Veşti de pe frontul ecologiei
De ani buni, activistul ecologist Gabriel Păun şi-a mutat lupta pentru apărarea pădurilor româneşti în Austria, în Munţii Alpi, fiindu-i teamă pentru viaţa lui. Cu toate funcţiile pe care le-a ocupat, de lider al Green Peace România, lider de campanii al Vier Pfoten International şi fondator al ONG-ului Agent Green, când te pui cu cea mai mare mafie din România, cea a tăietorilor ilegali de păduri, trebuie să ştii că-ţi pui capul în joc: miliarde de euro anual, din care aproximativ 500 de milioane de euro din defrişările ilegale, nu se pot împiedica de un "amărât" de ecologist.
CapcanaAprilie 2016. Una dintre zilele obişnuite ale lui Gabriel pe teren. Lupta împotriva tăierilor ilegale de păduri din România ajunsese într-o zonă foarte tensionată, din cauza ultimelor dezvăluiri legate de firma Schweighofer, din Sebeş, care fusese prinsă că negociază ilegal cumpărarea de lemn. Cu toate astea, nimic nu părea să anunţe furtuna ce urma. Totul a început cu un telefon, pe care Gabriel l-a primit în timp ce era la volan. "Gutten Tag, Herr Paun! Sunt Klenk, redactorul-şef de la revista «Falter». Vă sun pentru că printre documentele scandalului Panama Papers, am descoperit ceva ce v-ar putea interesa: dovezi în legătură cu ceea ce face ilegal Schweighofer în România. Vi le trimit să vedeţi despre ce este vorba."
Gabriel auzise de Florian Klenk. Tocmai fusese ales jurnalistul anului 2016 în Austria, probabil cel mai bun jurnalist de investigaţii din presa austriacă. Era şi singurul cu care nu avusese contact până atunci, deşi îşi dorise. Cu majoritatea publicaţiilor de profil austriece şi germane colabora, numai cu Falter, din păcate, nu. Dar iată că, până la urmă, revista lui a arătat că este interesată de pădurile din România. Bucuria telefonului şi a veştii că existau noi documente într-o problemă fierbinte nu l-au făcut pe Gabriel să îşi piardă, totuşi, din reflexele unui militant cu experienţă. Până la urmă, deocamdată nu exista decât o voce la telefon. "Mă bucur mult pentru ajutor, chiar aş fi vrut să vă cunosc. Trimiteţi-mi vă rog un e-mail oficial de la redacţie cu informaţiile pe care le aveţi şi ne auzim mâine". Un e-mail trimis din redacţie era o garanţie în plus că vocea era cine spunea că este.
Până să ajungă la birou, Gabriel a sunat alţi trei ziarişti austrieci, pentru a afla dacă şi în breaslă Klenk este perceput drept un jurnalist integru şi profesionist. Toate recomandările erau foarte bune. Au vorbit din nou la telefon, şi Klenk i-a trimis documentele tocmai descoperite, care ar fi trebuit să facă legătura între dosarele Panama şi Gerald Schweighofer, nu înainte de a-l atenţiona că le va trimite într-un format codat, ce se va deschide cu un număr via SMS. Gabriel a încercat să le deschidă prima dată de pe telefon. Ecranul telefonului s-a albit şi s-a blocat. Atunci a încercat să le deschidă de pe laptop: aceeaşi problemă. Klenk l-a asigurat că probabil e ceva ce nu face corect, că documentele se deschid, de fapt, foarte uşor. Gabriel a încercat să le deschidă şi de pe calculatorul lui din birou şi de pe cel al unei colaboratoare. Aceeaşi problemă. Toate ecranele se albeau şi calculatoarele rămâneau blocate, în efortul de a deschide documentele. Abia după aceste încercări, când Gabriel a vrut să ia din nou legătura cu Klenk şi acesta nu a mai răspuns, şi-a dat seama că la mijloc ar putea să fie o problemă mult mai gravă. Şi-a rugat un coleg jurnalist să ia legătura cu el şi să vadă ce se întâmplă. A realizat catastrofa când jurnalistul l-a anunţat sec: "Klenk nu ştie nimic. A zis că nu a vorbit cu nimeni azi". Cele mai negre previziuni ale lui Gabriel s-au adeverit în următoarele ore.
Un atac ciberneticOmul care se dăduse la telefon drept Florian Klenk fusese un hacker şi era vorba despre un atac cibernetic masiv. Un mail purtător de virus, odată deschis, nu doar că îţi distruge calculatorul sau telefonul, dar este o poartă deschisă larg, un acces nelimitat la toată informaţia deţinută inclusiv în baza de date a serverului organizaţiei. Deschizând mail-ul otrăvit, Gabriel, practic, lăsase cale liberă unui hoţ către toate informaţiile lui şi ale ONG-ului său. Nu era vorba doar despre computerele de pe care accesase mail-ul şi care acum erau distruse, dar şi de datele adunate vreme de şapte ani - o pagubă de peste 20 de mii de euro. Era vorba de faptul că cineva tocmai îi fura toate datele investigaţiilor, contactele oamenilor din teren, ale jurnaliştilor sau surselor secrete care îl ajutaseră în anchetele sale, plus mail-uri personale. Toate erau acum în mâna altcuiva. Mai grav, hakerul a trimis virusul şi americanilor de la EIA, cea mai mare organizaţie de luptă împotriva abuzurilor făcute naturii la nivel mondial. Toate bazele lor de date erau în pericol, cu toate anchetele în curs, informaţiile şi informatorii lor. Norocul a fost că în America, unde îşi are sediul EIA, era noapte şi nimeni nu deschisese mail-ul.
AvalanşaGabi s-a dus pe jos la Poliţia din cel mai apropiat sat. L-a primit un poliţist austriac relaxat şi jovial, pentru că în acea parte a munţilor Alpi nu se întâmpla niciodată mare lucru. L-a întâmpinat cu bucuria celui ce ar putea să facă şi el ceva în plictiseala postului. La început au râs împreună, pentru că Gabriel locuia pe o stradă cu acelaşi nume ca al poliţistului. Apoi, pe măsură ce Gabriel îi spunea ce s-a întâmplat şi cât de mare era atacul cibernetic, poliţistul a amuţit. Din păcate, nu era de competenţa lui. Gabriel a scris o declaraţie şi poliţistul cu acelaşi nume ca strada pe care locuia a trimis-o mai departe, la Ministerul Afacerilor Interne. În România, cazul este la DIICOT, care a intervenit imediat, demarând o anchetă. În America, chiar dacă cei de la EIA nu au apucat să deschidă mail-ul, FBI-ul a declanşat propria anchetă, considerând tentativa hackerului un delict federal. După câteva luni de anchetă, autorităţile austriece, româneşti şi americane au ajuns cam la aceleaşi concluzii: atac cibernetic, cu hackerul imposibil de descoperit deocamdată, pentru că telefonul de pe care îl sunase pe Gabriel nu aparţinea niciunei reţele de telefonie cunoscută. Finanţarea unui atac de asemenea amploare, care a blocat serverele mai multor instituţii timp de câteva zile, a costat aproximativ 200.000 de euro. Profesionişti cu resurse uriaşe care ştiau foarte bine ce fac.
O perioadă, Gabriel a folosit pentru comunicare doar canale online, criptate. A adus o echipă de specialişti care să îi verifice casa, să vadă dacă sunt microfoane. Surpriză! Din diferite locuri s-a adunat un pumn de microfoane. Şi încă ceva. Un punct, ca o înţepătură în perete, era de fapt o cameră minusculă zidită, care transmitea în timp real ceea ce se întâmpla la el în casă. Coşmarul părea să nu se mai termine. A plătit echipa de curăţare a casei, apoi a plătit o altă echipă care să îi monteze propriile sisteme de siguranţă - alarme, camere video de supraveghere. Probabil, cel mai mult pentru astfel de situaţii înveţi din filmele de la Hollywood. Şi-a dus maşina la mecanic pentru verificare. "Nu e nicio problemă tehnică, şefu'", i-a spus lucrătorul. "Doar asta". Şi i-a întins cu mâinile lui înnegrite de vaselină o tavă plină de mici obiecte, ca nişte brichete. "Sunt sisteme de urmărire GPS, e belită rău, şefu'! Cu ce te ocupi?". "Ecologist", a râs Gabi. A râs şi mecanicul. Apoi i-a recomandat cea mai sigură maşină la mâna a doua, de toţi banii pe care îi mai avea în cont.
Senatorul şi puşcaGabi Păun era obişnuit cu hărţuirea şi ameninţările. Acţiunile ecologiste nu sunt războaie cu flori. În permanenţă există un duşman, un "cineva", un mare grangur financiar sau politic, care vrea să dea de pământ, câteodată la propriu, cu "ong-iştii ăştia care nu înţeleg nimic din afaceri". În România, de-a lungul vremii, au existat mai multe agresiuni. Într-o emisiune tv, un senator l-a ameninţat pe Gabi Păun că îl împuşcă dacă se mai opune organismelor modificate genetic (OMG), în Retezat, pe Râul Alb, când a ieşit pe teren ca să manifeste contra microhidrocentralelor de pe râurile de munte, a scăpat cu fuga de linşaj, doar cu câteva coaste rupte; din poarta fabricii Schweighofer l-au luat cu salvarea, după ce a avut de-a face cu bodyguarzii patronului; într-o pădure, tăietorii ilegali l-au alergat cu drujbele etc. Pe vremea când lucra pentru Vier Pfoten, a avut de-a face chiar şi cu Mafia italiană. Investigase crescătoriile de bivoliţe din al căror lapte se producea mozzarela de lux. Descoperise şi filmase în Italia... un iad. Angajaţi indieni, pentru care vacile erau animale sfinte, erau obligaţi să omoare viţeii pe loc, în faţa bivoliţelor, totul pentru o producţie mai mare de lapte. Animalele trăiau într-un coşmar de o cruzime greu de închipuit. Imaginile au făcut atunci înconjurul lumii şi oamenii au refuzat să mai cumpere mozzarela de bivoliţă. Comerţul în întreaga branşă era blocat, cu falimentul în faţă. După dezvăluiri, şeful producătorilor de mozzarela l-a sunat şi i-a vorbit la telefon cu o voce exact ca a lui Marlon Brando în "Naşul": "Vino la Napoli, prietene. Avem ceva de vorbit". "Nu, prietene, vino tu la Viena, chiar avem de vorbit dar cu dovezile în faţă", i-a răspuns Gabriel. În cele din urmă, s-au întâlnit la Roma, unde un ONG partener avea biroul şi se putea asigura o securitate minimă. "Îţi place viaţa, tinere?", l-a întrebat la Roma bătrânul şef al producătorilor de mozzarela, cu mişcări de crocodil şi cu aceeaşi voce răguşită.
"Dar ţie îţi place libertatea?", a întrebat, la rândul său, Gabriel şi i-a pus pe masă o singură coală de hârtie, cu nişte cifre care încă nu erau date publicităţii. Cumpărase din mari lanţuri de supermarketuri din Germania mozzarela de bivoliţă produsă în Italia, regiunea Caserta. O dusese la Viena şi făcuse analize. Nu era vorba doar de faptul că animalele trăiau în condiţii mizerabile. Majoritatea analizelor arătau că laptele folosit era, în multe cazuri, 50% lapte simplu, de vacă, şi nu de bivoliţă, cum scriau producătorii pe etichetă. Frauda era uriaşă. Bătrânul a plescăit de două ori şi s-a uitat fix la Gabriel. Apoi a mai plescăit de două ori şi a semnat toate convenţiile de respectare a drepturilor animalelor, la care se angajau el şi întreaga breaslă a producătorilor.
"Când te lupţi pentru pădurile din România, să nu stai prea aproape de marginea peronului la venirea metroului, să nu stai prea aproape de stradă, când aştepţi să traversezi la semafor, să ştii în trafic mereu ce maşină ai în spate şi ce maşină ai în faţă, să nu mergi la serviciu de două ori consecutiv pe acelaşi drum", spune, cu un zâmbet amar, Gabriel. Reguli din manualul ecologistului militant începător. Ce faci, însă, când vechi prieteni din copilărie te sună să vă vedeţi la o cafea, şi abia apoi descoperi că au legături cu o mare firmă de prelucrare a lemnului din România? Manualul ecologistului nu îţi spune ce să faci când cineva încearcă să îţi ia şi încrederea în oameni, în prieteni, în apropiaţi. Ce faci când ieşi în oraş să bei o bere şi nu mai ştii dacă tipa frumoasă şi sexy din faţa ta e chiar doar o tipă frumoasă şi sexy? Ajungi să trăieşti singur ca un călugăr, chiar dacă îţi doreşti o familie, aşteptând femeia destul de puternică sau destul de nebună încât să îşi asume măcar o parte din nebunia ta. Numai că, dacă la cinema astfel de scenarii umplu sălile pentru un bilet de 20 de lei şi o pungă de pop-corn, în viaţă e mai complicat şi puţini sunt cei care vor vrea să joace în filmul ăsta.
EpilogMi-am dat întâlnire cu Gabi Păun într-o ceainărie din Haţeg, "avanpostul" Munţilor Retezat, unde se pregătea să dea "o tură" de iarnă, printr-o zonă de pădure virgină. De când îl ascult, am în cap o singură întrebare pe care i-o pun, acum, la sfârşit.
- Ce te face să mergi mai departe în bătălia pentru natură? Ce îţi dă putere în lupta ta? Nu ţi-e frică de atâtea ameninţări?- Presiunea este într-adevăr permanentă. Nu recomand nimănui să se implice în campanii care deranjează interese de miliarde, dacă nu este cu adevărat pregătit să o facă. Au trecut deja 15 ani de când lucrez sub asediu, iar asta a devenit deja rutină. Motivul pentru care lupt este pentru că viaţa este frumoasă. Când spun viaţă, mă gândesc la milioanele de plante, animale, flori sau păsări lipsite de apărare. Toate împreună sunt minunate, inseparabile şi înseamnă armonie. Noi, oamenii, o singură specie, decidem pentru celelalte. Deciziile noastre fac să dispară, la nivel global, 100 de specii în fiecare zi. De când am conştientizat asta, adică din copilărie, semne de întrebare privind misiunea mea nu au existat. Am aceeaşi motivaţie şi putere de luptă în fiecare dimineaţă, când mă trezesc şi văd lumina în geam.
- Când a început patima asta pentru natură? Îţi aminteşti să fi existat un declic?- Îmi amintesc că aveam doar cinci ani, eram copil şi tata mi-a spus într-o zi că mergem într-un loc special. M-a luat de mână şi am urcat împreună undeva în Bucegi. Nu mai ştiu care e locul exact. Îmi amintesc doar că ne-am oprit pe o stâncă mare şi, de jur împrejur, vedeam doar munţi şi păduri nesfârşite, încărcate de zăpadă. Am stat pe stânca aia un timp. Şi apoi, dintr-odată, au început să urle lupii. Cred că era februarie, perioada lor de împerechere. Urlau prelung, unii foarte aproape, unii mai departe. Se căutau şi se strigau nevăzuţi, încercau să îşi găsească perechea sau poate că aşa îşi trăiau iubirea. M-a impresionat foarte tare. Cred că atunci ceva s-a schimbat în mine, atunci m-am legat de păduri şi de munţi.
- Ai bătut toată România la pas. Există un loc anume, care să-ţi justifice existenţa, care să-ţi reconfirme viaţa dusă mereu în cătarea puştii?- Toate pădurile virgine îmi sunt dragi. Dar există un loc anume aici, în Retezat, care are în mijloc o poieniţă unde zăpada stă până în luna mai, de ziua mea. Acolo mă simt în pace şi fericit. Este locul unde trecutul se întâlneşte cu viitorul. Arăta la fel acum 6000 de ani, şi eu lupt să arate la fel şi peste alte 6000. În acea poieniţă, de la baza unei văi glaciare, animalele ies vara, după ploaie, să se usuce şi să se încălzească la soare. Sunt bârloguri de urs în pădurea care înconjoară poieniţa. Sunt cocoşi de munte acolo. Odată am fost spectatorul unic şi mut al unui râs care a doborât o căprioară. Un spectacol crud despre supravieţuire, o adevărată lecţie, cât se poate de reală, despre viaţă. Într-un ianuarie cu -30 de grade, am văzut acolo o haită de 7 lupi, care se jucau în zăpadă exact ca nişte căţeluşi. Cu toate astea, rămâne locul unde, singur fiind, nu îmi este teamă să aţipesc şi să mă trezesc fericit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
