"S-a întâmplat la Viena, unde străbunicul cânta la invitaţia împăratului. Ce să vezi? La un moment dat, în mijlocul concertului, s-au stins brusc toate luminile. S-a făcut linişte, şi singurul instrument care se auzea era vioara lui Cristache Ciolac. Ca să nu intre lumea în panică, a început să improvizeze, să imite păsările la vioară, şi oamenii au crezut că toată întâmplarea face parte din spectacol, a fost mare succes. Aşa a apărut «Ciocârlia» şi, tot de la el, «Sârba-n căruţă» şi «Hora Staccato», pusă pe note de Grigoraş Dinicu. Când îmi povestea toate astea bunicu', eu credeam că-s invenţii, aberaţii. Dar nu erau".
Din fotografia ştearsă de timp, mă priveşte mândru un bărbat, cu o mustaţă întoarsă în sus şi cu un pumn de medalii prinse la rever. Este Cristache Ciolac, cel mai celebru lăutar bucureştean al începutului secolului XX, preferatul lui George Enescu. Pe scaun, în faţa mea, stă strănepotul lui Cristache, tot un bărbat masiv, la rândul său lăutar de clasă. George Ciolac, cu nume de scenă "George Ness", a cântat alături de nume mari ale muzicii lăutăreşti, cu Gheorghe Lambru, cu Gheorghe Zamfir, cu Johnny Răducanu şi continuă să facă spectacol muzical la ţambalul la care bate cu câte şase ciocănele sau legat la ochi.
Băiatul cu şase mame
Înainte de concert
- Aţi crescut într-o familie de lăutari?
- Din tată-n fiu, lăutari din Bucureşti. Tata adevărat era Sile Juben, pe numele lui Vasile a lu' Nae Moşu, cânta cu acordeonu' şi cu contrabasu'. Porecla-i vine pentru că era din Dudeşti, şi acolo ţiganii ieşeau mereu îmbrăcaţi la patru ace, ca la paradă, se mândreau cu pantofii, care ce pantaloni noi şi-au mai luat. Am avut o relaţie aşa, mai subtilă cu el, pentru că mama nu mă prea lăsa să-l văd. A murit de tânăr. A intrat cineva peste el în casă şi...Vreo două sute şi ceva de împunsături au fost. Mă rog, Dumnezeu să-l ierte. Pe bunicu care m-a crescut, tatăl mamei, tot Cristache Ciolac îl chema, cânta cu acordeonu' la restaurantul Unirea, la Sfânta Vineri. Cânta café concert, lăutărească, romanţe. Acum, dacă vrei să mergi la un restaurant să asculţi aşa ceva, greu găseşti, au mai rămas puţini care ştiu să cânte. Bunicu' era un om cult, citea mult. Nu era un ţigan lăutar care a învăţat pe prispa casei şi cu care n-ai ce discuta. Nu zic că era Nostradamus sau clarvăzător, da' ne zicea de pe atunci lucruri care s-au adeverit. Un lăutar care a ştiut să-şi susţină familia în limita bunului simţ. Nici cu avere, nici sărac. Vă daţi seama, să creşti cinci fete, pe atunci îţi trebuia zestre la nuntă, n-a fost uşor. Îmi amintesc cum îmi spunea tot felul de poveşti, să mă instruiască pentru mai târziu. Din păcate a murit în '77, când eu aveam opt ani.
- În ce cartier aţi crescut? Care erau bucuriile copilăriei?
- Lizeanu - Tei, pe strada Pârgari. Acolo, pe colţ cu Niceta, locuiau singurele două familii de ţigani din zonă, amândouă de lăutari. Am avut prieteni adevăraţi, n-am râs niciodată unii de alţii, că ăla e ţigan, ăla e ţăran, ăla-i român, nu era ura asta de rasă de azi. Mâncam unii la alţii, dormeam unii la alţii, intram fără să batem la uşă, ca la noi acasă. O copilărie bazată pe prietenie. Visul meu din copilărie era să mă fac fotbalist, nicidecum lăutar. Stăteam la un kilometru jumătate de stadionul Dinamo, mergeam pe jos şi săream gardul să-i vedem pe Ţălnar, pe Cornel Dinu, Lucescu, Cheran, Dudu Georgescu. Stadionul era arhiplin, stăteau oamenii pe scări, ce fotbal se juca! Am jucat şi eu la o echipă de juniori, am dat gol în primul meci, dar, când a venit antrenorul acasă să mă legitimeze, nu m-a lăsat mamaie. La noi, la lăutari, era impresia asta greşită că fotbaliştii-s vagabonzi. De atunci am pus baza pe acest instrument, pe ţambal.
Mogâldeaţa de sub ţambal
Alături de Gheorghe Zamfir
- Cum aţi ajuns la el?
- Staţi să vă spun cum a fost. Aveam 4-5 ani, ţin minte aşa, vag, şi am mers în casa lui Toni Iordache, că el a fost şi naşul meu, el m-a botezat. Mama mea şi cu soţia lui, Coca, erau surori. Şi Toni şi Coca aveau un băiat, Leonard, vărul meu. Când mergeam pe la ei, el cânta la ţambal. Eu nu mai auzisem până atunci, nu ştiam. "Băi, ce sunet e ăsta aşa plăcut? Zici că-i pian". Într-o zi m-am aşezat acolo lângă ţambal, să ascult, şi m-a luat somnu'. M-am culcat sub instrument, de dragu' lui, vă rog să mă credeţi. Nu mă mai găseau, m-au căutat prin toată casa, eram o mogâldeaţă sub ţambal, nu mă vedeam. Într-un final, m-au găsit şi m-au lăsat şi pe mine să zdrăngăn cu ciocănelele-n ţambal, fără să ştiu că am să devin ţimbalist. După ce-a murit bunicu', bunica s-a descurcat cum a putut, săraca, aveam nişte camere din paiantă în spatele curţii, şi le închiria unor lingurari din piaţă. Aşa m-a crescut, şi cu ajutorul mamei mele, care a lucrat ca ospătar, şef de sală, şi al soţului ei. Şi tot bunica mi-a cumpărat ţambalul, care costa o avere, cât o maşină. Mi l-a luat ca să mă ţină departe de rele, de un anturaj urât. Mai încolo de noi, spre Lizeanu, trăiau mulţi ţigani cocalari, d-ăia de făceau lucruri urâte şi bunica ştia că un copil fără tată, nesupravegheat, ar putea uşor intra sub influenţa lor. Da' mie-mi plăcea muzica. Noaptea, pe la 11-11.30, când se opreau tramvaiele, venea ecoul de la nunţi, plocoane, botezuri, unde se cânta. Bunica, cum auzea muzica, venea la mine-n cameră, da' eu eram deja plecat, ieşit pe geam, ca să nu trec prin camera dânsei. Mă luam după dâra muzicii şi mergem să ascult. Uneori, cântau Leonard sau naşu' Toni şi ştiam că am susţinere, are cine să mă aducă acasă. Da' uneori, erau alţii şi, când se termina, stăteam şi aşteptam. Eu, copil, să trec noaptea singur, pe întuneric, că erau stinse luminile, pe lângă Cimitirul Reînvierea, vă daţi seama... Şi cine venea să mă ia? Mama venea şi mă ducea acasă, Dumnezeu s-o ierte!
- Cum aţi învăţat meseria, care au fost primele cântări?
- La doi paşi de mine, locuia marele violonist Cleante Bârneaţă, zis Ciorope. Eram prieten cu Marian, fiul său, îmi luam ţambalu' şi mă mutam la ei acasă şi studiam împreună de dimineaţă până seara. La 12 ani, m-a luat Ciorope cu el să cânt la un plocon, la noi în ţigănie. Aia a fost prima mea leafă. 200 de lei. Îmi mai arătase el cum să cânt, mă bucuram că sunt cu el, dacă eram cu alţii, poate mi-era frică să cânt. De acum, gata, deja luasem gustu' la bani, mai vedeam şi fete frumoase pe acolo, începuse să-mi placă. Când a fost să cânt la prima nuntă, bunica nu m-a lăsat "Georgică, eşti prea mic..." I-am rupt gardu' trecând ţambalu' peste el. Era greu ţambalu', 80 de kile, 100 cu picioare cu tot. M-am dus zilele trecute la spital, m-au întrebat ăia: "Domne, ce profesie aţi avut, halterofil, prestator servicii?". Uite aşa am coloana. Cât am cărat la ţambal, cât mă rugam de şoferi să mă ia, uneori dădeam bani în plus faţă de ce câştigam. Odată am stat de la cinci dimineaţă la ora unu să găsesc un şofer să mă ia. Dacă le spui asta copiilor de azi, care au apărut ca ciupercile după ploaie în muzică şi au tot ce le trebuie, se uită aşa, la tine. Ce spune ăsta aici, basme, poveşti nemuritoare? Da' toate greutăţile astea erau frumoase, dădeau farmec vieţii, mă simt un om fericit şi împlinit şi pentru că am trecut prin ele.
Tatăl pe care nu l-a avut niciodată: TONI IORDACHE
- Să vorbim şi de Toni Iordache. Cum era să fii nepotul şi finul unui muzician aşa de mare şi de vestit?
- Am avut norocul să cresc ocrotit de acest om, care, chiar dacă nu era rudă de sânge cu mine, a fost tatăl pe care nu l-am avut niciodată. Un idol pe care-l iubeam şi simţeam că mă iubeşte şi el. Vă daţi seama, la vârsta aia, ce însemna el pentru mine, ce nevoie aveam de un sfat, de un astfel de om. El m-a îndrumat spre calea cea bună, să îmi fac familia mea, casa mea, aragazul meu, şi el mi-a arătat muzica. Eram fericit în casa lui, avea de toate. Când eram mic, stătea în Berceni, mai târziu s-a mutat în centru, la Sfântu Gheorghe. El era mai mereu plecat prin turnee, vărul Leonard, şi el, pe la evenimente, dar rămânea acasă ţambalul la care studiam ce-mi mai arătau ei printre picături. Uneori, Leonard mă lua cu el la evenimente, stăteam lângă el şi furam meseria, îi mulţumesc că m-a ajutat să-mi câştig acum o pâine şi să fiu un lăutar onorabil. Când eram mic, naşu Toni îmi dădea, acolo, 50-100 de lei, şi zicea: "Ia tăticule şi bate aici, cu degetele, pe tăblia patului sau pe scaun." Eu nu înţelegeam ce vrea, mă bucuram şi îmi luam un suc cu banii ăia, o îngheţată. Mi-a dat mie Dumnezeu viteza a şaptea la ţambal, dar poate de acolo am stilul meu de acum, sunt tare-n ciocănel, de la bătutul acela pe tăblia patului.
- Toni Iordache este unanim recunoscut ca un gigant al lăutarilor, Pe scenă uluia prin energie, prin viteza interpretării. Cum era ca om?
- Când se aşeza la ţambal, devenea alt om. Se transfigura. Mi-a povestit odată că au venit japonezii la el să vadă dacă nu are curent electric în ţambal, nu le venea să creadă cum bate. Altfel, era liniştit, modest, un om care impunea imediat respect prin felul de a vorbi. Ştia franceză la perfecţie, se descurca în engleză şi în japoneză. Eu îl ştiam de naşu' Toni, nu-l prea văzusem cântând, era mult plecat din ţară, şi când am mers cu el la o nuntă, pe Dudeşti, efectiv a rupt ţambalul în două. De la el am învăţat să nu fii cu nasu' pe sus, să respecţi şi pe cei mai buni, şi pe cei de nivel de jos.
- Când v-aţi afirmat ca profesionist?
- De pe la 13-14 ani am cântat în ansamblu' UTC-ului, timp de vreo 20 de ani. Eram nişte copii drăcoşi care cântam, zic eu, mai bine ca celebru' ansamblu Ciocârlia. Primul restaurant adevărat în care am cântat a fost Jariştea. M-a sunat să mă invite nea Vasile Năsturică, Dumnezeu să-l ierte! Zic: "Vin, nea Vasile, da' cine a cântat acolo înainte la ţambal?"." Ion Miu". "A, hai domne', că nu vin". Eram copil, da aveam mintea coaptă, mă gândeam cum să merg eu, un mucos, să cânt după un aşa ţimbalist? M-a convins după 2-3 zile, cu condiţia să-mi arate zi de zi câte o piesă de café concert. E greu să cânţi în formulă de trei, vioară, ţambal, acordeon. Perioada aceea cred că a fost cea în care am cântat eu cel mai bine. De opt ani încoace, viaţa mea s-a schimbat, a ajuns la un alt nivel, de când sunt şef de formaţie la Hanul Voievozilor. Facem un show pe care unii îl percep ca...circ, e o nebunie, dar oamenii lasă furculiţele din mâini, scot nasurile din farfurii şi cântă cu noi, aplaudă, participă. Trebuie să le oferi ceva nou, altfel, oricât de bine am cânta noi, ar mânca, ar vorbi sau s-ar duce la Operetă să asculte liniştiţi.
Fata din patiserie
Împreună cu fiul lui, Sorinel, şi cu Gheorghe Dinică
- Cum aţi revenit la ţambal?
- M-a luat prietenul meu, Costel Nichita, la Orchestra Naţională condusă de maestru' Gheorghe Zamfir. Nu-mi imaginam că va fi atât de greu să revin la ţambal. Nu se mai înţelegea stânga cu dreapta. "Mă, ce e asta, nu mai ştiu să cânt?". Şi am luat ţambalu' la studiat, n-am studiat în viaţa mea ca atunci. Aveam un sentiment de bucurie şi de trac, ca în copilărie, înainte de un spectacol la Casa Pionierilor. Trebuia să dau ce am mai bun în faţa maestrului Zamfir. Acest om inspiră ceva. Îţi dă sentimentul ăsta unic în viaţă că ai şansa să colaborezi cu un titan al muzicii.
- Şi străbunicul dvs. a fost un titan, cel mai mare lăutar interbelic. Ce s-a întâmplat după ce a cântat "Ciorcârlia" la palatul imperial?
- A murit ca un ţigan sărac, vai de el. Fusese bogat, avea case, vile. Şi s-a dus Jenica, fata lui, la Paris, şi a pierdut totul la ruletă. Măcar cu o cameră de la o vilă să ne fi ales şi noi. Dar ştiţi ceva? Eu mă consider un om foarte foarte foarte bogat. Datorită soţiei şi copiilor mei şi datorită ţambalului, prin care pot să transmit oamenilor nebunia asta frumoasă a mea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
