ELENA IONIȚĂ
(82 de ani), zisă Mama Ena, bunica lui Petru și a lui Pavel Ioniță
"Totul a început în 1968, la începutul lui iunie, atunci când noru-mea Irina a născut gemenii, adică pe Petru și pe Pavel. O avea deja pe Irinuca, sora lor, care făcea pe-atunci vreo trei anișori și era o zbenguită ce nu văzuse pământul. Gemenii s-au născut aici, la marginea Ploieștilor, în bariera Râfov, în căsuța asta, așa cum o vedeți de prăpădită, și corbii au apărut numaidecât după nașterea lor, de înspăimântaseră toată mahalaua. Babele de pe strada Lupenilor, până în strada Simion Bărnuțiu, cale de zece străduțe, făceau cruci și se rugau la biserică să nu vie sfârșitul lumii, că așa ceva nu se mai văzuse pe la noi. Stăteau corbii pe acoperișul casei noastre și pe sârmele de curent electric și pe casele vecinilor și uneori croncăneau grozav, de nu se auzea om cu om, dar alteori stăteau tăcuți și nemișcați, de parcă erau încremeniți de Dumnezeu. Noi ziceam că sunt veniți de dincolo de barieră, din Nuci, de peste calea ferată, de lângă fabrica de făină de oase care se făcea din câini morți, numai că s-au dus acolo oamenii Primăriei și vânătorii și tot ce-au reușit să doboare au fost câteva sute de ciori. Ăștia, corbii noștri, cum ar veni, erau altfel, mult mai mari și mult mai frumoși, cu aripile albăstrui ca oțelul și cu ochii ca gheața, și dacă Petru și Pavel erau cuminți, stăteau și ei încremeniți. Dacă gemenii plângeau sau dacă erau bolnavi, apăi și corbii noștri făceau o gălăgie grozavă și uneori chiar atacau câte-un animal de pe lângă casă. M-am dus și eu la biserică și m-am spovedit de mai multe ori, m-am spovedit de unele meșteșuguri de care nu trebuie să știți dumneavoastră, dar corbii tot deasupra casei noastre au rămas. Apoi m-am dus în Nuci, la străvechea livadă a lui Râfov, boierul bulgar de-a avut grădini pe-aicea și-am descântat de bunăvestire și de noroc pentru gemeni; apoi am fost până la fosta Moară Domnească, cu șuvițe din părul băieților, și iară am descântat și-am făcut, așa beteagă cum mă vedeți, cei 10 kilometri până la sfânta Mânăstire Ghighiu, unde iarăși m-am spovedit și m-am împărtășit, m-am rugat Domnului să-mi ierte păcatele, fiind sigură că numai de la mine se trage pacostea corbilor. Ăst timp, gemenii se făcură cam de un an și începeau să rupă cuvinte, dar corbii nu-i părăseau nicio clipă măcar. Fiul meu, Ignat, era vaporean și mereu plecat, iară Nora - așa-i ziceam nevesti-sii Irina, scotea copiii, vara, cu căruciorul, parc-o văd plimbându-i pe lângă calea ferată, pe câmp, cu corbii urmând-o în stoluri grele ori pe unde mergea. Așa au crescut copiii, până au ajuns la școală. Corbii umpluseră mahalaua, gemenii mergeau pe-a cincea, când mi-am dat seama că păsările veneau de fapt după Petru, primul născut. Copiii semănau ca două picături de apă, se iubeau mult, nu se despărțeau niciodată, deși erau foarte diferiți. Petru era puternic, atent la toate, el era cel care se mai lua la harță cu vreun copil din mahala, el ținea banii de buzunar și îi făcea lui frate-său, Pavel, toate poftele. Pavel se purta ca o fată, era blând și cu capul în nori, era uituc și când a crescut ciutan, era mereu îndrăgostit, spre disperarea lui Petru. Își ascultau gândurile unul altuia și visau același vis. Stăteau ochi în ochi și când unul era frământat, corbii se strângeau în stol mare și distrugeau fructele din pomi, zburau nebunește peste mahala, înspăimântând lumea. Când băieții au ajuns la liceu, nimeni din mahala nu mai vorbea cu noi, miliția ne vizitase deja de câteva ori, Ignat nu prea mai venea din cursele de peste mări și o duceam tare greu. Incidente? Păi au mai fost, că gemenii mai umblau și ei, ca băieții. Odată, când Petru era gata să rămână corigent la chimie, un corb mare a intrat prin geam în sala de clasă, atacând-o pe doamna profesoară Caminschi. Altă dată, corbii au speriat-o pe Larisa, fata unui doctor de la Spitalul Județean, cu care era în vorbă Pavel. Am încercat de multe ori să vorbesc cu băieții, să văd ce treabă au ei cu corbii pe care mi se părea că-i comandă cum vor. Râdeau de mine și-mi ocoleau întrebările. Nu vorbeau cu nimeni de păsări, aveau secretele lor, pe care le țineau bine ascunse și de care toți se temeau. Când mergeau pe maidane să se plimbe cu bicicleta, știam unde sunt, uitându-ne după corbi. Când Pavel a plecat, a fost furtună zile întregi peste tot orașul și corbii au făcut ravagii. Am știut că Petru suferă, că s-a întâmplat ceva."
ION ROMANESCU
(35 de ani), zis Romanu, medic stomatolog, Boston, SUA
"Pavel Ioniță a fost cel mai bun prieten al meu, cum nu am mai avut și cum n-o să mai am niciodată. E adevărat că avea o relație specială cu toate animalele și mai ales cu corbii și că un corb sau mai mulți l-au urmat pe tot parcursul scurtei sale vieți. S-ar putea spune că el și cu fratele lui, Petru, rămas în România, formau un fel de ființă specială cu corbii, pentru că știau întotdeauna ce se întâmplă cu celălalt, prin intermediul păsărilor. Convingerea mea intimă, chiar dacă pare ciudat ceea ce vă declar, este că ei comunicau prin intermediul corbilor. Mai mult decât atât, cred că Petru, fratele rămas în țară, a trimis corbii să-l protejeze pe Pavel, atunci când acesta avea nevoie de ajutor. Afirm acest lucru din poziția unuia care a locuit în același cartier cu ei și care a fost coleg de clasă cu ei, până în 1986, când am terminat împreună Liceul "Caragiale" din Ploiești. Ani de zile am făcut expediții dincolo de calea ferată, mergeam kilometri întregi vara, la vânătoare de gușteri, până la marile depozite de petrol. L-am văzut adesea pe Petru comandând cumva corbilor, trimițându-i în recunoaștere, să vadă dacă paznicii de la depozite erau acolo și dacă puteam intra. Corbii se înălțau și se duceau în direcția pe care Petru o știa cu precizie. Corbii aveau nume și numere și atât Petru, cât și Pavel, știau să-i recunoască și să le vorbească pe graiul lor. În 1984, când a fost marea bătălie cu gașca lui Cristi Ionescu din spatele Bulevardului, pe lângă prăștii, bile de rulment, lanțuri și bâte, noi am avut de partea noastră 11 dintre cei mai buni corbi ai gemenilor, conduși de Guru, șeful lor. Toate acestea vă par poate ridicole, însă toți cei care au fost de față vă pot confirma. Apoi, vă mai pot relata cum, după o ceartă cu Ignat, tatăl lor, căruia noi îi ziceam Căpitanu, corbii l-au atacat în timp ce el bea o țuică la cârciuma Zaraza, de lângă Biserica Sf. Pantelimon. Am aflat apoi că Ignat, beat fiind, o lovise pe mama gemenilor peste obraz. Corbii au răzbunat-o, desfigurându-l pe Căpitanu. În ianuarie 1988, făcând armata la Turnu-Severin, pe Dunăre, împreună cu Pavel Ioniță, am hotărât să trecem ilegal granița în Iugoslavia. Deși nimeni nu știa de planul nostru, nici măcar Petru, fratele lui, în noaptea în care am traversat Dunărea înot, mii de corbi au năvălit deasupra unității militare de grăniceri, semănând panică. Întâmplarea a fost descrisă, în jurnalul unității, de comandant. Menționez că noi nu am fi reușit să traversăm Dunărea înghețată dacă nu s-ar fi produs busculada aceasta a corbilor. Am aflat mai târziu că Petru, care făcea armata la pod, la Giurgeni, a căzut în noaptea aceea într-un somn de natură cataleptică și a fost transportat la spital. S-a trezit după patru zile, atunci când noi am reușit să ajungem în campusul de refugiați de la Napoli. Convingerea mea intimă este aceea că, prin intermediul corbilor care ne-au urmat pretutindeni, Petru a fost cu noi, protejându-ne. Întâmplări dramatice care s-au petrecut pe parcursul marii noastre aventuri, până în America, vin să confirme ceea ce afirm aici. Timp de 13 ani, cât Pavel Ioniță a locuit aici, în Boston, corbii fratelui său au fost permanent lângă el. De-aceea casele în care am locuit au fost mereu lângă Parcul Central. În zilele în care la București s-au desfășurat evenimentele din decembrie 1989, Pavel a stat numai în parc, printre corbi. Eu am stat cu el până pe 25 decembrie, când mi-a spus, cu ochii închiși, că Ceaușescu a fost împușcat la Târgoviște și că fratele lui, Petru, rănit grav la Televiziune, a scăpat cu viață. În '91, printr-o stranie coincidență, Pavel s-a căsătorit cu o româncă pe nume Petra, care avea grijă de el, așa cum avusese înainte frate-său, Petru. Prietenul meu, Pavel Ioniță, a devenit medic veterinar specializat în păsări, fapt care i-a permis să se poată ocupa de corbii lui și mai ales de cel pe care-l chema Guru. Pavel a murit inexplicabil, în ianuarie 2002. A fost găsit de către asistentă în cabinetul său. Nicio pasăre nu mai era acolo, cu excepția corbului Guru, care a plecat și el după ce corpul lui Pavel a fost găsit. În schimb, soția lui, Petra, a dispărut până în ziua de astăzi. Unii spun că de fapt pierderea Petrei i-ar fi provocat moartea. A iubit-o mult."
(Antologie "AS")
Foto: DREAMSTIME