În iarbă, pe urmele lui Dumnezeu

"Nu cred că există în lume un loc mai frumos decât raiul de pe pământ"

- Cu părintele Gheorghe Colțea din Bran ați făcut cunoștință într-un număr trecut al revistei. Un preot dăruit, nu doar cu harul credinței, ci și cu cel al cuvântului, care se aprinde ca soarele, atunci când vorbește despre prezența lui Dumnezeu în lumea care ne înconjoară. În iarbă, în flori, în păduri, în minunea naturii pe care a zămislit-o anume ca să fim fericiți -

"L-am întâlnit pe Dumnezeu într-o noapte de vară"

- Părinții din vechime ai bisericii ne învață că emo­ția atât de puternică pe care o trăim în mijlocul naturii e pricinuită de adierea Duhului Sfânt. Că în spatele fiecărei întruchipări stă un un gând al lui Dumnezeu, tiparul iubirii lui. Părinte Colțea, în zilele noastre, oamenii își caută tot mai mult în natură liniștea pe care și-o pierd prin orașe și, în mod surprinzător, și-o găsesc. Bu­curia lor ascunde, oare, un înțeles mai adânc?

- Eu cred că e foarte important ca în cenușiul munților, în adâncul prăpăstiilor, în pădurile înfri­coșătoare, în vuietul vântului, în nămeții iernilor, în puhoaiele apelor, în liniștea izvoarelor, în frea­mătul frunzelor, în zborul păsărilor, în zâmbetul oamenilor, să-L vezi pe Dumnezeu. Dumnezeu e în toate. În toată creația lui. Aceasta este revelația în care eu însumi L-am cunoscut pe Domnul. Nu vreau să par eretic, dar cred că pentru fiecare om care trăiește pe pământ există acest rai al Creației, frumusețea lumii care îl înconjoară, dacă are ochi pentru ea. Eu nu pot să-mi închipui un rai mai frumos decât cel de pe pământ... Pentru că atunci când ne referim la raiul din lumea de dincolo, la raiul spre care am tinde, folosim aceleași idei și imagini pe care le găsim aici. Zicem așa: să fie verdeață, apă curgătoare, umbră, răcoare, să nu fie suspin - le avem pe toate aici, și chiar avem posi­bilitatea să le trăim încă de aici. Între mine și Crea­ția lui Dumnezeu a fost mereu o simbioză foarte specială. Eu l-am întâlnit pe Domnul în nopțile frumoase de vară, în turmele de oi... Mi-a rămas adânc în inimă o imagine din copilăria mea, a vaci­lor care se întorc de la păscut seara, pașnice, și își cunosc poarta, își cunosc întotdeauna stăpânul; in­trau singure în grajd, nici nu trebuia să le legi, se du­ceau ele la locul lor, apoi se uitau în spate și mugeau puțin, chemându-și stăpânul să vină să le mulgă. Unele, mai lăptoase, aveau ugerele pline ca niște găleți mari. Era în mersul lor o cumpătare și o mulțumire, o dorință, aș îndrăzni să spun, de a-și răsplăti stăpânul care mergea să cosească, să usuce fânul, ca să le țină la iarnă. Pentru mine a fost o imagine extraordinar de frumoasă, care nu mi se va șterge din inimă cât voi trăi.
Eu nu sunt adeptul asociațiilor care protejează animalele, ci sunt adeptul unei societăți care să pro­tejeze întreaga Creație. Atunci când există asociații, ele sunt mici cluburi care fac o anumită lucrare. Sigur, nu disprețuiesc acest lucru, dar mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate care să prețuiască toată Creația lui Dumnezeu și să o iubească în întregi­mea ei. În copilăria mea, am cunoscut și am avut multe de învățat de la ciobani adevărați, care erau prieteni cu tata - se numeau pe atunci "ciobani de meserie", fiindcă erau oameni care iubeau foarte mult turmele de oi. Oamenii aceștia, din păcate, sunt pe cale de dispariție, pentru că în vremurile din urmă, după ce s-au desființat întreprinderile, muncitorii concediați și-au găsit un rost, s-au aciuat pe lângă stâni, crezând că pot să crească și ei ani­male. Dar au urât oile, am văzut ciobani care le loveau, care le disprețuiau. Ei nu înțelegeau că acel animal e o sursă de viață pentru ei, că îi datorează, așa cum spuneau ciobanii de odinioară, nu numai respect, ci și dragoste.
Eu cred că avem foarte mult de învățat de la Creație. Dobitoacele, ani­ma­lele, cum le numim noi, își trăiesc starea lor de la facerea lumii în același fel, cu o regularitate e­xem­plară, morală chiar. Doar omul se moder­ni­zea­ză și devine tot mai pă­cătos. Ele ne dau o lecție extraordinară. Noi, care cre­dem că suntem deș­tepți, că suntem stăpânii lumii, uităm că, de fapt, am fost rânduiți de Dum­nezeu ca să slujim Crea­ției, nu să ne slujească nouă Creația. Pentru că așa ne-a învățat Dum­ne­zeu, că cel mare slujește celui mai mic, nu invers.

"Cum a cărunțit Caraiman"

- Am întâlnit de multe ori, în scrisorile primite la redacție, situații în care animalele le-au dat stă­pânilor lor lecții de slu­jire, ba chiar de devo­tament și de dragoste.

- Aveți mare dreptate. Ni s-a întâmplat asta și nouă. În istoria familiei noastre am avut multe ne­cazuri, din care ne-au sal­vat câinii credincioși. O întâmplare tulburătoare s-a petrecut cu doi dintre frații mai mari ai mei - Maria, care pe atunci avea doar patru ani, și Petrică, pe atunci doar de cinci ani. Erau duși aproape de casă, pe un deal din apro­pierea satului, să păzească în timpul zilei cârdul de cârlani. Ei știau că seara se aud tălăngile cirezii de vaci care se întoarce de la pășune în sat și se orien­tau după sunetul acesta, ca să mâne cârlanii acasă. Dar, într-o zi au stat cu mieii până s-a făcut seară și, pentru că au ajuns mai departe, în vârful pădurii, n-au auzit tălăngile din satul nostru, ci pe cele din satul vecin. Copii mici fiind, au fost derutați și, în loc să vină acasă, s-au afundat cu cârdul de oi în pădure. Toată noaptea i-am căutat disperați și abia a doua zi i-am găsit teferi în niște hățișuri. Bieții copilași n-ar fi supraviețuit noaptea printre sălbă­ticiuni, dacă nu l-ar fi avut cu ei pe Caraiman, câi­nele copilăriei noastre, pe care îl iubeam foarte mult. Era un câine ciobănesc negru, cu o pată albă pe piept. Știu că îl mângâiam toată ziua! Un câine de un calm extraordinar, nouă tare ne plăcea asta, că nu era agresiv cu oamenii străini, pentru că, noi fiind venetici în sat, dacă am fi avut câini agresivi, am fi avut de suferit din partea vecinilor. Caraiman fusese împușcat de un om fără inimă, dar a supra­viețuit, rămânând șchiop de un picior. Era foarte credincios, ne însoțea peste tot și el i-a păzit pe Ma­ria și Petrică, în noaptea aceea. Vă dați seama, doi copilași, de patru și cinci ani, singuri în mijlocul pădurii, doar cu un câine și un cârd de miei... Pen­tru că prietenul lor Caraiman nu s-a dezlipit de ei, iată că au scăpat cu viață! Caraiman, dragul de el, a trăit mult - 26 de ani! A ajuns la bătrânețe să albească în jurul botului, așa cum încărunțesc oa­menii.
Alteori mi s-a întâmplat mie însumi, în copilă­rie, să dorm, în timp ce păzeam cârdul de oi, și când m-am trezit nu mai era nimic lângă mine. Speriat, îmi luam pălăria în mână și alergam în toate părțile să le găsesc, dar de multe ori intram în hățișuri, în pădure, și alergam printre rugi de mure, printre tufe, și strigam, și nu rezolvam nimic, mi se pă­rea că nu mai ies niciodată la lu­mi­nă. Pădurea are și o anumită tactică de a te în­șela, de parcă este vie: te chea­mă, îți arată o lu­mină, apoi un lu­miniș, și tu te duci, crezând că acolo e marginea ei, și vei ieși. De fapt, te afunzi mai mult, și când ajungi acolo con­stați că mai exis­tă un luminiș mai departe, și tot așa. Este foarte în­șe­lătoare. Te ab­soarbe în inima ei. De fiecare dată mă speriam foarte tare și mă gândeam că nu o să-mi mai găsesc oile, și tot de fiecare dată, le-am aflat cu ajutorul câinilor mei. Erau câini cre­din­cioși - dacă oile plecau, ei nu stăteau lângă mi­ne, mergeau și înso­țeau cârdul. De cele mai multe ori îi strigam, îi flu­ieram, și îi auzeam lătrând de­par­te. S-a întâmplat să îmi caut turma zile întregi, dar am găsit-o nevă­tămată, numai cu ajutorul câini­lor, care nu plecau. Stăteau lângă ea, nemâncați zile întregi, pentru că știau că asta este datoria lor, să le poarte de grijă animalelor, în locul meu...

"Aș vrea să mor la o margine de pădure"

- Vă e dor, părinte, de anii aceia ai copilăriei, când erați atât de aproape de natură și de Dumne­zeu?

- Îmi este foarte dor. De aceea mi-am dorit, încă de când eram copil și-mi făceam socotelile vieții, să rămân pe vecie în natură. Aș fi vrut, când îmi va fi venit ceasul, să mor singur în pădure și să mă găsească cineva și să mă îngroape la marginea ei. Am simțit întotdeauna ceva foarte special legat de liziera pădurii. De câte ori mă uitam dinspre poiană spre pădure, acolo vedeam un întuneric al hățișu­rilor, mi se părea că sunt nesfârșite. Eu am înțeles nemărginirea ca fiind legată în primul rând de pă­duri, nu de cer sau de întinderea apelor. Întotdeauna mi s-a părut că pădurea are ceva măreț în ea. Am văzut solidaritatea copacilor, am văzut cum se miș­cau toți într-o parte și-n alta, când veneau vijelii și auzeam zgomotul lor de departe, și-mi ziceam, când eram copil, că acum se anunță unul pe altul, se strigă că e pericol! Își clădeau, mi se părea mie, o solidaritate extraordinară. Și am observat că ar­borii nu creșteau niciodată în concurență, ci în soli­daritate: niciun copac nu se întinde pe orizontală, peste ceilalți, ci toți se duc în sus, pe verticală, ei caută întotdeauna lumina.
Cel mai mult m-au fascinat pădurile de fag. Fagul are o scoarță foarte netedă, foarte lucie, și crește înalt, suplu și zvelt, cu ramuri abia în vârf. Când eram copil și păzeam oile, vedeam pe scoarța lor nume scrise cu briceagul demult, cu mult înainte să mă nasc eu. Îmi amintesc că pe unul scria "1890 - Ion Moldovan", și era o cruce; și pe măsură ce creștea copacul creștea și crucea. Și mă gândeam că omul acela a rănit copacul unde și-a scris numele, dar arborele l-a prins și l-a înveșnicit. Din­totdeauna am avut această idee a veșniciei. Înmor­mântarea la liziera pădurii a fost de fapt, pentru mine, un pridvor al veșniciei. De aceea mi-am dorit să dorm veșnic la marginea ei.
Acum, fiind preot, știu însă că nu o să apuc un astfel de mormânt, așa că mi-am făcut un loc de veci în fața bisericii din Moeciu de Jos. Locul este în așa fel poziționat - așa l-am căutat eu - ca dacă mă voi odihni aici, când va deschide cineva ușa bisericii, o să pot să privesc Sfântul Altar, chiar în mormânt fiind. Și pentru că este foarte puțin teren disponibil în jurul bisericii, și nu se poate construi nimic, și, oricum, nu avem un lumânărar, am zis că voi lăsa cu limbă de moarte urmașilor mei ca pe mormântul meu să ridice un lumânărar. Să poată intra oamenii, să calce pe mormânt și să aprindă lumânări pentru vii și pentru morți, ca să mă în­tâlnesc cât mai des cu oamenii Moeciului de Jos.
Dar, dincolo de toate, gândindu-mă la sfârșitul meu, sin­cer vă spun că mi-ar plăcea să fiu mai bun, să fac mai mult pentru credin­cioșii mei. Mi-ar plă­cea ca peste ge­ne­rații, pes­te timp, oamenii ca­re vor reuși să-și mai adu­că aminte că am existat și vor face trimitere spre mine, atâta mi-ar plăcea să spună, că am fost un om bun. Nu mă interesează nimic altceva. Sau copiii mei să păstreze amintirea mea și să le spună copiilor lor despre bunicul sau străbunicul lor: "Să știi că era un om bun". E cel mai important lucru din viața noastră - pe omul bun, țăranul îl numește pâinea lui Dumnezeu. Iar eu, ca preot, îl numesc locul unde Îi place lui Dum­nezeu să sălășluiască, în inima omului bun. Unde e bunătate, acolo e și Dum­nezeu - restul sunt "po­vești nemuritoare".

- Un om așa de legat de natură ca dvs. nu se poate să nu fie atras și de plante, de ierburile de leac, a căror putere vine tot de la Dumnezeu.

- Nu aș putea să vă spun de vreun leac anume, bazat pe plante, la noi în sat, asta era mai degrabă îndeletnicirea femeilor, dar vă voi povesti de expe­riența unei tămăduiri mijlocite chiar de Creația lui Dumnezeu, o tămăduire pe care am văzut-o la un credincios al meu. S-a întâmplat demult, în tinerețea mea, după ce am fost hirotonit preot. Am fost che­mat la un maslu, la un om bolnav, diagnosticat cu cancer, pe care doctorii îl trimiseseră acasă, spu­nându-i femeii lui să se pregătească de înmor­mântare. Era prin 1991. Avea un cancer la cap, o tumoră sub tâmplă, care îi apăsa pe creier. După ce am slujit Sfântul Maslu, împreună cu alți preoți, care erau mai în vârstă, mi-a venit în minte copilăria și adolescența mea, petrecută în munți cu oile, și mai ales amurgul și zorile, care totdeauna mi s-au părut un tratament în stare să îl facă sănătos pe orice om. Așa că după slujbă, stând alături de bolnavul întins pe pat, i-am pus mâna pe cap și i-am zis: "Nenea Niță, te rog frumos, dimineața să te trezești la patru și jumătate și să mișuni pe afară până pe la opt dimineața. Indiferent cât vei mai trăi, te rog să nu ratezi zorii zilei. După aceea poți să stai în casă. Iar seara, când apune soarele, să ieși te rog afară, ca să te bucuri de momentul în care aerul se preface în rouă". Ei bine, omul acesta așa a făcut și, deși a mai fost operat după aceea, pentru că tumora recidiva, să știți că a mai trăit 15 ani! A fost omul meu de altar...