- În interviul nostru de anul trecut, vorbeai cu o bucurie uriașă despre Luca, băiatul tău. Între timp, barza ți-a mai adus un copil, pe Filip. Să înțeleg că, în momentul de față, prioritatea vieții tale este familia?
- Da. Familia e, într-adevăr, pe primul loc și e motorul care mă împinge înainte. Probabil că am înscrisă în ființa mea împlinirea asta, deși nu o conștientizasem pe deplin înainte de apariția băieților. În fond, copilăria mea a fost marcată de existența celor două surori și a unei familii extrem de unite. Familia, ca valoare fundamentală, e ceva ce am deprins încă de la vârsta cea mai fragedă. Sunt convinsă acum că, în absența copiilor mei, aș fi fost o ființă... cumva dezechilibrată. A și existat un moment, în trecut, când mi-am dat seama că lucram enorm în teatru, dar munca aceea nu era atât o bucurie, cât, mai mult, un refugiu. Atât doar că, la 30 de ani, astfel de clipe de criză le resimți mai puțin acut. În schimb, pe la patruzeci de ani, realizezi că viața ta merge într-o direcție sigură (spre care mergem toți, numai că la 30 de ani n-o vedem), că profesia ta, pentru care sacrifici aproape tot, poate să se mai fragilizeze, mai ales în cazul unei actrițe. Într-un astfel de moment am început să simt profund nevoia împlinirii prin familie, nevoia unei iubiri fără margini.
- Iubirea publicului nu "încălzește" suficient un actor?
- Iubirea publicului se cuantifică în succesul pe care-l ai, într-o perioadă sau alta, iar valoarea ta ca actor, în proiectele care-ți sunt oferite, însă situația asta e foarte vulnerabilă și te vulnerabilizează și pe tine. Pe când iubirea dintr-o familie nu se poate cuantifica în nimic, e iubirea pe care nu o dai ca să primești ceva în schimb și nu o primești ca să dai ceva la rândul tău. Iubirea dintr-o familie e sau nu e. Și tocmai de-asta, când ea există, reprezintă o valoare mai solidă decât un diamant, e mai cinstită, mai profundă și mai adevărată decât orice succes profesional. Uite-așa a apărut familia mea: se fac aproape zece ani de când sunt cu George (n. red. soțul Medeei, operatorul de film George Dăscălescu), apoi a venit Luca, care are acum 7 ani și jumătate, și anul trecut a mai sosit și Filip, care abia ce a împlinit 7 luni. Iar peste toate astea s-a mai petrecut ceva minunat: copiii m-au echilibrat în raport cu actoria! Nu experiența, nu notorietatea și nu capitalul profesional au izbutit asta, ci copiii! Am căpătat o mai mare relaxare în actorie și asta mi se pare fantastic.
- Între primul și al doilea copil au existat șapte ani. Cum și-a primit Luca fratele?
- Cu o dragoste imensă! Cumva, el a fost cel care a mișcat serios lucrurile înspre venirea pe lume a lui Filip. Ne-a cerut mie și lui George, cât se poate de insistent, un frate sau o soră, neștiind că un copil se naște mic și nu poți să te joci cu el de la început. (râde) Dar și noi ni l-am dorit pe Filip foarte mult: întâi că amândoi visam să avem mai mulți copii și apoi ne-am dat seama că, pentru un copil, e mult mai bine să crească într-o familie cu mai mulți omuleți. Nu mi-am găsit puterea fizică să mai fac un copil imediat după Luca, dar am știut sigur că el va veni la un moment dat. Dovadă că am păstrat o grămadă de hăinuțe de la Luca, o grămadă de jucării, pătuțul... Undeva, într-un ungher al minții și al sufletului, în toți acești șapte ani, am păstrat "setarea" asta, certitudinea neargumentată că voi mai avea un copil. Și, când Filip a apărut, m-am simțit foarte mândră. Deși știu că am surprins multă lume făcând încă un copil și făcându-l la 42 de ani. Dar simt că experiența asta, contrar așteptărilor, m-a întinerit. Cu toate că un bebeluș înseamnă un efort fizic uriaș, eu mă simt plină de o energie luminoasă și de speranță și de încredere în bine și în frumos. Și-apoi, se spune că un copil vine cu o pâine în traistă: ei, la două luni după ce l-am născut pe Luca, am plecat să fac un film în Franța, iar acum, că l-am născut pe Filip, iară nu mă pot plânge pe tărâm profesional.
Dragoste în văzul lumii
- Lumea occidentală acceptă cu greu ideea că o vedetă în plină vogă are dreptul și la o viață personală împlinită. Actorul e al publicului. El nu poate fi împărțit. Și-apoi, se spune, ce bărbat sau femeie cu mintea întreagă acceptă să aibă ca soț sau soție pe cineva care joacă scene de dragoste pe ecran?
- Și când te gândești că Meryl Streep, ca să iau un exemplu, are o căsnicie de patruzeci de ani și patru copii! Și a jucat dragostea cu nenumărați bărbați pe ecran și pe scenă! Da, mulți oameni cad în această capcană: confundă personajul cu actorul. Sau, și mai exact, se implică atât de mult în poveste, încât ajung să asimileze actorul și personajul. Uite, țin minte că jucam "Egoistul", cu Radu Beligan. Personajul meu era o actriță ratată, amanta unui dramaturg celebru, aflat la o vârstă înaintată, căruia îi reproșa lipsa ei de succes, invocându-și dragostea așa-zis sinceră. În timpul monologului meu, care era absolut fulminant (personajul meu împroșca tot veninul adunat de-a lungul relației), am auzit, de mai multe ori, din sală, niște femei care probabil se confruntaseră cu o situație similară și care, pur și simplu, nu se puteau abține și comentau cu voce tare, blamându-mă de mama focului. Am auzit inclusiv replici ca "Uite ce nenorocită e!". (râde) Femeile acelea erau atât de absorbite de poveste, încât uitaseră că erau la teatru, nu o mai vedeau pe Medeea Marinescu, ci doar pe Josephine. Și-apoi mai există și perspectiva aceea că actorii sunt niște boemi care trăiesc în voia vieții, care nu sunt capabili de fidelitate etc. Sincer, nu știu de unde s-a iscat și cum de s-a împământenit percepția asta. Adevărul e că actorii sunt la fel ca restul oamenilor, profesia nu îi grevează în materie de viață personală. Fiecare alege să trăiască așa cum îl duce mintea și caracterul. E adevărat că există și actori așa-zis boemi, care schimbă partenerele (sau viceversa: actrițe care schimbă partenerii) cât ai clipi, crezând că asta înseamnă libertatea interioară, ori actori care beau sau se droghează căutând sensul profund al vieții, al personajului etc. Dar astfel de oameni există destui și dincolo de lumea actoriei, au alte profesii, însă descrierea anterioară li se potrivește perfect. Din contră, eu cred că actorul are o nevoie uriașă de familie. Fiindcă după ce se încheie un spectacol sau lucrul la un film - eu am trăit senzația asta în Franța, rămâi un cu gol imens, și golul ăla, dacă nu-l umpli cu ceva real și leal, din afara profesiei, ești pierdut, și ca om, și ca actor. Așadar, familia și cariera se împacă foarte bine împreună, chiar și în cazul unui actor, cu condiția ca actorul să aibă dorința asta: de a avea și o casă, de a avea și o viață de familie armonioasă și solidă.
"Cum îmbătrânești?", iată întrebarea
- Un alt loc comun, legat mai ales de actrițe, e vârsta. Dacă, la 40 de ani, o femeie spune că "viața abia începe", în cazul actrițelor, a căror meserie ține și de frumusețe, 40 de ani e câteodată începutul sfârșitului. Pe lângă schimbările fizice, intervine uneori și o pălire a strălucirii, inclusiv în profesie...
- Ai spus bine "uneori", pentru că pălirea asta nu e obligatorie. Știu actrițe care, din contră, de-abia de pe la 40 de ani încolo au ajuns la adevărata lor strălucire. În ceea ce mă privește, simt că, sincer, conturul meu e mai clar acum decât era la 30 de ani. Chiar și fizicul meu mi se pare mai definit acum decât la 27-30 de ani. Altceva am simțit eu că s-a schimbat după ce am împlinit 40 de ani: am devenit mai conștientă de mine în lumea asta, de mine în contextul în care mă aflu. Mi-a dispărut un anume jemanfișism sau un fel de avânt donquijotesc, și în loc, am dobândit mai multă rațiune, care vede cu mai multă luciditate ce e în jur. Azi, la 42 de ani, văd mai limpede ce nu-mi place și nu consider că mai trebuie să fac eforturi ca să acomodez aceste lucruri care nu-mi plac. La 30 de ani, jucam Irina, din "Trei Surori", care spunea "Să muncim, să muncim... Nu cal de povară, chiar bou să fii, numai să muncești!". Monologul ăsta al ei e cât se poate de realist: așa vorbește orice tânăr la 30 de ani. La 40 de ani, în schimb, nu mai pot și nici nu mai vreau s-o joc pe Irina, pentru că nu mai judec așa viața. Vezi, modificările astea de perspectivă mă repoziționează inclusiv profesional. Chiar dacă fizicul m-ar mai ajuta să interpretez fetișcane, sunt conștientă că n-aș mai putea să le joc sincer, pentru că, interior și intelectual, am depășit etapa aceea. De-asta am și început să operez o tranziție către roluri de femei mature, de mame... Am devenit un om, nu doar un actor, mai tranșant, care spune lucrurile mai fără ocoliș, fiindcă nu mă mai tem să deranjez, care începe să refuze, asumându-și aceste refuzuri.
- Ideea de "trece timpul" nu te sperie chiar deloc?
- În nici un caz! Am aflat încă din copilărie că timpul trece și-n toată viața mea de până acum, am tot fost avertizată - de oameni, de lecturi, de experiențe de viață - că omul îmbătrânește. Mai mult, am văzut nenumărate persoane, și în special femei, luptându-se acerb cu timpul, dar pe nici una n-am văzut-o învingătoare. Deci problema nu e că îmbătrânești, ci cum îmbătrânești. Și, pentru că eu vreau să îmbătrânesc frumos, m-am decis să mă împrietenesc cu bătrânețea: o anticipez mental, ca la momentul întâlnirii noastre s-o accept mai ușor. Vom fi deja prietene! Vom fi stabilit deja între noi o relație de tandrețe!
Tandrețea franceză
- Tot despre o relație de tandrețe aș vrea să vorbim în continuare: aceea dintre tine și francezi. La sfârșitul anului trecut, ai fost onorată de către Președintele Franței, prin intermediul ambasadorului francez din România, cu titlul de Cavaler al Ordinului Național de Merit. Cum se explică stabilitatea afecțiunii francezilor față de tine, în condițiile în care au trecut totuși niște ani de la ultimul tău film făcut în Franța?
- Filmele astea pe care le-am făcut în Franța, și mai ales "Je vous trouve très beau", au avut un succes enorm acolo. Uite, chiar duminică seara (n. red. pe 29 ianuarie 2017), "Je vous trouve très beau" s-a dat, pentru a nu știu câta oară, pe France 2, cel mai mare canal francez de televiziune, și domnul ambasador al Franței a avut amabilitatea să mă anunțe duminică dimineață, iar ulterior am primit o grămadă de mesaje pe Facebook de la telespectatori francezi, care mă felicitau pentru jocul meu, îmi mulțumeau, îmi spuneau tot felul de cuvinte măgulitoare... Și, într-adevăr, cum spuneai și tu, au trecut niște ani de când am făcut filmele astea. De la "Je vous trouve très beau" au trecut 11 ani! De ce a prins așa de mult filmul la oameni, cum de s-a transformat el într-o peliculă clasică, într-o peliculă-reper? Habar nu am! Rămâne un mister și pentru mine: probabil s-a născut într-o zodie fericită! Iar eu nu pot decât să mulțumesc Cerului. În orice caz, succesul ăsta m-a plasat într-un colțișor al inimilor francezilor și legătura mea cu ei s-a cultivat în continuare, inclusiv prin colaborările cu comunitatea franceză din România. Ultima dintre aceste colaborări fiind numirea mea în calitatea de Ambasador "Paris Climat 2015" pentru România, anul acesta fiind declarat de ONU "Anul Dedicat Schimbărilor Climatice". Francezii au fost un fel de vârf de lance al tuturor acțiunilor demarate în acest sens și au desemnat mai mulți ambasadori, oameni care să meargă, să vorbească despre problemele de mediu în diverse comunități și să îndemne la gesturi concrete, nu doar declarative. La Paris, Ambasador pentru Probleme Climatice a fost desemnată cunoscuta actriță Marion Cotillard, iar în România, pentru că aveau nevoie de o persoană care să fie reprezentativă atât pentru Franța, cât și pentru România și, dat fiind și interesul meu real pentru problemele de mediu, li s-a părut că eu aș fi alegerea perfectă. Timp de un an de zile am muncit intens - nu intru în detalii, că ar trebui să facem o discuție întreagă numai pe tema asta - și ulterior am fost recompensată cu acest titlu. Iar Marion Cotillard l-a primit și ea, doar că la Paris. (râde) Ideea e, de fapt, că în acest an, am simțit că, în sfârșit, fac ceva mai mult și mai important pentru lumea asta, pe care cu toții ar trebui s-o prețuim și s-o protejăm. Nici înainte nu eram pasivă - reciclam materiale etc. -, dar acum am avut posibilitatea "să reciclez și minți", adică să conving niște oameni - ca mine, ca tine, ca doamna care trece acum pe stradă - că trebuie să se implice și ei în mod activ, că planeta chiar are nevoie de această reconversie de perspectivă a noastră. Și am simțit că, în sfârșit, mi-am folosit notorietatea într-un scop dincolo de persoana mea, într-un scop care să însemne ceva real. Am simțit că de-abia acum notorietatea mea a căpătat valoare și însemnătate, că altfel ea rămâne doar o mângâiere pentru ego și, eventual, un dosar cu tăieturi laudative din ziare, niște diplome și niște fotografii flatante, deci nimic.
- Din tot ce spui reiese clar că viața ta s-a lansat pe orbită. O aventură cinematografică internațională te-ar mai tenta?
- Foarte mult! Chiar la sfârșitul anului trecut am mai dat o probă pentru un film în Franța și n-am luat-o! (râde) E clar: trebuie o altă aliniere de astre! Până atunci, însă, nu sufăr: am treabă aici din belșug. Joc foarte mult și lucrurile îmi merg foarte bine profesional. Dar ce-mi doresc cu adevărat în momentul acesta este întâlnirea cu niște regizori pe care îi admir și cu care visez de vreo douăzeci de ani să lucrez. Dintre toți acești regizori, doar cu unul am reușit să mă întâlnesc profesional: cu Radu Afrim. Radu e un regizor care vine cu o lume. E un regizor pe care unii îl urăsc, alții îl iubesc, dar nu e un regizor călduț și asta e ceea ce-mi place la nebunie la el. Mi-aș dori mult să mai lucrez cu el. Așa cum, continui să sper, voi avea la un moment dat șansa să mă întâlnesc profesional cu Alexandru Dabija ori cu Alexandru Darie ori... Simt nevoia acută să lucrez cu regizori maturi sau tineri, nu contează, dar care să vină să-mi propună o lume și să aibă curajul să-și asume acea lume! Pentru că am văzut prea mulți regizori care, pătrunși într-un teatru, sunt cuprinși de teamă și-și lasă lumea la ușă, devin niște simpli executanți, timizi, și parcă neștiind ce vor să spună cu textul care, de cele mai multe ori, li se dă, nu e propunerea lor. Și vreau un regizor care să scoată la iveală din mine ceea ce nici măcar eu nu știu că pot! Ăsta e oful meu, ca actriță!
- Oare pianul l-ai pus în cui, sau îi mai "încerci" câteodată clapele?
- Am reînceput să cânt odată cu spectacolul "Jazz/Swing de Paris", pe care îl facem la Teatrul Național eu și Emy Drăgoi. Sau, uite, am cântat de curând la Timișoara. Asociația "Art Media" - a doamnei Doina Popa, o doamnă care iubește foarte mult actorii, căci toată viața a trăit în teatru, viața ei e teatrul - a împlinit anul ăsta 25 de ani și întru celebrarea acestui sfert de secol de existență, a inițiat o serie de spectacole-recital, cu actori apropiați acestei instituții culturale. Eu am fost invitată alături de Marius Manole și Maia Morgenstern, în spectacolul "Trei M", fiecare trebuind să facă un recital de 30-45 de minute, dar nu un recital în sensul clasic, ci un recital care să aibă o tușă personală, să poarte amprenta omului, nu doar a actorului. Sincer îți spun, am fost terorizată de proiectul ăsta: săptămâni întregi n-am dormit nopțile, frământându-mă, întrebându-mă cum să alcătuiesc recitalul, cum să ies în fața oamenilor... Și așa am realizat, în nopțile alea albe, că, mai mult chiar decât textele pe care le-am interpretat pe scenă, pe mine mă reprezintă muzica. Prin urmare, am ieșit pe scena superbului teatru din Timișoara și mi-am început recitalul cântând la pian. De la pian, m-am ridicat și am spus "Sunt așa cum sunt", poezia lui Prévert, pe care îl ador: "Sunt făcută-așa/ Când îmi e de râs/ Râd în hohot, da./ Drag mi-e cui sunt dragă/ E din vina mea/ Dacă nu-i același?/ Dacă ba e unul/ Ba-i altcineva./ Sunt așa cum sunt./ N-am ce să vă fac/ Nu mă pot schimba." Apoi m-am întors la pian și iar am cântat... Am cântat mult: de la jazz până la Scriabin și Chopin. Și m-am simțit fantastic! Dacă atunci când am pășit pe scenă nici nu puteam să înghit, de emoții ce aveam, cum m-am așezat la pian și am cântat vreo două minute, m-am calmat și totul a mers strună, mi-am dat seama că despre asta era vorba: ceea ce făceam eu acolo era o schiță de autoportret. Și nu mă puteam speria că-mi greșeam autoportretul, că nu pot să fiu decât așa cum mă văd eu: sunt așa cum sunt! Nici nu mi-am dat seama când a trecut o oră și douăzeci de minute - timp în care a intervenit și Marius Manole. A trebuit să-mi facă el semn să închei. Iar publicul a răspuns incredibil la acea confesiune a mea muzical-rostită! Dar încă tot nu cânt pe cât de mult aș simți, pe măsura preaplinului din sufletul meu. E și greu: alerg la spectacole, în turnee, după Luca, după Filip... Știi, se spune că muzica te liniștește, dar ca să faci muzică, trebuie să ai deja o anume liniște în suflet. Totuși, simt că muzica îmi dă din ce în ce mai mult târcoale, o să mă adun... Trebuie! Pentru că, din neglijență, fără să vreau, cu ani în urmă, am trădat muzica. Or, simt că ăsta e un moment de cotitură în viața mea, un moment care o să mă readucă spre muzică - nu în sensul de a face o carieră în muzică, ci în sensul de a-mi alcătui un autoportret muzical, în adevăratul înțeles al cuvântului. Îl simt ca o nevoie și visez deja la el de ceva timp.
- Când nu visezi, cum vezi realitatea?
- Mă implic în frământările care au ca țel binele nostru, al tuturor. Trăiesc direct caruselul emoțiilor, iar, cel puțin în ultima vreme, am trecut de la deznădejde la furie, de la speranță la bucurie. Tot ce s-a întâmplat de la așa-zisa "marțea neagră" m-a afectat profund. Am stat în Piața Victoriei seri la rând și am aprins și eu una dintre acele luminițe care au compus imaginea nădejdii. Și-am mers acolo nu pentru că am fost "plătită" sau "manipulată", ci pentru că încă mai cred că principiile și valorile cu care am crescut merită să fie apărate. Și, după cum s-a văzut, nu sunt singura care mai crede asta. E adevărat că un actor nu trebuie să aibă culoare politică, însă eu n-am ieșit în stradă în calitate de actriță, ci în calitate de om care trăiește în țara asta și care are obligații, așteptări și drepturi. Am considerat că e responsabilitatea mea de cetățean să apăr ceea ce eu consider sincer a fi binele țării mele. Atât!
Foto: George Dăscălescu