În iarbă, pe urmele lui Dumnezeu

"Nu cred că există în lume un loc mai frumos decât raiul de pe pământ"

- Cu părintele Gheorghe Colţea din Bran aţi făcut cunoştinţă într-un număr trecut al revistei. Un preot dăruit, nu doar cu harul credinţei, ci şi cu cel al cuvântului, care se aprinde ca soarele, atunci când vorbeşte despre prezenţa lui Dumnezeu în lumea care ne înconjoară. În iarbă, în flori, în păduri, în minunea naturii pe care a zămislit-o anume ca să fim fericiţi -

"L-am întâlnit pe Dumnezeu într-o noapte de vară"

- Părinţii din vechime ai bisericii ne învaţă că emo­ţia atât de puternică pe care o trăim în mijlocul naturii e pricinuită de adierea Duhului Sfânt. Că în spatele fiecărei întruchipări stă un un gând al lui Dumnezeu, tiparul iubirii lui. Părinte Colţea, în zilele noastre, oamenii îşi caută tot mai mult în natură liniştea pe care şi-o pierd prin oraşe şi, în mod surprinzător, şi-o găsesc. Bu­curia lor ascunde, oare, un înţeles mai adânc?

- Eu cred că e foarte important ca în cenuşiul munţilor, în adâncul prăpăstiilor, în pădurile înfri­coşătoare, în vuietul vântului, în nămeţii iernilor, în puhoaiele apelor, în liniştea izvoarelor, în frea­mătul frunzelor, în zborul păsărilor, în zâmbetul oamenilor, să-L vezi pe Dumnezeu. Dumnezeu e în toate. În toată creaţia lui. Aceasta este revelaţia în care eu însumi L-am cunoscut pe Domnul. Nu vreau să par eretic, dar cred că pentru fiecare om care trăieşte pe pământ există acest rai al Creaţiei, frumuseţea lumii care îl înconjoară, dacă are ochi pentru ea. Eu nu pot să-mi închipui un rai mai frumos decât cel de pe pământ... Pentru că atunci când ne referim la raiul din lumea de dincolo, la raiul spre care am tinde, folosim aceleaşi idei şi imagini pe care le găsim aici. Zicem aşa: să fie verdeaţă, apă curgătoare, umbră, răcoare, să nu fie suspin - le avem pe toate aici, şi chiar avem posi­bilitatea să le trăim încă de aici. Între mine şi Crea­ţia lui Dumnezeu a fost mereu o simbioză foarte specială. Eu l-am întâlnit pe Domnul în nopţile frumoase de vară, în turmele de oi... Mi-a rămas adânc în inimă o imagine din copilăria mea, a vaci­lor care se întorc de la păscut seara, paşnice, şi îşi cunosc poarta, îşi cunosc întotdeauna stăpânul; in­trau singure în grajd, nici nu trebuia să le legi, se du­ceau ele la locul lor, apoi se uitau în spate şi mugeau puţin, chemându-şi stăpânul să vină să le mulgă. Unele, mai lăptoase, aveau ugerele pline ca nişte găleţi mari.Era în mersul lor o cumpătare şi o mulţumire, o dorinţă, aş îndrăzni să spun, de a-şi răsplăti stăpânul care mergea să cosească, să usuce fânul, ca să le ţină la iarnă. Pentru mine a fost o imagine extraordinar de frumoasă, care nu mi se va şterge din inimă cât voi trăi.
Eu nu sunt adeptul asociaţiilor care protejează animalele, ci sunt adeptul unei societăţi care să pro­tejeze întreaga Creaţie. Atunci când există asociaţii, ele sunt mici cluburi care fac o anumită lucrare. Sigur, nu dispreţuiesc acest lucru, dar mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate care să preţuiască toată Creaţia lui Dumnezeu şi să o iubească în întregi­mea ei. În copilăria mea, am cunoscut şi am avut multe de învăţat de la ciobani adevăraţi, care erau prieteni cu tata - se numeau pe atunci "ciobani de meserie", fiindcă erau oameni care iubeau foarte mult turmele de oi. Oamenii aceştia, din păcate, sunt pe cale de dispariţie, pentru că în vremurile din urmă, după ce s-au desfiinţat întreprinderile, muncitorii concediaţi şi-au găsit un rost, s-au aciuat pe lângă stâni, crezând că pot să crească şi ei ani­male. Dar au urât oile, am văzut ciobani care le loveau, care le dispreţuiau. Ei nu înţelegeau că acel animal e o sursă de viaţă pentru ei, că îi datorează, aşa cum spuneau ciobanii de odinioară, nu numai respect, ci şi dragoste.
Eu cred că avem foarte mult de învăţat de la Creaţie. Dobitoacele, ani­ma­lele, cum le numim noi, îşi trăiesc starea lor de la facerea lumii în acelaşi fel, cu o regularitate e­xem­plară, morală chiar. Doar omul se moder­ni­zea­ză şi devine tot mai pă­cătos. Ele ne dau o lecţie extraordinară. Noi, care cre­dem că suntem deş­tepţi, că suntem stăpânii lumii, uităm că, de fapt, am fost rânduiţi de Dum­nezeu ca să slujim Crea­ţiei, nu să ne slujească nouă Creaţia. Pentru că aşa ne-a învăţat Dum­ne­zeu, că cel mare slujeşte celui mai mic, nu invers.

"Cum a cărunţit Caraiman"

- Am întâlnit de multe ori, în scrisorile primite la redacţie, situaţii în care animalele le-au dat stă­pânilor lor lecţii de slu­jire, ba chiar de devo­tament şi de dragoste.

- Aveţi mare dreptate. Ni s-a întâmplat asta şi nouă. În istoria familiei noastre am avut multe ne­cazuri, din care ne-au sal­vat câinii credincioşi. O întâmplare tulburătoare s-a petrecut cu doi dintre fraţii mai mari ai mei - Maria, care pe atunci avea doar patru ani, şi Petrică, pe atunci doar de cinci ani. Erau duşi aproape de casă, pe un deal din apro­pierea satului, să păzească în timpul zilei cârdul de cârlani. Ei ştiau că seara se aud tălăngile cirezii de vaci care se întoarce de la păşune în sat şi se orien­tau după sunetul acesta, ca să mâne cârlanii acasă. Dar, într-o zi au stat cu mieii până s-a făcut seară şi, pentru că au ajuns mai departe, în vârful pădurii, n-au auzit tălăngile din satul nostru, ci pe cele din satul vecin. Copii mici fiind, au fost derutaţi şi, în loc să vină acasă, s-au afundat cu cârdul de oi în pădure. Toată noaptea i-am căutat disperaţi şi abia a doua zi i-am găsit teferi în nişte hăţişuri. Bieţii copilaşi n-ar fi supravieţuit noaptea printre sălbă­ticiuni, dacă nu l-ar fi avut cu ei pe Caraiman, câi­nele copilăriei noastre, pe care îl iubeam foarte mult. Era un câine ciobănesc negru, cu o pată albă pe piept. Ştiu că îl mângâiam toată ziua! Un câine de un calm extraordinar, nouă tare ne plăcea asta, că nu era agresiv cu oamenii străini, pentru că, noi fiind venetici în sat, dacă am fi avut câini agresivi, am fi avut de suferit din partea vecinilor. Caraiman fusese împuşcat de un om fără inimă, dar a supra­vieţuit, rămânând şchiop de un picior. Era foarte credincios, ne însoţea peste tot şi el i-a păzit pe Ma­ria şi Petrică, în noaptea aceea. Vă daţi seama, doi copilaşi, de patru şi cinci ani, singuri în mijlocul pădurii, doar cu un câine şi un cârd de miei... Pen­tru că prietenul lor Caraiman nu s-a dezlipit de ei, iată că au scăpat cu viaţă! Caraiman, dragul de el, a trăit mult - 26 de ani! A ajuns la bătrâneţe să albească în jurul botului, aşa cum încărunţesc oa­menii.
Alteori mi s-a întâmplat mie însumi, în copilă­rie, să dorm, în timp ce păzeam cârdul de oi, şi când m-am trezit nu mai era nimic lângă mine. Speriat, îmi luam pălăria în mână şi alergam în toate părţile să le găsesc, dar de multe ori intram în hăţişuri, în pădure, şi alergam printre rugi de mure, printre tufe, şi strigam, şi nu rezolvam nimic, mi se pă­rea că nu mai ies niciodată la lu­mi­nă. Pădurea are şi o anumită tactică de a te în­şela, de parcă este vie: te chea­mă, îţi arată o lu­mină, apoi un lu­miniş, şi tu te duci, crezând că acolo e marginea ei, şi vei ieşi. De fapt, te afunzi mai mult, şi când ajungi acolo con­staţi că mai exis­tă un luminiş mai departe, şi tot aşa. Este foarte în­şe­lătoare. Te ab­soarbe în inima ei. De fiecare dată mă speriam foarte tare şi mă gândeam că nu o să-mi mai găsesc oile, şi tot de fiecare dată, le-am aflat cu ajutorul câinilor mei. Erau câini cre­din­cioşi - dacă oile plecau, ei nu stăteau lângă mi­ne, mergeau şi înso­ţeau cârdul. De cele mai multe ori îi strigam, îi flu­ieram, şi îi auzeam lătrând de­par­te. S-a întâmplat să îmi caut turma zile întregi, dar am găsit-o nevă­tămată, numai cu ajutorul câini­lor, care nu plecau. Stăteau lângă ea, nemâncaţi zile întregi, pentru că ştiau că asta este datoria lor, să le poarte de grijă animalelor, în locul meu...

"Aş vrea să mor la o margine de pădure"

- Vă e dor, părinte, de anii aceia ai copilăriei, când eraţi atât de aproape de natură şi de Dumne­zeu?

- Îmi este foarte dor. De aceea mi-am dorit, încă de când eram copil şi-mi făceam socotelile vieţii, să rămân pe vecie în natură. Aş fi vrut, când îmi va fi venit ceasul, să mor singur în pădure şi să mă găsească cineva şi să mă îngroape la marginea ei. Am simţit întotdeauna ceva foarte special legat de liziera pădurii. De câte ori mă uitam dinspre poiană spre pădure, acolo vedeam un întuneric al hăţişu­rilor, mi se părea că sunt nesfârşite. Eu am înţeles nemărginirea ca fiind legată în primul rând de pă­duri, nu de cer sau de întinderea apelor. Întotdeauna mi s-a părut că pădurea are ceva măreţ în ea. Am văzut solidaritatea copacilor, am văzut cum se miş­cau toţi într-o parte şi-n alta, când veneau vijelii şi auzeam zgomotul lor de departe, şi-mi ziceam, când eram copil, că acum se anunţă unul pe altul, se strigă că e pericol! Îşi clădeau, mi se părea mie, o solidaritate extraordinară. Şi am observat că ar­borii nu creşteau niciodată în concurenţă, ci în soli­daritate: niciun copac nu se întinde pe orizontală, peste ceilalţi, ci toţi se duc în sus, pe verticală, ei caută întotdeauna lumina.
Cel mai mult m-au fascinat pădurile de fag. Fagul are o scoarţă foarte netedă, foarte lucie, şi creşte înalt, suplu şi zvelt, cu ramuri abia în vârf. Când eram copil şi păzeam oile, vedeam pe scoarţa lor nume scrise cu briceagul demult, cu mult înainte să mă nasc eu. Îmi amintesc că pe unul scria "1890 - Ion Moldovan", şi era o cruce; şi pe măsură ce creştea copacul creştea şi crucea. Şi mă gândeam că omul acela a rănit copacul unde şi-a scris numele, dar arborele l-a prins şi l-a înveşnicit. Din­totdeauna am avut această idee a veşniciei. Înmor­mântarea la liziera pădurii a fost de fapt, pentru mine, un pridvor al veşniciei. De aceea mi-am dorit să dorm veşnic la marginea ei.
Acum, fiind preot, ştiu însă că nu o să apuc un astfel de mormânt, aşa că mi-am făcut un loc de veci în faţa bisericii din Moeciu de Jos. Locul este în aşa fel poziţionat - aşa l-am căutat eu - ca dacă mă voi odihni aici, când va deschide cineva uşa bisericii, o să pot să privesc Sfântul Altar, chiar în mormânt fiind. Şi pentru că este foarte puţin teren disponibil în jurul bisericii, şi nu se poate construi nimic, şi, oricum, nu avem un lumânărar, am zis că voi lăsa cu limbă de moarte urmaşilor mei ca pe mormântul meu să ridice un lumânărar. Să poată intra oamenii, să calce pe mormânt şi să aprindă lumânări pentru vii şi pentru morţi, ca să mă în­tâlnesc cât mai des cu oamenii Moeciului de Jos.
Dar, dincolo de toate, gândindu-mă la sfârşitul meu, sin­cer vă spun că mi-ar plăcea să fiu mai bun, să fac mai mult pentru credin­cioşii mei. Mi-ar plă­cea ca peste ge­ne­raţii, pes­te timp, oamenii ca­re vor reuşi să-şi mai adu­că aminte că am existat şi vor face trimitere spre mine, atâta mi-ar plăcea să spună, că am fost un om bun. Nu mă interesează nimic altceva. Sau copiii mei să păstreze amintirea mea şi să le spună copiilor lor despre bunicul sau străbunicul lor: "Să ştii că era un om bun". E cel mai important lucru din viaţa noastră - pe omul bun, ţăranul îl numeşte pâinea lui Dumnezeu. Iar eu, ca preot, îl numesc locul unde Îi place lui Dum­nezeu să sălăşluiască, în inima omului bun. Unde e bunătate, acolo e şi Dum­nezeu - restul sunt "po­veşti nemuritoare".

- Un om aşa de legat de natură ca dvs. nu se poate să nu fie atras şi de plante, de ierburile de leac, a căror putere vine tot de la Dumnezeu.

- Nu aş putea să vă spun de vreun leac anume, bazat pe plante, la noi în sat, asta era mai degrabă îndeletnicirea femeilor, dar vă voi povesti de expe­rienţa unei tămăduiri mijlocite chiar de Creaţia lui Dumnezeu, o tămăduire pe care am văzut-o la un credincios al meu. S-a întâmplat demult, în tinereţea mea, după ce am fost hirotonit preot. Am fost che­mat la un maslu, la un om bolnav, diagnosticat cu cancer, pe care doctorii îl trimiseseră acasă, spu­nându-i femeii lui să se pregătească de înmor­mântare. Era prin 1991. Avea un cancer la cap, o tumoră sub tâmplă, care îi apăsa pe creier. După ce am slujit Sfântul Maslu, împreună cu alţi preoţi, care erau mai în vârstă, mi-a venit în minte copilăria şi adolescenţa mea, petrecută în munţi cu oile, şi mai ales amurgul şi zorile, care totdeauna mi s-au părut un tratament în stare să îl facă sănătos pe orice om. Aşa că după slujbă, stând alături de bolnavul întins pe pat, i-am pus mâna pe cap şi i-am zis: "Nenea Niţă, te rog frumos, dimineaţa să te trezeşti la patru şi jumătate şi să mişuni pe afară până pe la opt dimineaţa. Indiferent cât vei mai trăi, te rog să nu ratezi zorii zilei. După aceea poţi să stai în casă. Iar seara, când apune soarele, să ieşi te rog afară, ca să te bucuri de momentul în care aerul se preface în rouă". Ei bine, omul acesta aşa a făcut şi, deşi a mai fost operat după aceea, pentru că tumora recidiva, să ştiţi că a mai trăit 15 ani! A fost omul meu de altar...