OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN - "Tot ce ne înconjoară vrea să ne spună ceva"

Iarna misterelor

Susurul zăpezii

- În minunatele dvs. interviuri acordate re­vistei noastre anul trecut, ne-ați purtat, ca într-o călătorie miraculoasă, prin anotimpurile unui pictor: natura așternută cu penelul pe pânză. Des­pre primăvară, vară și toamnă am vorbit. Acum, în fața ferestrei atelierului dvs. așteaptă iarna... Vă place să o pictați?

- Iernile acestea cu zăpadă creează o lumină specială, de basm, atât pentru copii, dar și pentru oamenii mari. Veșmântul alb al lumii răspândește o stare de visare, de beatitudine. Vechile mirări și bucurii se redeșteptă, mai ales când ninge cu fulgi mari. Indiferent dacă te plimbi prin nin­soa­re sau dacă o con­tem­pli de la fereas­tră, atunci când în­cepe să înnopteze, ai o senzație stranie, cobori în­tr-un mister adânc și greu de înțeles. Îmi aduc amin­te că l-am întrebat odată pe un copil, un elev de-al meu, cu care mai lucrez la pictură, dacă el crede că se poate trăi și pe o altă planetă? "Nu" - mi-a răspuns co­pilul fără să clipească. "Pentru că aco­lo, dacă te duci, te faci un cub de ghea­ță". Poate că și noi suntem cuburi de ghea­­ță, pentru cineva care ne privește de sus. Un bulgăre, un om de zăpadă stră­lucitor, țurțuri argintii sau flori de gheață pe o fereastră... Acesta este misterul pe ca­re îl re­tră­iesc, de câte ori lumea se în­groa­­pă în ză­pezi.

- Iarna vi se pare mai frumoasă de­cât alte ano­timpuri?

- Da. Tocmai datorită acestui alb suveran și co­tropitor, care acoperă totul și dă o lumină magică zi­lelor și nopților. Nopțile de iarnă sunt mai lu­mi­noase, iar scârțâitul zăpezii este ca un susur. Ca o cântare a apei. Una altfel decât a izvoa­relor.

- Cum se realizează tablourile de iarnă în ab­sența naturii vii?

- Eu am norocul să lucrez și iarna cu ramuri și frunze, pe care le păstrez din toamnă. Cum este frun­za de gutui, de exemplu, care atunci când se usucă, se face foarte tare. Ca și când ar fi făcută din tablă. Și rămâne colorată brun-roșcat, o culoare mag­nifică. Am nu știu câte frunze și ramuri, după care lucrez iarna, urmărindu-le liniile complicate din care sunt construite. Așa făcea și Leonardo da Vinci: măsura și se uita la fiecare fragment dintr-o plantă, ca să-i învețe proporțiile. În casă, agățat între desenele mele de iarnă, stă și un cuib adevărat de pa­săre, prins între două ramuri. Frunzele și ra­murile, la fel ca și semințele, își păstrează peste iar­nă culorile frumoase. E o adevărată aventură pentru mine să le desenez, în liniștea albă de afară. Iată, de pildă, lucrarea mea cu fazanul căzut între frunze. E făcut tot iarna, când l-am găsit, aievea, într-o pă­dure. Un fazan acoperit de frunze. Din toate aceste de­sene, am făcut geometrii. Multe seamănă cu niște litere inventate. Poate că sunt niște rune. Iar al­fabetul acesta pictat de mine, este un alfabet al lu­mii. Un altfel de-a scrie cu păsări, frunze și crengi.

Scriere cu copaci

- Ați desenat și copaci în iarnă. Arabescuri fascinante compuse din crengi.

- Am făcut-o pentru că iarna li se văd cel mai bine liniile. Și construcția. Unii dintre copacii mei au și frunze care se păstrează și iarna. Și care în­chi­puie teme, un personaj. Expuși luminii, cu structura lor de schelete carbonizate, au o frumusețe nepă­mân­teană, care sporesc misterul priveliștilor de iar­nă. Dar mă inspiră și florile care se păstrează iarna. Florile și păsările. Păsările care dorm, de exemplu. Și eu mai pic­tez și semințe. Le găsesc iarna risipite pe jos, iar culorile lor mă atrag im­parabil. Le dedic chiar poeme. Am pictat poeme pentru o sămânță de tei, pentru o cireașă sau pen­tru măr. Nu mă mai satur să le slăvesc iarna, în cu­lori. Dar dintre toate, parcă tot copacii mă uimesc cel mai mult. Trebuie doar să-i privim cu aten­ție. Copacii aceia care stau înșirați prin zăpada albă a câmpiei, așternuți ca un desen, cu linii negre. Sunt o scriere, sunt mesaje fier­binți: "Priviți-ne! Învățați-ne alfabetul. Ci­tiți-ne frumusețea. Dumnezeu ne-a scris pen­tru voi".

- Grafica dvs. este invadată de alb. Te duce mereu cu gândul la iarnă.

- Albul este o prelungire a văzduhului. O prelungire a infinitului. Albul cuprinde toate cu­lorile curcubeului. Lumina albă se des­com­pune în curcubeu - simbolul bucuriei. De aceea, albul din picturile mele, la fel ca și albul iernii, îi permit omului să viseze. Să mear­­gă cu gândul departe. Căci albul chiar co­chetează cu nesfârșirea. De aceea, ză­pada albă și pură ne apropie, ca într-un vis nostalgic, de eter­nitate. De unde și senzația asta că atunci când mergi prin zăpadă, pășești spre un tărâm nețărmurit. Aș vrea să surprind în desenele mele, trecerea timpului, dar magia iernii mai e întărită și de lună și stele, cu lu­mina lor albă și clară. Luna și stelele, care cu lu­mina lor răsfrântă în zăpadă, dau întregii firi o lucire de dia­mant. Copiii trăiesc cel mai intens sta­rea asta. Sau, cel puțin, așa mi se întâmpla mie, în co­pilărie. Pentru ei, strălucirea diamantină a zăpezii o face să pară încărcată de comori de argint și bri­liante scăpărătoare. Și toate aceste frumuseți ale iernii au o adâncă simbolistică misterioasă, pe care încerc să o prind și eu, în picturile mele.

- Tot contemplându-vă naturile moarte, mi se pare că plantele dvs. vibrează. Dau semne de viață. Trăiesc.

- De­senele mele, într-adevăr, nu sunt moarte. Sunt un fel de scriere, un mesaj. Este un mesaj pe care plan-te­le, chiar dacă afară e iarnă, ele vor să ni-l trans­mită. Să ni-l comunice tuturor. Un mesaj de bucu­rie, frumusețe și dinamism. Ați observat că uneori iarna, chiar și când afară e foarte frig, oamenii au mai multă energie și dinamism. Vara te copleșește. Dar iarna, când totul în jur este alb și pur, ești mult mai iute și viu. Iar vibrația despre care vorbeați înseamnă emoție. Trăirea pe care o simt desenând. Și care s-ar putea să rămână și după ce artistul care a pictat, sau privitorul care-a văzut, nu vor mai fi. Să vă spun o poveste. Am întâlnit odată, la ieșirea din­tr-o expoziție a mea, o femeie. Și ea mi-a spus că imaginile mele pline de vibrații, pe care le sim­țise din plin, au împins-o să mai stea încă două ore într-un parc. A privit atunci pe îndelete ramurile copacilor și iarba. Și a meditat intens asupra lor. Mi-a mărturisit că s-a simțit foarte, foarte fericită. Acea spectatoare a mea m-a făcut fericită și pe mine. Pen­tru că am putut să-i transmit măcar puțină bucu­­­­rie prin arta mea.

- Cum captați, în culorile pe care le folosiți, aceste mesaje ce ne fac să bănuim că există o viață și dincolo de viață?

- Acestea sunt mesajele pe care mi le trimit chiar ei, copacii, frunzele, semințele pe care le privesc. Și, la fel, toate plantele. Dar și oamenii din jurul meu. Eu cred în asta. Uitați, japonezii au făcut un experiment tulburător, în direcția asta. Mai întâi au rugat niște oameni să intre într-o încăpere. Apoi, cu niște aparate extraordinar de sensibile, după ce ca­mera s-a golit, au putut să înregistreze și să facă vi­­zibile - toate siluetele care fuseseră acolo mai îna­inte. Erau vibrațiile lor, mesajele de energie lă­sate în urmă. Eu cred că tot ce e în jurul nostru este un preaplin de mesaje. Tot ce ne înconjoară vrea să ne spună ceva. Chiar și hârtia asta pe care desenez poartă cu ea mesajul copacilor de altădată, vibrația lor. De aceea ne place atât de mult să punem mâna pe hârtie sau pe lemn. Pentru că ne transmit vechea energie pe care au avut-o cândva, într-o altă formă a existenței lor. Plantele au o viață secretă și aparte. Acum se știe că ele sunt sensibile și la muzică. Și oamenii care trec pe lângă ele le impresionează. Cei buni le fac bine, iar în fața celor răi, sunt plante care își retrag frunzele. De aceea, lemnul și hârtia sunt materiale calde. Și vii. Pentru că rămâne în ele acea energie pe care au avut-o odată, energia plan­telor. Și pe care ecranul lap­topului nu o va putea înlocui niciodată. Cum nu va pu­tea fi înlocuită niciodată apropierea noastră tac­tilă de tot ce e natural. Este o diferență uriașă în­tre ceea ce lucrezi pe hârtie și ceea ce lucrezi pe-un ecran. Aceasta este energia bună, ener­gia viului, a plan­telor. O energie pe care o are și sufletul nos­tru. De aceea, poate, și această re­zonanță în plus, pe care am prins-o, imper­ceptibil, în tablo­urile mele.

Căsuța cu cântece

- Când pictați un tablou de iarnă, vă pro­pulsați, automat, în adâncul copilăriei? Mai aveți canale de comunicare deschise cu ea?

- Desigur! E ca un tunel al timpului. E su­ficient ca afară să fie zăpadă și să apară lumina aceea de opal, pentru ca eu să mă propulsez în trecut. Iar acolo totul e neschimbat. Un loc știut, în care îmi regăsesc bucuria de altădată. Amin­tirile din copilă­rie te încarcă și se depozitează mai pu­ternic decât toate. Pentru că ele conțin tot atâtea lucruri esențiale care ți se întâmplă în primii ani ai vieții. Și de care îți aduci aminte ca în romanele lui Proust: de mi­rosul ramurilor de brad, al cozonacilor, de sclipirile becurilor colorate și de strălucirea ză­pe­zii. Toate îți dau o stare în care liniile și culorile ți se aștern mai repede pe hârtie.

- Vă mai amintiți stările și bucuriile copi­lă­riei?

- Îmi amintesc, de pildă, pe când eram o copilă foarte mică, la Craiova, în casa părinților mei, de niște îngerași pictați, din pomul de Crăciun. Înge­rașii aceia îmi plăceau cel mai mult, mi se părea că sunt vii, că ne îndeamnă să ne urcăm în brad, lângă ei. Iar Moș Crăciun era mama. Ne-a povestit mai târ­ziu că-și luase un cojoc vechi, întors pe dos, și o că­ciulă. Îi era foarte cald. Ca să râdă, familia o așeza lângă sobă. După aceea, Moș Crăciun nu a mai venit la noi, și nici brad n-am mai avut. Pentru că am plecat în pribegie. Și am ajuns la Brașov, mai întâi. Stăteam în marginea pă­durii, chiar sub Tâm­pa, și gră­dina casei în care lo­cu­iam dădea în pădu­rea de pe munte. Pe noi ne im­pre­sio­na, mai ales iarna, când vân­tul șuiera printre copaci și toată pă­durea întunecată, aproape opacă, fremăta. Cre­­­deam că de acolo or să vină niște zmei sau niște ba­lauri să ne fure. Era ceva foarte misterios. Tot pe atunci mai credeam cu o tărie a cu­răției, pe care doar copiii o au, că munții sunt niște uri­ași care au adormit, și cres­tele munților sunt spinările uriașilor care dorm sub pământ. Așa îmi imaginam că e și Tâmpa: un uriaș adormit, vegheat de brazi uriași. Și îmi mai amintesc că lângă Brașov era o localitate care acum face parte din oraș. Se numește Noua. Mergeam aco­lo la o rudă care locuia într-o căsuță dintr-o po­iană înconjurată și ea de brazi mari, în­căr­cați de zăpadă. Avea un patefon, la care punea cân­tece de Crăciun. Erau niște cântece vechi de tot, aproape uitate azi. Și serile, ieșeam afară în poiană, ca să pri­vim fermecați la lumina galbenă a căsuței, din care răsunau cântecele acelea ca o șoaptă stră­veche și dulce, pierzându-se încetișor printre brazi, ca într-un basm.

- "Surghiunul" dvs. de copil s-a oprit la Bra­șov?

- Nu! Pe urmă am fost deportați lângă Blaj, la două sate de Blaj. Aici, iarna, mai ales înaintea Cră­ciunului, se colinda. Și mă luau și pe mine. Țin minte că aveam un palton lung, în care mă împie­dicam, pentru că fusese al unui văr de-al meu mai mare. Și aveam și o traistă atât de lungă, că-mi ajun­gea până la pământ, abia o târam după mine. Dar eram tare mândră, pentru că învățasem o singură colindă, numai pe ea o știam, și primeam pră­jituri, co­zonac, nuci și mere, pe care le băgam fericită în traistă, și ele se amestecau și dădeau o mămăligă dulce, de aluaturi. La școală, iarna, tre­bu­ia să traver­săm Târnava în­ghețată. Ajungeam până la marginea Blajului, după care tăiam tot orașul. Iar la fiecare final de pătrar (pe atunci, anul școlar era împărțit în pa­tru, în pătrari, nu în tri­mes­tre), le cântam profe­sorilor. Așa ră­măsese obiceiul. Cântece vechi, cân­tate de elevi pro­fesorilor. Iar pe mine, fiindcă dese­nam mai frumos, pro­fesorii mă puneau să le pictez felicitări. Toate astea se întâmplau în anii '50, într-un Blaj patriarhal și li­niștit.

În foișor, îmblânzind iarna

- Ce stare aveți în iernile de acum? Sunteți în armonie cu ele? Vă certați cu ele?

- Atunci când este afară alb și este zăpadă, te cu­prind bucuria și liniștea. Și o stare de me­di­tație. Atunci când iernile sunt mai întunecate și ploioase, nu mai simt atâta liniște. Și este foarte bine, se spune, să privești întinderi mari, câmpia desfășurată cu alburi. Să ai suprafețe mari în privire, fără obsta­cole.

- Sfaturi de îmblânzit iarna puteți să ne ofe­riți?

- Câteva sfaturi de îmblânzit iarna ar fi să luăm, de pildă, câteva mere dulci și să le coa­cem. Însoțiți de aroma și savoarea lor, să în­ce­pem să citim poezie, privind la gerul de afa­ră. Asta fac eu iarna: visez, citesc poezie sau jurnale ale unor oameni celebri. Și iată ce sfat de îmblânzit și iarna, și viața, am mai găsit de curând, în jurnalul Agathei Christie. Iarna, nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de tristețe. Și nici să ne gândim că iarna e bătrână, așa cum cre­deau anticii. "În plus, e bine să-ți iei de băr­bat un ar­heolog. Cu cât vei îmbătrâni (vei de­veni o anti­chitate), cu atât te va iubi mai mult".

- Iarna ieșiți vreodată la peisaj?

- Nu. Pictez numai simboluri, din imaginație. Dar și din ceea ce observ din foișorul meu, în care pictez. Vedeți brazii aceia mari, de lângă fereastra mea? Parcă au coborât acum, de la munte, pe schiuri! Și mie chiar îmi place foișorul meu. Cred că pentru a face artă, trebuie să te retragi într-un turn de fildeș, ca să te concentrezi. Și asceții din Siria veche, din secolul IV, de aceea se retrăgeau. Artistul are nevoie de un foișor al său, cât de mic, în care să se retragă.

- Cum lucrați aici, în foișorul dvs.?

- Îmi construiesc desenele, mai întâi în ima­gi­na­ție. Abia după aceea încep să lucrez. Și pe mă­sură ce lucrezi, îți vin mai multe idei și mai adaugi sau mai scoți din ce ai gândit. E un fel de mișcare con­­tinuă a gândului. Exact ca energiile care vi­brea­ză în natură și în plante, despre care am vorbit. O mișcare continuă a gândului, pornită de la un sâm­bure inițial. De multe ori, in­candescent ca o stea. Știți de ce nu cad stelele de pe cer? - m-a întrebat, zâm­bind, amfitrioana mea. Copiii cu care lucrez eu mi-au spus că stelele nu cad pentru că le țin cos­monauții cu mâna. Îmi plac copiii cu care lu­crez, spun lucruri foarte intere­sante. Unul chiar m-a ui­mit. Mi-a spus: "Știți de ce artiștii sunt cu capul în nori?". "Nu!", i-am răspuns intrigată. "Pentru că vor­­besc cu Dumnezeu!...". Poate că așa mă simt și eu aici, în foișorul meu, înconjurată de brazii ăștia uriași și încărcați de zăpadă, pe care încerc să îi prind în desenele mele. Puțin mai aproape, poate, de ocrotirea lui Dumnezeu.