupra sprâncenelor şi alta, pe spate. Babele au început să vorbească şi mai mult. Nimeni n-a crezut-o însă pe Aristina, care le-a spus mătuşii Doca şi lui Vili să nu taie sălciile de pe dealul Tisei, că acolo era culcu­şul în care se adăpostea Muma Pă­durii. Acolo-şi avea ea casa şi, se ştia doar, era vai de cei care o tulburau. Au înţeles asta, însă a doua zi, după ce covata a fost gata. Bucuroasă că are covată nouă, mătuşa Doca s-a pus să frământe aluatul de zece pite. A răsturnat în covată un sac întreg de făină adusă de la moară. Atunci s-a auzit şi primul tunet, dar nu l-a băgat în seamă, ocu­pată cu drojdia şi cu apa încăl­zită din vasul prins de toartă cu o cârpă. Când a început să fră­mânte, parcă s-au rupt torţile cerului, ploaia a năvălit ca o her­ghelie dezlănţuită, cu duduituri şi tropăituri. Oa­me­nii care erau la gater fugeau înspăimântaţi să prindă scândurile luate pe sus de vânt. Valăul de lemn pe care curgea apa care mişca sirisăul gate­rului s-a spart şi apa slăbită din strânsoare a năvălit către casă. A ocolit toată curtea şi-a intrat direct în bu­că­tă­ria de vară, în care mătuşa Doca, asudată de gre­utatea frământatului, aştepta să dospească alua­tul. Vârtejul negru de apă a luat covata pe deasupra, a ieşit în curte, de-acolo în drumul mare şi-apoi a re­in­trat în matca veche. Covata plu­tea deasupra, în ochiul vârtejului, aluatul dospit, umflat peste mar­gi­nile ei, curgea lăsând în urmă o dun­gă albă, groa­să, care liniştea ca prin minune undele în care ajun­gea. Nimic n-a mai rămas din casa lui Vili şi a mă­tuşii Doca. Vorbele Aristinei nu le-a uitat nimeni de atunci pe valea noastră şi de aceea puţini sunt cei care îndrăznesc să mai taie copacii cei mai bătrâni dintr-o pădure. Răzbunarea Mumei Pădurii stă desupra lor."

Haina militară

"Culegeam gălbiori în ziua aceea, prin locurile pe care le ştiam din­tot­deauna," mi-a spus, mai la ur­mă, Părasca. "Ion era plecat la răz­boi, foametea era mare, mâncam cu pruncii ce aflam, ştiţi şi voi cum a fost. Când am ajuns mai sus de Poiana lui Maftei, am văzut o haină militară agăţată de o crean­gă. Era o tunică din aceea cu bumbi aurii şi cu dun­guliţă roşie la mâneci. Prima dată m-am spăi­mântat şi m-am ascuns după un copac, de unde am pândit. Apoi m-am ridicat pe vârfuri, să văd mai bine, şi m-am ruşinat. Acolo, în iarbă, erau un băr­bat străin şi o femeie care se drăgosteau, ştii cum, aşa ca băr­batul cu femeia lui. M-am întors să plec, dar fără să vreau mi-am agăţat coşul cu ciuperci în­tr-o creangă care s-a rupt şi-a făcut un zgomot mare. Am luat-o la fugă, dar când m-am uitat înapoi, am văzut o fe­meie cât copacii de mare, care s-a apucat să râdă în ho­hote când a văzut cât sunt de spăriată. Nu ştiu cum am ajuns acasă, parcă nu mai ştiam drumul înapoi. Ţiu minte că am umblat până s-a făcut seară şi tot nu ştiam pe unde sunt şi încotro s-o iau. Noroc că m-a găsit Ionică, feciorul cel mare, care a venit să mă caute prin pădure. Am ador­mit târziu, cu greu, după ce le-am povestit ce-am păţit. Nu m-au cre­zut c-am văzut-o pe Fata Pădurii, cu militarul. Au şi râs de mine a doua zi, când ne-am dus în pă­du­re, ca să căutăm coşul pier­dut cu o zi înainte. În creanga în care fusese agăţată haina militară spân­zura acuma o cârpă cenuşie, mişcată de vânt. Au râs de mine şi râd şi acuma dacă le amintesc, dar eu ştiu ce am vă­zut. N-oi uita cât oi trăi cum sclipeau ochii Mumei Pădurii, când s-a ridicat din iarbă şi-a aco­pe­rit o jumătate de poiană cu părul ei."