Ulița noastră se termina lângă pădurea care urca de-a lungul râului până sus în munte. Din largă și pietruită, de puteau trece pe ea, vara, carele încărcate cu fân, și toamna, cele pline de lemne, ulița se strângea acolo într-o cărare cu iarbă întunecată și mușchi moale, umezit de răcoarea pădurii. Acela era locul de unde începea casa Mumei Pădurii și a fetei ei, Muma huciului sau Avezuha, cum i se mai spunea, care trăiește și azi, în pădurile bătrâne, bătrâne, pe unde nu ajunge picior de om. Când frumoasă, de nu te puteai uita la ea, când înspăimântătoare, cu ochii bulbucați pe un cap mic, pe care părul creștea învârtejit, era prietenoasă cu feciorii și bărbații frumoși, dar ursuză și primejdioasă cu fetele și femeile. De-a lungul anilor, am întâlnit mulți oameni care mi-au spus povești despre Avezuha. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, au plecat în "ceia lume". Repovestind întâmplările pe care le-au trăit, mă gândesc că deși nimeni nu le crede, ele țin tare și de-adevăr, la fel ca toate plăsmuirile omenești.
Cu hainele pe dos
Moari a fost nevasta lui Mikloș cu care a avut trei copii. După ce i-a văzut la casele lor, s-a liniștit și n-a mai muncit cu ziua pe la cei care aveau pământuri și holde întinse. Deși ajunsese în ultimii ei ani "un coș de boale", nu-i plăcea să stea degeaba, fără să facă ceva, și când era vreme bună, una-două își lua bota de care se sprijinea și pornea pe ulițe, la plimbare. Dacă se întâlnea cu cineva, era bine, putea începe o poveste, care-i fura măcar o jumătate de ceas din ziua aceea. Dacă nu, măcar "lua în samă" schimbările care apăreau prin curțile oamenilor. Am întâlnit-o tocmai când se pregătea să iasă la drum și tare s-a bucurat când am băgat-o în seamă și am întrebat-o despre Avezuha: "O fi, oare, adevărat, ce se spune pe seama ei?"
I-oți spun povestea, dumnitá îi gânde. Odată, eram dusă de-acasă pe uliță și auzeam dinspre pădure, de-acolo de unde-s Secăturile, că strigă cineva. "Gheorghe, Gheorghe," așa striga. "Gheorgheee!" Și numai am văzut că fratele meu, pe care-l chema Gheorghe, o ia către pădure și să bagă într-un huci mare. "Du-te repede, Moari, după el, că l-a fura Muma Pădurii!", mi-a strigat mama. Și mă ieu, tu fată, mă ieu și trec valea, prin apă, că nu era atuncea pod, trec valea și hai după el acolo, în huciul ăla des. Și când l-am văzut cum se uită la mine de spăriat, ca și cum ar fi văzut cine știe ce arătanie, nu știu cum mi-a dat în minte să-i zic să să puie în jănunți, să-și facă cruce și să să roage. Și el m-o ascultat și-apoi n-o mai zâs nimica, numa s-o lăsat așa, moale, lângă mine, și m-o urmat până acasă tot plângând, ca și cum cine știe ce-ar fi pierdut. El avea atunci vreo șase ani și era tare frumușel, și vezi că de aia l-o plăcut și-o vrut să-l fure Muma Pădurii. Zâle în șir o fost ca pierdut, să tăt uita cătă pădure și nu zâcea nimica, numa că tăt ofta. "Mamă, du-l de-acasă, du-l undeva departe", am zis, "că cine știe ce năcaz ne-a face pruncu aiesta". "Unde să-l duc", zicea mama și-l tăt spăla cu apă sfințită. L-a dus la popa să citească ceva rugăciuni peste capul lui și-apoi s-a mai liniștit. Numai că după ce se lăsa noaptea, auzeam pe lângă garduri așa, ca un huruit surd, care înconjura casa, de te temeai să deschizi ușa ori fereastra. L-o dus iară mama la biserică și i-o citit popa Itu și-apoi îl îmbrăca pe Gheorghe tăt cu haine date pe dos, și cămeșa și izmenele tăt pe dos, ca să nu-l mai cunoască Avezuha, că el să uita sprăhuiet către pădure. Era schimbat în zilele acelea, Doamne feri, trămura și n-avea stare. Până o murit, la optzăci de ani, Gheorghe și-o luat hainele de corp, izmenele și maieul numa pă dos. Asta însamnă că mare spaimă o tras el atuncea când era copil și când umbla Muma ori Fata Pădurii și-l celuia să meargă după ea. Am auzât că pă mulți i-o nenorocit, i-o bolunzât de cap și rămâneau zile în șir ca hăbăuci, duși de pe lumea asta. Dacă-i întrebai ceva, ziceau doar atât: "Mă duc la mama", dar nu mai știau cine era muma lor de-adevăratelea, ci îi ziceau așa la Muma Pădurii. Pe nănașu meu, Aurel, l-o purtat Avezuha prin vale, prin apă, peste bolovani, tăt în sus și în jos, îl striga când dintr-o parte, când din alta, și nu s-o liniștit până când nu l-o găsit și l-o adus cu carul acasă, mai mult mort decât viu, cu hainele rupte și cu părul și mustețile zburlite, întărite de ger, că era în postul Crăciunului. Nici n-o mai trăit mult nănașu după aceea, și înainte să moară, cu limbă de moarte o lăsat să-l îngroape în partea de temeteu (cimitir) care era lângă pădure. Acolo-i și-amu, dar mormântul lui e tot timpul călcat în picioare. Nimeni nu știe de ce și cine-și bate joc de el."
Trei cumnate
Reghina, Catarina și Părasca se știau de când se jucau cu păpuși făcute din pănuși de porumb. Le-am găsit într-un tărnaț, așezate la vorbă, într-o zi de sărbătoare. Au fetit împreună și Dumnezeu le-a dat bucuria să rămână până la bătrânețe vecine, pentru că s-au măritat cu trei frați, feciorii lui Gavriș, morarul. Și-au făcut case mari, din lemn, una lângă alta, pe o coastă de deal, însorită toată ziua. Viața le-a fost așa mai ușoară, pentru că s-au ajutat una pe alta la toate, la săpat, la spălat țolurile mari de lână, la cărat poamele în pivnițe și hambare, la grijit pruncii, la strâns fânul. În spatele caselor începea Pădurea crăiască. Nimeni nu știe nici azi de ce se chema așa, poate să fi trecut ori trăit vreun crai, pe vremuri, prin locurile acelea, ori poate pentru că pădurea aceea era așa de bătrână și bogată în copaci groși, cum nu mai creșteau nicăieri.
Când le-am întâlnit, erau toate trei văduve de zeci de ani, bărbații lor murind, toți trei, în război. La bătrânețe, jocurilor din copilărie le-au luat locul poveștile spuse și respuse, întoarse pe toate fețele, cu răbdare și interes neobosit, pentru că timpul lăsat în urmă era din ce în ce mai acoperit de cețuri. Se adunau când la una, când la alta, se așezau roată lângă masă sau se înșirau pe vreo laiță de lângă casă. O vreme tăceau și ascultau vântul și păsările, se uitau de-acolo de sus, de pe coasta dealului, la ulița din vale și la casele ce-o mărgineau. Era însă destul să spună una dintre ele vreo vorbă, și-apoi nu se mai opreau până seara, când se despărțeau doar pentru câteva ceasuri de odihnă, pentru ca a doua zi să o ia de la început. Când le-am întrebat de Muma Pădurii, n-au avut nici un fel de sfială, vorbind toate deodată, nerăbdătoare să-mi spună întâmplări din amintiri străvechi. Și toate s-au petrecut în pădurea din spatele caselor, Pădurea crăiască, din care azi au mai rămas doar tufișuri și doar ici și colo câte un copac stingher.
Femeia cu cizme roșii
Prima la vorbă a fost Catarina. "Tata meu a fost pădurar pe mai multe sate, și era tot dus de-acasă, și din cauza asta, mămuca era supărată, că rămânea singură cu toată munca din gospodărie. El mai ajuta la fân, când trebuia să se urce pe claie, ca să îndese bine iarba cosită, altmintrelea, săraca mama avea numai în noi sprijin, în mine și în frații mei. Am fost șapte copii, șase băieți și eu, singura fată. Fiind mai mică dintre toți, mama mă ținea mai mult pe lângă ea, și de aceea am auzit și povestea pe care vreau să v-o spun acuma, poveste pe care am ascultat-o când mama i-a spus-o unei vecine. Mama intrase la bănuieli, văzând că tata nu dădea pe-acasă cu zilele, iar atunci când venea, era tot zăpăcit și se uita tot cu fereală în toate părțile, ca și cum s-ar fi temut de ceva ori ar fi vrut să ascundă cine știe ce. S-a sfătuit cu bunica, și cred că ea a învățat-o ce să facă. Într-o zi de vară, când a văzut de dimineață că tata se bărbierește și se ferchezuiește, ca și cum ar avea de mers la o nuntă, a pornit după el să-l urmărească. A stat în spatele lui, ferită, l-a văzut cum intră în canton, apoi, după o vreme, l-a văzut că iese cu pușca în spate și că intră în pădure. S-a dus după el, ascunzându-se după tufe și copaci, l-a urmărit cum controlează adăpostul caprelor sălbatice, cum le pune sarea la adăpătoare și-apoi l-a văzut că se îndreaptă către poiana în care era o fântână cu apă tare rece și bună. De multe ori, când venea acasă de la lucru, mai aducea câte o sticlă, două de apă din aceea pentru noi. Era o apă tare dulce, parcă îi simt și acuma gustul. El s-a așezat acolo, și-a scos din traistă mâncarea și a început să mănânce, apoi a băut apă din aceea bună și a rămas așezat pe iarbă. În vremea asta, mama îl urmărea ascunsă după copaci. Nu s-a întâmplat nimica o vreme, apoi el s-a întins și a adormit la umbră. Se pare că a ațipit și mama, dar ea zice că a fost ceva necurat cu somnul acela care a prins-o, fără de veste, ca o moleșeală, ca o slăbiciune pe care n-ai cum s-o învingi, orice ai face. S-a trezit când o coțofană a strigat răgușită de pe o creangă aflată deasupra ei. A mai apucat să vadă că lângă tata, care părea amețit cu totul, ședea o femeie tare frumoasă, cu păr lung, lung și mare, bogat, umflat așa, pe de lături. Furioasă și îndurerată de ceea ce vedea, mama s-a repezit în poiană, cu gândul să-i pedepsească pe cei doi cu o bâtă pe care a luat-o de jos. Dar înainte să ajungă la ei, femeia aceea s-a ridicat și-a fugit printre copaci, trăgând după ea coama de păr în care-au rămas frunze și ierburi. Aproape, aproape s-o prindă mama, numai că fugind la câțiva pași în urma ei, a văzut că era încălțată cu niște cizme roșii, cum nu mai văzuse în viața ei. Și-a mai apucat să vadă că arătarea aceea le purta cumva invers, adică vârful cizmelor era la spate și călcâiele în față. Călca cumva tot într-o dungă, așa încât deși vedeai că fuge, ți se părea că vine către tine. Atunci a înțeles mama pe loc că aceea era Fata Pădurii și a căzut ca fulgerată la pământ. Tata n-a mai fost om de-atunci. Ca să-l aducă acasă, mama a luat carul și căruța. El a zăcut toată vara, îl muta mama de pe un scaun pe laița de afară și de acolo în pat. Îi sclipeau ochii, de părea că-s din sticlă. Cât a mai trăit, n-a mai rostit nicio vorbă, n-am mai auzit de la el nimica. Ca să-l mai îmbuneze, mă trimitea mama din când în când să-i aduc apă rece de la fântâna din poiană. Atunci îl vedeam cum îi tremura barba și auzeam doar un oftat greu, care-i strângea pieptul, de părea că acolo ceva s-a frânt pe veci."
Covata de zece pite
"Orice nevastă trebuia să aibă covata ei, în care frământa aluatul de pită. Mai demult nu te puteai mărita fără ea", și-a început povestea lelea Reghina, bucuroasă că i-a venit rândul la vorbe. "Covata intra în zestrea fetei și era cumpărată cel mai adesea din târgurile de Sântămărie, când veneau de departe munteni cu linguri de lemn, ciubere, untare, coveți, cofe și cofăițe. Mătușa mea, Doca, era tare făloasă de când se măritase cu Vili, feciorul lui Jiga, care avea gater. E drept că avea și de ce să se mândrească, intrase într-o gospodărie de bocotani, oameni muncitori, care aveau de toate și erau printre cei mai de vază în sat. Când s-a măritat, mătușa a primit în zestrea ei, printre altele, și o covată de făcut aluaturi. Numai că era o covată de mărime potrivită, pentru o familie obișnuită, în care se face pâinea de două ori pe săptămână. Dar pentru mătușa Doca, care devenea, cu cât trecea vremea, tot mai pretențioasă, n-a fost de-ajuns. Și-a pus în cap să aibă o covată uriașă, în care să frământe o singură dată aluatul pentru zece pâini. Pe-atunci, la noi se făceau pite mari, aproape cât roata carului, ca să ajungă pe mai multe zile, căci în fiecare familie erau mulți prunci. Așa că i-a spus unchiașului Vili să facă ce-o ști și să-i scoată de unde vrea covata. Vremea târgurilor era departe încă și unchiașul, care era cam molău din fire, prea blajin pentru fudulia mătușii, de care asculta ca de-o mamă, s-a gândit el ce s-a gândit și și-a făcut planul să-i facă singur covata. Știa de la oamenii care aduceau lemne pentru tăiat la gater, că pe dealul Tisei era un pâlc de sălcii atâta de bătrâne, încât crengile le erau încurcate într-un hățiș uriaș, în care viețuiau tot felul de păsări și de animale. Știa că lemnul de salcie e ușor de scobit și moale de șlefuit, așa că s-a dus în pădure, a găsit pâlcul de sălcii, a ales-o pe cea mai mare, care avea trunchiul cel mai gros și, ajutat de trei bărbați, s-a pornit s-o taie cu sirisauăle, fierăstraie trase de două mânere. N-a fost ușor. Mai întâi au rupt un fierăstrău, au mai tăiat ce-au mai tăiat, apoi s-a rupt al doilea. Parcă era un făcut că nu izbuteau treaba pentru care au pornit din zori cu voie bună. Între timp, s-a pornit și un vânt care le îngreuna mișcările printre crengile celorlalte sălcii, care-i plesneau peste tot. Obosiți, s-au oprit din lucru, au mâncat și-au băut rachiul pus de merinde, care le-a dat curaj. Cu topoarele au terminat ce-au început de dimineață. Trei cai au tras trunchiul gros până la casa lui Vili, care și-a pus în gând să și înceapă de a doua zi lucrul. Numai că în noaptea aceea, nimeni din casă n-a putut închide ochii. De cum s-a lăsat întunericul, s-a pornit o furtună care era gata-gata să ia pe sus tot ce era în curtea împrejmuită cu garduri înalte: gaterul, grajdurile, casa, magaziile, toate acareturile. Zornăiau ferestrele biciuite de vânt, ca banii durduliți pe tejgheaua lui Rifca, gata să sară din țâțâni. Șapte toporiști și mai multe dălți a rupt Vili până când din trunchiul gros cât o matahală a reușit să cioplească, așa cum a vrut nevasta lui, covata uriașă. Și-n tot timpul ăsta nu și-a mai aflat liniștea nimeni în curtea lor, pentru că sufla vântul peste casă ca și cum ar fi venit sfârșitul lumii. Noapte de noapte, timp de câteva săptămâni, cât a durat lucrul, părea că locul acela e blestemat. Oamenii ajunseseră să-și facă cruce numai când se uitau către gospodăria lor, în care parcă intrase o putere haină. Mătușa Doca l-a făcut atunci pe Loați. Pruncul a ieșit însămnat, avea ochii coanci, se uita cruciș și avea două pete mari, negre, pline de păr, ca o blană, una deasupra sprâncenelor și alta, pe spate. Babele au început să vorbească și mai mult. Nimeni n-a crezut-o însă pe Aristina, care le-a spus mătușii Doca și lui Vili să nu taie sălciile de pe dealul Tisei, că acolo era culcușul în care se adăpostea Muma Pădurii. Acolo-și avea ea casa și, se știa doar, era vai de cei care o tulburau. Au înțeles asta, însă a doua zi, după ce covata a fost gata. Bucuroasă că are covată nouă, mătușa Doca s-a pus să frământe aluatul de zece pite. A răsturnat în covată un sac întreg de făină adusă de la moară. Atunci s-a auzit și primul tunet, dar nu l-a băgat în seamă, ocupată cu drojdia și cu apa încălzită din vasul prins de toartă cu o cârpă. Când a început să frământe, parcă s-au rupt torțile cerului, ploaia a năvălit ca o herghelie dezlănțuită, cu duduituri și tropăituri. Oamenii care erau la gater fugeau înspăimântați să prindă scândurile luate pe sus de vânt. Valăul de lemn pe care curgea apa care mișca sirisăul gaterului s-a spart și apa slăbită din strânsoare a năvălit către casă. A ocolit toată curtea și-a intrat direct în bucătăria de vară, în care mătușa Doca, asudată de greutatea frământatului, aștepta să dospească aluatul. Vârtejul negru de apă a luat covata pe deasupra, a ieșit în curte, de-acolo în drumul mare și-apoi a reintrat în matca veche. Covata plutea deasupra, în ochiul vârtejului, aluatul dospit, umflat peste marginile ei, curgea lăsând în urmă o dungă albă, groasă, care liniștea ca prin minune undele în care ajungea. Nimic n-a mai rămas din casa lui Vili și a mătușii Doca. Vorbele Aristinei nu le-a uitat nimeni de atunci pe valea noastră și de aceea puțini sunt cei care îndrăznesc să mai taie copacii cei mai bătrâni dintr-o pădure. Răzbunarea Mumei Pădurii stă desupra lor."
Haina militară
"Culegeam gălbiori în ziua aceea, prin locurile pe care le știam dintotdeauna," mi-a spus, mai la urmă, Părasca. "Ion era plecat la război, foametea era mare, mâncam cu pruncii ce aflam, știți și voi cum a fost. Când am ajuns mai sus de Poiana lui Maftei, am văzut o haină militară agățată de o creangă. Era o tunică din aceea cu bumbi aurii și cu dunguliță roșie la mâneci. Prima dată m-am spăimântat și m-am ascuns după un copac, de unde am pândit. Apoi m-am ridicat pe vârfuri, să văd mai bine, și m-am rușinat. Acolo, în iarbă, erau un bărbat străin și o femeie care se drăgosteau, știi cum, așa ca bărbatul cu femeia lui. M-am întors să plec, dar fără să vreau mi-am agățat coșul cu ciuperci într-o creangă care s-a rupt și-a făcut un zgomot mare. Am luat-o la fugă, dar când m-am uitat înapoi, am văzut o femeie cât copacii de mare, care s-a apucat să râdă în hohote când a văzut cât sunt de spăriată. Nu știu cum am ajuns acasă, parcă nu mai știam drumul înapoi. Țiu minte că am umblat până s-a făcut seară și tot nu știam pe unde sunt și încotro s-o iau. Noroc că m-a găsit Ionică, feciorul cel mare, care a venit să mă caute prin pădure. Am adormit târziu, cu greu, după ce le-am povestit ce-am pățit. Nu m-au crezut c-am văzut-o pe Fata Pădurii, cu militarul. Au și râs de mine a doua zi, când ne-am dus în pădure, ca să căutăm coșul pierdut cu o zi înainte. În creanga în care fusese agățată haina militară spânzura acuma o cârpă cenușie, mișcată de vânt. Au râs de mine și râd și acuma dacă le amintesc, dar eu știu ce am văzut. N-oi uita cât oi trăi cum sclipeau ochii Mumei Pădurii, când s-a ridicat din iarbă și-a acoperit o jumătate de poiană cu părul ei."