Ca și mai tânărul lui conațional Stefan Zweig, Arthur Schnitzler (1862-1931) a continuat să fie reeditat, jucat și ecranizat cu succes până azi (ca să dau doar două exemple de filme celebre - "La ronde" de Max Ophüls din 1950 e adaptarea piesei lui din 1897, "Hora iubirilor", iar "Cu ochii larg închiși" de Stanley Kubrik din 1999 e inspirat din "Nuvela visului" publicată în 1926). Deși s-au schimbat atâtea generații, evenimente majore au modificat radical lumea, curente literare diverse au trecut prin aerul timpurilor, uite că există scriitori (și nu mă refer doar la "clasici") care mai au ceva de spus și la mulți ani după moarte. Așa se explică interesul pentru nuvela inedită, descoperită la 120 de ani de când a fost scrisă, în arhiva lui Schnitzler, și a cărei versiune românească vi-o recomand azi. Salvată în 1933 de consulul britanic la Viena (autorul făcea parte dintre cei cărora li se ardeau public cărțile), arhiva a ajuns la Cambridge, iar dactilograma nuvelei (de fapt un scurt roman) scrise în 1894-95 cu titlul "Povestea unui bătrân poet" a rămas acolo necunoscută până de curând. Că nu a fost publicată la vremea ei, există o explicație: mai multe personaje descrise deloc flatant ar fi fost recunoscute printre membrii grupării literare Tânăra Vienă din care Schnitzler făcea parte, iar asta putea fi considerat de colegi o trădare. În plus și tabloul unei societăți în care nevoia de autenticitate se izbea de echivocurile moralei burgheze ar fi fost neconvenabil cititorilor. Abia câțiva ani mai târziu, medicul practicant și psihiatrul va avea curajul să-și scandalizeze publicul cu piese de teatru, romane și nuvele lipsite de inhibiții în ceea ce privește relațiile erotice și falsele coduri de onoare. El însuși, mereu și autoironic, se va caracteriza ca un tânăr contradictoriu "pradă neliniștii și ezitării permanente, un revoluționar fără curaj, aventuros și timorat, un egoist plin de atenție pentru semeni". A fost revoluționar, novator, și în tehnica narativă, căci nuvela "Sublocotenentul Gustl" din 1900 are forma unui lung monolog interior (înainte de Joyce și Virginia Woolf), bazat pe ideea că în fiecare om există pulsiuni de violență mai bine sau mai prost ascunse și o dorință de dominare ce marchează relațiile sociale, familiale, intime. "Glorie târzie" a fost scrisă la 32 de ani, când Schnitzler și-a dat seama că e un poet ratat și s-a decis să abandoneze poezia în favoarea prozei și dramaturgiei. Este povestea unui respectabil funcționar imperial, Eduard Saxberger, căruia într-o bună zi i se transmite, din partea unui cerc de juni literați, admirația pentru un volum al său de poeme publicat cu 40 de ani în urmă. Frecventarea acestor tineri din grupul "Entuziasmul" trezește în bătrânul funcționar care a renunțat de mult la ambiții literare nostalgia epocii când se credea poet. Cu o ironie mordantă și o precizie de chirurg al sentimentelor, Schnitzler descrie îndoielile și speranțele lui Saxberger, regretul că și-a sufocat idealul sub conveniențe dar și impostura de a poza încă în poet deși e incapabil să mai scrie. Teribila ironie mușcă deopotrivă din poetul ratat cât și din tinerii artiști care, vrând să "epateze burghezul", de fapt nu aspiră decât să facă și ei parte dintr-o "burghezie literară".
Vechea poveste a contestatarilor care vor să îi ia locul celor contestați conține și o bună doză de autoironie care face subiectul și mai simpatic. Cu atât mai mult cu cât azi știm că gruparea Tânăra Vienă a transformat în profunzime literatura de limbă germană și a dat câțiva mari scriitori, printre care Arthur Schnitzler însuși.