Poveşti de petrecut iarna

"Când era pe-atunci..."

Din câte îmi amintesc, nopţile din iernile copilă­riei mi s-au părut întotdeauna mai lungi şi mai ne­sfâr­şite decât acestea pe care le trăiesc acum. Se în­tâmpla aşa, pentru că atunci, într-o noapte, dor­meam de mai multe ori, câtă vreme Buna îmi păzea som­nul şi chiar şi visele, spunându-mi tot felul de po­veşti. Pe unele le ascul­tam doar până la jumătate, pen­tru că aţipeam. Mă trezeam apoi la vreo vorbă mai aspră a Bunii şi mai ascultam o vreme, după care adormeam iar, pentru a mă trezi în alte poveşti, cu alte personaje, care mă urmăreau apoi multă vre­me, ziua, prin curte, când mă jucam, şi noaptea, în visele tot mai întorto­chea­te. Din momentul în care Buna îmi înfă­şura picioa­rele într-o năframă de lână încălzită, ca să adorm mai uşor, şi mă urca în patul înalt, cu tăblii verzi, de lemn, începea, de fapt, povestea fiecărei seri. Trăgea mai întâi ceasul mare deşteptător, învâr­tin­du-i rotiţele de la spate, pu­nea apoi pe abajurul be­cului un ziar, anume în­doit, care ţinea în um­bră partea încăperii în care era patul meu, du­pă care soseau poveş­tile, felurite între ele, şi care hotărau şi somnul. Într-un fel a­dormeam când îmi po­ves­tea des­pre veveriţele şi bursu­cii care trăiau la capătul grădinii noastre, şi cu totul altfel când o po­me­nea pe Fata Pădu­rii, cu care s-a întâlnit, odată, pe căra­rea de la izvor. Oameni, unii cu­noscuţi mie, alţii ne­ştiuţi, animale şi păsări, copaci bătrâni şi ierburi sălbatice, obiecte do­mes­tice din bucătăria noas­tră, dar şi avioane şi tre­nuri care îi trans­portau pe cei fericiţi în ţări cal­de, rachete care ajun­geau la stele, pitici care săpau în mină du­pă aur, baba Catarina, cocoşata, săracul Pana­rab, un fel de Făt-Fru­mos fără no­roc, care "multe-n lume o păţât" şi câte şi mai câte altele se amestecau în poveştile Bunii, după o rânduială pe care doar ea o stăpânea şi o înţelegea. Oricum, po­veştile acelea erau minu­nate, pentru că toate, dar absolut toate, aveau doar început: "Când era pe-atunci...". Niciodată n-am apucat să ascult sfârşitul vreuneia, care venea, pro­babil, mult după ce eu ador­meam. Aşa că draga mea Bună mi-a dat, poate fără să-şi dea seama, cel mai de preţ dar: po­veşti pe care să le termin eu, după cum îmi amintesc de acele vremuri sau după cum se potrivesc nopţilor de iarnă de acum.

Profesorul şi diapazonul

"Când era pe-atunci..." puţini oameni nefericiţi trăiau în târgul care se întindea de-o parte şi alta a Văii Albe. Şi asta, pentru că, pe lângă pâine şi apă, oamenii se hrăneau mai mult decât azi cu speranţă. Unii o vedeau şi o cău­tau în adâncul pământului, scor­monind după pietre strălu­citoare care să-i îm­bo­găţească peste noapte, alţii o visau ascunsă prin­tre copacii pe care-i tăiau, adunându-i în grămezi uriaşe, pe care le coborau din munte, pe jgheaburi pline de apă. Puţini o găseau în puterea mâinilor şi mult mai puţini o ştiau ascunsă în puterea minţii, dar despre aceştia nu se mai ştie aproape nimic. Unul singur dintre locuitorii de-atunci ai târgului îşi croia zilnic speranţa în cântecul vântului. Pentru asta, îşi cum­părase de la oraş, cu mulţi bani, o ba­ghetă micuţă de metal, care se termina cu două bra­ţe paralele, pe care o ţinea mereu în buzunarul de la piept şi de care nu se despărţea nicicând. Profe­sorul de muzică Maieru, căci despre el este vorba, îşi începea ziua lovind bagheta de colţul noptierei din lemn de nuc, aşezate lângă patul uriaş, pe care-l împărţea cu dorita lui soţie, Erjike, moaşa târgului. Ştiut este că bagheta aceea, un diapazon străvechi, oricum ai ţine-o în mână şi oricum ai lovi-o de vreun lucru de prin preajmă, întotdeauna scoate acelaşi sunet, după care oricare dascăl de muzică îşi poate armoniza apoi vocea. Profesorul Maieru era însă mai mult decât un simplu profesor de mu­zică, dintr-un târg oa­recare de mineri. Mu­zi­ca era pentru el viaţa însăşi, de aceea se simţea obligat ca prin tot ceea ce făcea să aducă armonie lumii din jur. Zilele profeso­rului începeau după cum bagheta lui vibra cu lumea din jur. Câteodată, după ce lo­vea diapazonul şi-l pu­nea la ureche, putea să audă cum curg apele repezi de munte, peste bolovanii împrăş­tiaţi în albie, alteori, auzea vuietul copacilor prinşi de furtună. De multe ori, i se părea că aude zbaterea peştilor în pâ­raiele reci, ori spar­ge­rea ţurţurilor de gheaţă, căzuţi de pe acoperişul clopotniţei aflate lângă biserică. Dar orice ar fi trezit în mintea lui su­netul diapazonului, pro­fesorul ştia că lu­mea din jur se poate ordona după cum dicta acel sunet. De la o vre­me, i-a trecut prin cap că datoria lui nu era să-i înveţe pe copiii minerilor să cânte, ci mai de­grabă să se armonizeze, să se potri­vească cu lumea în care trăiau. Aşa că în fiecare dimineaţă îşi asculta mai întâi diapazonul şi apoi pornea către şcoală. Dacă acesta îi aducea în minte glas de ape, profe­sorul cânta cu elevii lui în tonuri unduioase, dacă auzea dimineaţa în urechi paşi şovăitori, cânta des­pre incertitudine şi teamă, dacă diapazonul îi trans­mitea hotărâre şi determinare, îi învăţa pe copii cântece pe care mulţi dintre ei şi le-au amintit, apoi, când au fost cătane, în tranşeele războiului. "Mu­zica e totul!" repeta profesorul din când în când, în drumul lui către şcoală. "Şi totul e armonie", adău­ga apoi, după ce făcea o scurtă pauză, în aşa fel încât vorbele lui nu numai să-l surprindă pe cel care le-ar fi auzit, ci să-i şi rămână bine întipărite în minte. De la o vreme, oamenii au început să-l oco­lească, pentru că cei mai mulţi nu vedeau armonie în vieţile lor şi nu puteau desluşi vor­bele profeso­rului. Îl iubeau, în schimb, elevii, care atunci când profesorul bătrân s-a îmbolnăvit şi s-a îngrăşat peste măsura măsurii, îl aduceau la şcoală, în fiecare zi, într-un căruţ, pe care-l trăgeau cu rândul. Profesorul îşi ţinea lecţiile de-acolo din cărucior şi fiecare oră începea cu lovirea diapazo­nului de roata din stânga a căruţului. "Astăzi cân­tăm despre vânt!", zicea el în anumite zile, în care părea mai posomorât şi, deşi era înţepenit în că­ruciorul sprijinit de catedră, spectacolul pe care-l începea în faţa elevilor cuprin­dea tot ceea ce trebuia ca să te poţi gândi la vânt. Forţă şi pasiune, dar şi putere şi blândeţe, armonie şi îngăduinţă, renunţare şi bucurie, şi, mai presus de toate, libertate neîngră­dită. Când cânta despre vânt, profesorul Maieru părea mai trist şi mai obosit decât oricând. Nu-l înveselea, ajuns acasă, nici Erjike, nevasta lui, care-i povestea despre copiii născuţi în casele mine­rilor de pe Valea Albă. Se gândea la plânsul lor nestăvilit, la foamea lor neostoită, şi deşi ar fi trebuit să fie interesat de ei, căci urma să-i fie elevi, brusc, i se părea că în viaţa lui e pustiu, pentru că, suprem capriciu al naturii, tocmai el, care credea atâta în armonie, şi dorita lui nevastă, care aducea pe lume atâţia copii de mineri, nu au putut avea copilul lor. Şi dacă armonie nu există, nu este nici muzică, îşi zicea atunci profesorul Maieru, din ce în ce mai trist, lovind diapazonul de colţul mesei, ca să poată auzi măcar cântecul vântului.

Ghemul vieţii

Dacă va desface ghemul, se va vindeca, i-a spus în dimineaţa aceea Marişca, fetei aşezate pe margi­nea patului. I-a lăsat în braţe un ghem mai mare un pic decât un măr oltoan, din acela care se coace târziu. Lâna albă din ghem era însă atât de încâlcită, încât nu i se vedea capătul. Poate că aşa de bine îl ascunsese Marişca, boşorcaia satului, tocmai ca să fie greu de găsit şi ca fata să câştige timp în viaţa ei, căutându-l. Era bolnavă de plămâni Reghina, de când o ploaie rece de primăvară a prins-o, când se întorcea de la gaterul lui Vili, unde fusese cu mân­care la tatăl ei, ce tăia lemne acolo. Drumul prin pă­durea îngheţată de suflul iernii n-a fost scurt, şi la capătul lui, abia ajunsă acasă, fata a simţit că începe să tremure şi că un val mare de căldură o cuprinde luându-i puterile. A zăcut Reghina toată primăvara, mutându-se de pe pat pe scaun şi de acolo înapoi, fără să simtă că-i cresc la loc puterile. În zilele tot mai dese, cu soare călduţ, ieşea în tărnaţ, pe prispă, şi de acolo se uita de-a lungul drumului, aşteptând parcă ceva ce nu mai venea. Acolo era şi în ziua în care a văzut-o pe baba Marişca, vrăjitoarea satului, culegând nisip din urmele vacilor. Era o zi în care păsările cântau voioase şi-şi făceau cuiburi printre crengile înmugurite. N-a spus nimă­nui ce-a văzut, pentru că a speriat-o privirea babei, care s-a uitat la ea peste gard. A mai văzut-o şi altă dată, cum se apleca şi făcea semne ciudate peste cărare, şi nici atunci n-a spus ce-a văzut. Într-o zi, însă, când era singură acasă, după ce n-a mai putut ieşi pe picioa­rele ei afară, aşa încât stătea culcată între perne, baba Marişca a deschis uşa şi-a intrat mai cu fe­reală, cu ochii în toate părţile, ca să n-o prindă care­va. Atunci i-a pus pe pătura sură cu care era aco­perită ghemul alb de lână încâlcită şi i-a spus să-l desfacă, dacă vrea să trăiască, să-l desfacă până începe să cânte cucul.
Au fost zile în care Reghina, după ce toţi ai casei plecau la lucru, pe-afară, scotea ghemul de sub per­nă şi încerca să-l descâlcească. Ceasuri în şir pornea pe urmele unui fir pe care îl alegea dintre celelalte şi-l urma cu bucurie şi speranţă, până când îl des­co­perea oprit într-un ciot pe care nu mai reu­şea să-l dezlege. Pornea apoi pe alt fir, şi-apoi pe altul, şi pe altul, căutând cu înverşunare un capăt care s-o ducă la firul cel bun, liber şi neagăţat de altele. Zilele treceau, soarele era tot mai luminos, pământul se încălzea, puterile Reghinei slăbeau. Ghemul mic cât un măr oltoan se făcuse acum cât o căpăţână de varză, scărmănat şi început din toate părţile, în cău­tarea firului cel bun. Câteodată trecea o zi întreagă fără să-l scoată din ascunziş, alteori îl cerceta şi-l tot întorcea pe toate părţile de o mie de ori, şi de altă mie de ori, ca să vadă de unde să înceapă. Tră­gea de fire până când degetele albite de boală erau prea obosite ca să le mai dibuiască încâlcelile.
Nu bătea vântul în ziua aceea, deşi i se părea că aude un susur nedesluşit în preajmă, ca o şoaptă care se scurgea dinspre umărul drept, acolo unde ştia că-i stă îngerul. Era tot singură acasă, plecaseră toţi la arat, iar în paharul pus pe un scaun lângă pat, apa părea că tremură din când în când, ca şi cum cineva ar fi spin­tecat aerul deasupra ei. Atunci a auzit cucul cântând. Cu ultimele puteri a început să rupă fire de lână din ghemul rămas încâlcit. Câte un fir pentru fiecare vis ne­îm­plinit, câte o bucată de aţă pen­tru fiecare speranţă moartă. Când s-au întors ai ei de la câmp, au văzut-o pe baba Marişca lângă stâlpul porţii şi-au alungat-o. Ştiau că e boşorcaia satului şi că aduce numai nenorociri pe-acolo pe unde umblă.

Furnicile Mărioarei

Mărioara mânca furnici şi lin­gea varul de pe peretele de care se sprijinea cuptorul. Era cea mai mică dintre copii, dar nu pentru asta o preţuia Mniculaie, mai mult decât pe ceilalţi cinci prunci pe care-i avea cu nevasta lui, Ca­tarina. Nu era Mă­rioara mai cu­minte sau mai neascultătoare decât fraţii ei, avea însă din când în când câte o vorbă ciudată, pe care doar ea o înţelegea, pentru că nu se lega de nimic din ceea ce se petrecea sau se petre­cuse în curtea lor. Erau vorbe venite dintr-un timp viitor, şi numai cine era atent foarte şi cine era destul de isteţ le putea lega într-un înţe­les. Mnicu­laie le mai înţele­gea, de multe ori chiar înainte ca ele să fie rostite. Era destul să se uite la Mărioara şi ghicea ce avea să-i spună.
În vara de după terminarea răz­boiului, Mnicu­laie a muncit mult, mai mult singur, ca să re­pare casa urnită de obu­zele ru­seşti. Îl mai ajutau feciorii, atâta cât puteau, că erau încă prea fra­gezi să se poată pune cu munci grele. Erau buni doar de ţinut de-o scândură, de adus ciocanul ori de adu­nat cuiele îm­prăş­tiate în iarbă. Nu era mare casa, avea doar două odăi, una de toate zilele şi alta pentru musafiri şi pentru murit. Aşa era obi­ceiul, ca omul ce trăgea să moară să fie mutat în camera cea mai bună, când veneau vecinii să-şi ia ier­tăciunile de la el. Nu era mare casa, numai că fiind făcută din lemn, îi trebuia, aşa cum ştia Mni­culaie din bătrâni, un "meşter-grindă", adică o grin­dă mai groasă şi mai lungă, pusă de-a curmezişul, pe care să se spri­jine toate celelalte ce ţineau căpriorii acope­rişului. Grinda trebuia să fie cu cel puţin un metru mai lungă decât casa şi de aceea era cam greu de găsit. Pădurile erau pline de brazi uriaşi, dar ca să tai un asemenea brad, pădurarul trebuia cumpărat cu mulţi bani, mult prea mulţi, faţă de cât ar fi putut avea Mniculaie.
Într-o zi de sărbătoare, s-a dus la cârciuma satu­lui, aşa cum se duceau toţi bărbaţii. De multe ori, po­veştile şi vorbele auzite acolo îi zăpăceau cu totul cuminţenia, de care mai râdeau alţii câteodată, îl fă­ceau adeseori să roşească, deşi trecuse bine de trei­zeci de ani şi nu mai era flăcău neştiutor. Acolo a auzit povestea moşului Pavăl, căruia-i ziceau oame­nii şi "Pavăl cu păharu", pentru că nu bea nicio­dată apă, vin sau rachiu decât din paharul lui, pe care-l purta legat cu sfoară, de brăcinari. Se te­mea Pavăl să nu ia vreo boală lumească dacă bea din acelaşi pa­har cu alţii, şi tot de aceea deschidea uşile cu coa­tele, fără să pună mâna pe clanţe. Vor­bele şi poveşti­le spuse la cârciumă erau parcă mai uşoare decât cele rostite în alte locuri. Îi plăcea lui Mniculaie să le asculte mai mult decât să le spună, şi în felul aces­ta, să atragă privirile celorlalţi asupra sa, căci de felul lui era un om cam retras şi tăcut. S-a întâm­plat însă ca în ziua aceea să se simtă dintr-odată mai liber decât alţii şi mai slobod să vorbească laolaltă cu ei. Poate că a fost de vină ro­mul cu alaş, pe care l-a băut mai cu poftă ca altă­dată, poate că l-a stârnit vorbăria vecinilor de masă, ori poate doar că a ajuns la bufet gata bucuros, pentru că a văzut peştii sărind după fluturi când a trecut puntea peste apa Şiorului. Oricum, mare parte din bucurie i-a făcut-o mezina Mărioara, care i-a răspuns, fără ca el să se aştepte la asta, atunci când trebăluia prin curte şi vorbea singur, întrebându-se cum ar putea face să aducă un brad din pădure pentru meşter-grindă, fără ca pă­durarul să-l prindă. Mărioara mânca furnici şi i-a întins şi lui vreo două, repetând mecanic numele lor "Furnici, furnici!". Aşa i-a venit în minte, brusc, ce are de făcut. Sigur este că, atunci când l-a văzut pe pădurar intrând în bufet, a ştiut că n-are nimic de pierdut dacă îşi ia inima în dinţi şi-i propune târgul. Târgul era, de fapt, un rămăşag făcut de faţă cu toţi cei ce erau atunci acolo. Va tăia cel mai mare brad din pădure, îl va aduce acasă şi pădurarul nu va şti din ce loc a luat el bradul. Dacă se va întâmpla aşa, pădu­rarul se obliga să nu-i ia nicio pla­tă pentru brad, dar dacă desco­perea locul tăierii, Mniculaie ar fi trebuit să lucreze, fără bani, la tăiat de lemne, o jumătate de an, ceea ce ar fi în­sem­nat să-şi con­dam­ne familia la foamete. Pădurarul i-a dat şi un termen de o săptă­mână, în care să-şi aducă bradul, ur­mând ca după cele şapte zile convenite, să meargă el în pădure şi să caute locul tăierii.
N-a spus nimic acasă Mniculaie de rămăşagul făcut, dar a doua zi, în vreme ce-şi adăpa caii, parcă, parcă a trecut prin sufletul lui o urmă de teamă. Va putea oare să ducă la bun sfârşit promisiunea, va fi el destul de isteţ ca să-l păcălească pe pădurar, va pu­tea să termine casa până ce începeau ploile de toamnă? De fiecare dată când se simţea încolţit de în­trebări şi păreri de rău, îi răsărea în faţă chipul fetei mai mici, care-şi întindea spre el mânuţele grăsulii. "Furnici, furnici!"
A venit şi prima zi din săptămâna rămăşagului. Mniculaie s-a dus în pădure fără secure şi fără cai. S-a dus doar ca să vadă, să se uite bine, să aleagă bra­dul, să dibuiască cel mai potrivit drum de aduce­re acasă, să chibzuiască la cele mai bune şiretlicuri de a-şi as­cun­de urmele de pădu­rar. A doua zi a luat doar securea cu el, icurile de fier şi fierăstrăul cel mare. I-a luat o dimineaţă în­treagă să doboare sin­gur bra­dul, în aşa fel încât să nu rupă şi alţi co­paci în cădere. L-a tăiat cât mai aproape de pământ, ca să fie bu­turuga cât mai mică. Apoi a tăiat crengile şi a făcut din ele două grămezi uriaşe. În ziua a treia, le-a cărat acasă, fă­când mai multe drumuri cu ca­rul încărcat. În ziua a patra, a mai luat doi cai îm­pru­mut de la un cumnat şi a tras trun­chiul întreg al bradului până în faţa casei. În următoarele două zile, a făcut curat în pădure, în lo­cul în care căzuse bra­dul. A aco­pe­rit cu frunze rănile scurmate în pământ, atunci când bradul s-a prăvălit, a rupt de tot crengile al­tor copaci, care erau doar lo­vite, a în­dreptat tulpinile tufişu­rilor din apropiere. La sfârşi­tul celei de-a şa­sea zile, nu mai ră­măsese niciun semn de tăiere în jurul bu­turugii groase. S-a aşe­zat pe ea şi-a râs mult şi bine, până când şi-a fumat cu sete mare pipa. În ultima zi a rămă­şa­gului, a luat cu el în pădure o pătură mare, cu ca­re-şi acope­rea caii când era frig. A luat-o cu el şi a dus-o pe umeri şi pe Mărioara, pe care a învăţat-o să-şi facă mărgele din frăguţe în­şirate pe fire lungi de iarbă. Apoi a luat pătura şi s-a înde­păr­tat la vreo cincizeci de paşi de buturu­gă, până în faţa unui furnicar uriaş. Cu o creangă în­doită ca un cârlig, a tras furni­carul pe pătură şi apoi l-a dus în spate şi l-a răs­tur­nat peste butu­ru­gă, în aşa fel încât aceasta să nu se mai vadă deloc. Nici mă­car nu se bănuia că acolo a trăit cândva cel mai mare brad din pădu­re. A scurmat în ve­chiul muşuroi şi-a strâns şi ouă de furnici, atâtea câte a putut găsi, şi le-a mutat în noul furnicar, ştiind că furnicile nu pleacă de-aco­lo de unde le sunt ouăle şi viitorii pui. Dar înainte să le pună în noul lăcaş, a luat-o pe genunchi pe Mă­rioara, i le-a arătat şi i-a povestit ce ştia despre viaţa lor.Apoi a scuturat bine pătura, a mai aranjat câteva frunze pe furnicar, ca şi cum tocmai ar fi căzut din copaci, şi a luat copila de mână şi-a pornit spre casă.
Mniculaie a ţinut minte cât a trăit mirarea şi mi­nunarea pădurarului, care n-a reuşit, oricât a căutat, să găsească buturuga acoperită de muşuroi. Din ziua aceea, Mărioara n-a mai mâncat furnici, iar Mniculaie s-a socotit un om fericit. Câştigase rămă­şagul cu pădurarul şi-a putut să-şi termine casa, până când prima ninsoare, coborând dinspre munte, a acoperit satul de străluciri.