Patru barzi magnifici
Pentru muzicienii de azi, execuţia unei piese din patrimoniul muzicii orale româneşti, ca în vremile apuse, este o mare provocare. Una din soluţiile la care pot recurge, probabil cea mai rezonabilă, este aceea de a imita, pe cât posibil mai îngrijit şi inteligent, înregistrarea acesteia, produsă cu ajutorul unor muzicanţi populari din deceniile anterioare. (Ceea ce înseamnă că "vremile apuse" nu trec de bariera unui secol, pentru că înregistrările sonore accesibile publicului au apărut abia prin anii 20.) Primul rezultat va fi copia sonoră, mai mult sau mai puţin fidelă a piesei. Dar dacă muzicienii izbutesc să se instaleze în stilul ei "arhaizant" şi, în timpul interpretării, să intervină cu unele contribuţii personale potrivite, se poate spune că ei şi-au însuşit-o, au transformat-o într-o muzică vie şi credibilă, au făcut-o să renască.
Iată ce a încercat să facă grupul vocal-instrumental Trei Parale, condus de Florin Iordan, în concertul pe care l-a susţinut în 23 noiembrie în "Sufrageria regală" a Palatului, concert susţinut în cadrul celei de-a unsprezecea ediţii a Festivalului de muzică veche Bucureşti (Bucharest Early Music Festival, 1-28 noiembrie 2016). Concertul, cu titlul "Balade vitejeşti şi alte cântari", a inclus în program: Cântarea lui Brâncoveanu, Chira Chiralina, Novac, Mihu Haiducul, Ciobanul care şi-a pierdut oile. Cântările epice sunt cunoscute în lumea "savantă" ca balade, dar numite de popor cântece bătrâneşti. Cele mai vechi şi mai preţioase datează din anii '50 şi i se datorează folcloristului Alexandru Amzulescu, care le-a cules de la Marin Căleaţă din Celei, Olt, şi Alexandru Cercel din Câmpulung Muscel; iar cele mai recente, din 1991, au fost imprimate de la alţi doi muzicanţi populari, bătrâni şi neclintit conservatori: Nicolae Neacşu din Clejani, Giurgiu, şi Gică Diricel din Dobroteşti, Teleorman. Patru barzi magnifici, vrednici urmaşi ai truverilor din Evul Mediu românesc. În toate cazurile, muzica este minunată, iar versurile - basme în amestec cu fapte eroice din trecutul istoric, transfigurate şi păstrate în memoria colectivă - sunt antologice. Cu moartea acestor ţărani (ultimul s-a stins în 2015) şi a altora aidoma lor, baladele româneşti au pierit pentru vecie.
Un altfel de patriotism
Puţină lume îşi poate imagina cât de dificilă este execuţia cântărilor bătrâneşti, pentru nişte muzicieni crescuţi în cultura urbană a momentului. Pentru vocalistul Daniel Pop, de profesie învăţător, a fost cu deosebire greu să imite timbrul aspru şi viguros al ţăranilor, să gestioneze curgerea melodiilor, libere ritmic, dar aşezate pe suportul unui acompaniament ferm şi, mai ales, să execute convingător recitativul epic parlato - o vorbire uşor melodizată la care se ajunge cu strădanie şi rafinament artistic. (Diverşi imitatori nefericiţi au transformat-o, pe scenele eternei Cântări a României, fie într-o recitare şcolărească insipidă, fie într-o declamare senzitiv-suavă.) Pentru violonistul Mihai Balabaş - singurul cu studii muzicale academice - trebuie să fi fost complicat să-şi asprească sunetul, rezistând tentaţiei de a-l rotunji, aşa cum s-a deprins în conservator; trebuie să-l fi incomodat de asemeni şi alunecarea deliberată a arcuşului, când spre limbă, când spre căluş, pentru a sugera gâjâitul cântărilor de caval; în fine, trebuie să se fi ostenit destul ca să imagineze scurte "floricele" în finalurile de fraze melodice, în felul lăutarilor rurali. În aparenţă, basistul, care mânuia de fapt un fel de violoncel plat, manufacturat de un sătean (pe care lăutarii îl numesc bas micuţ), a avut sarcina cea mai uşoară; dar în grija lui stătea regularitatea pulsaţiei din acompaniament şi coordonarea ansamblului. Cea mai grea misiune i-a revenit însă conducătorului formaţiei, Florin Iordan - sociolog şi muzeograf la Muzeul Ţăranului, fără studii muzicale academice, întocmai ca vocalistul şi basistul! - care a susţinut miezul armonic şi a supravegheat coerenţa şi acurateţea întregii execuţii. El este cel care şi-a asumat, de altfel, informarea pregătitoare, întreprinsă cu un profesionalism remarcabil. El a vegheat, de asemeni, ca, în timpul repetiţiilor pentru concert, grupul să nu intre în derapaj stilistic. În fine, tot el a ales melodiile de joc ce au încheiat, după cuviinţă, fiecare cântare bătrânească (executând chiar, ca cobzar sau ca cimpoier-solist, o parte dintre ele), melodii pe care le-a recoltat din volumele secolului XIX, dar şi din discurile de încredere, publicate de-a lungul deceniilor de Electrecord, de Fundaţia Al. Tzigara Samuraş & Muzeul Ţăranului (în colecţia "Ethnophonie") sau de Institutul de folclor din Bucureşti. Într-un cuvânt, interpretarea ansamblului a fost bine documentată istoric.
Patru muzicieni amatori, tineri şi de ispravă, care binemerită toată cinstirea: Florin Iordan (cobză, cimpoi, voce), Daniel Pop (voce, fluiere), Mihai Balabaş (vioară) şi George Ştefan Kudor (ţambal şi bas micuţ). Ei lucrează şi cântă cu plăcere, dar şi cu credinţa că muzica lor "de trei parale" are sens, pentru că este o parte integrantă, dar pe nedrept ignorată a identităţii sonore a românilor. Concertează împreună de vreo zece ani, din ce în ce mai bine şi cu programe progresiv mai curajoase şi interesante. Sălile în care evoluează sunt întotdeauna pline ochi de intelectuali de toate vârstele, dar în majoritate tineri. Nişte tineri aparte, de altfel, care îşi iubesc ţara şi trecutul ei, într-un chip care n-are nimic a face cu dragostea sforăitoare şi găunoasă a naţionaliştilor purişti, atât de bine ilustrată de muzica ansamblurilor folclorice. De fapt, motivele ataşamentului lor constant pentru muzica arhaizantă a ansamblului Trei parale ar merita atenţia sociologilor şi etnologilor. În acest ataşament, aceştia ar putea să descifreze o schimbare în mentalitatea noilor generaţii de români, un alt mod de a concepe patriotismul şi un alt fel de creaţii prin care vor să îl exprime simbolic.
SPERANŢA RĂDULESCU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
