Din câte îmi amintesc, nopțile din iernile copilăriei mi s-au părut întotdeauna mai lungi și mai nesfârșite decât acestea pe care le trăiesc acum. Se întâmpla așa, pentru că atunci, într-o noapte, dormeam de mai multe ori, câtă vreme Buna îmi păzea somnul și chiar și visele, spunându-mi tot felul de povești. Pe unele le ascultam doar până la jumătate, pentru că ațipeam. Mă trezeam apoi la vreo vorbă mai aspră a Bunii și mai ascultam o vreme, după care adormeam iar, pentru a mă trezi în alte povești, cu alte personaje, care mă urmăreau apoi multă vreme, ziua, prin curte, când mă jucam, și noaptea, în visele tot mai întortocheate. Din momentul în care Buna îmi înfășura picioarele într-o năframă de lână încălzită, ca să adorm mai ușor, și mă urca în patul înalt, cu tăblii verzi, de lemn, începea, de fapt, povestea fiecărei seri. Trăgea mai întâi ceasul mare deșteptător, învârtindu-i rotițele de la spate, punea apoi pe abajurul becului un ziar, anume îndoit, care ținea în umbră partea încăperii în care era patul meu, după care soseau poveștile, felurite între ele, și care hotărau și somnul. Într-un fel adormeam când îmi povestea despre veverițele și bursucii care trăiau la capătul grădinii noastre, și cu totul altfel când o pomenea pe Fata Pădurii, cu care s-a întâlnit, odată, pe cărarea de la izvor. Oameni, unii cunoscuți mie, alții neștiuți, animale și păsări, copaci bătrâni și ierburi sălbatice, obiecte domestice din bucătăria noastră, dar și avioane și trenuri care îi transportau pe cei fericiți în țări calde, rachete care ajungeau la stele, pitici care săpau în mină după aur, baba Catarina, cocoșata, săracul Panarab, un fel de Făt-Frumos fără noroc, care "multe-n lume o pățât" și câte și mai câte altele se amestecau în poveștile Bunii, după o rânduială pe care doar ea o stăpânea și o înțelegea. Oricum, poveștile acelea erau minunate, pentru că toate, dar absolut toate, aveau doar început: "Când era pe-atunci...". Niciodată n-am apucat să ascult sfârșitul vreuneia, care venea, probabil, mult după ce eu adormeam. Așa că draga mea Bună mi-a dat, poate fără să-și dea seama, cel mai de preț dar: povești pe care să le termin eu, după cum îmi amintesc de acele vremuri sau după cum se potrivesc nopților de iarnă de acum.
Profesorul și diapazonul
"Când era pe-atunci..." puțini oameni nefericiți trăiau în târgul care se întindea de-o parte și alta a Văii Albe. Și asta, pentru că, pe lângă pâine și apă, oamenii se hrăneau mai mult decât azi cu speranță. Unii o vedeau și o căutau în adâncul pământului, scormonind după pietre strălucitoare care să-i îmbogățească peste noapte, alții o visau ascunsă printre copacii pe care-i tăiau, adunându-i în grămezi uriașe, pe care le coborau din munte, pe jgheaburi pline de apă. Puțini o găseau în puterea mâinilor și mult mai puțini o știau ascunsă în puterea minții, dar despre aceștia nu se mai știe aproape nimic. Unul singur dintre locuitorii de-atunci ai târgului își croia zilnic speranța în cântecul vântului. Pentru asta, își cumpărase de la oraș, cu mulți bani, o baghetă micuță de metal, care se termina cu două brațe paralele, pe care o ținea mereu în buzunarul de la piept și de care nu se despărțea nicicând. Profesorul de muzică Maieru, căci despre el este vorba, își începea ziua lovind bagheta de colțul noptierei din lemn de nuc, așezate lângă patul uriaș, pe care-l împărțea cu dorita lui soție, Erjike, moașa târgului. Știut este că bagheta aceea, un diapazon străvechi, oricum ai ține-o în mână și oricum ai lovi-o de vreun lucru de prin preajmă, întotdeauna scoate același sunet, după care oricare dascăl de muzică își poate armoniza apoi vocea. Profesorul Maieru era însă mai mult decât un simplu profesor de muzică, dintr-un târg oarecare de mineri. Muzica era pentru el viața însăși, de aceea se simțea obligat ca prin tot ceea ce făcea să aducă armonie lumii din jur. Zilele profesorului începeau după cum bagheta lui vibra cu lumea din jur. Câteodată, după ce lovea diapazonul și-l punea la ureche, putea să audă cum curg apele repezi de munte, peste bolovanii împrăștiați în albie, alteori, auzea vuietul copacilor prinși de furtună. De multe ori, i se părea că aude zbaterea peștilor în pâraiele reci, ori spargerea țurțurilor de gheață, căzuți de pe acoperișul clopotniței aflate lângă biserică. Dar orice ar fi trezit în mintea lui sunetul diapazonului, profesorul știa că lumea din jur se poate ordona după cum dicta acel sunet. De la o vreme, i-a trecut prin cap că datoria lui nu era să-i învețe pe copiii minerilor să cânte, ci mai degrabă să se armonizeze, să se potrivească cu lumea în care trăiau. Așa că în fiecare dimineață își asculta mai întâi diapazonul și apoi pornea către școală. Dacă acesta îi aducea în minte glas de ape, profesorul cânta cu elevii lui în tonuri unduioase, dacă auzea dimineața în urechi pași șovăitori, cânta despre incertitudine și teamă, dacă diapazonul îi transmitea hotărâre și determinare, îi învăța pe copii cântece pe care mulți dintre ei și le-au amintit, apoi, când au fost cătane, în tranșeele războiului. "Muzica e totul!" repeta profesorul din când în când, în drumul lui către școală. "Și totul e armonie", adăuga apoi, după ce făcea o scurtă pauză, în așa fel încât vorbele lui nu numai să-l surprindă pe cel care le-ar fi auzit, ci să-i și rămână bine întipărite în minte. De la o vreme, oamenii au început să-l ocolească, pentru că cei mai mulți nu vedeau armonie în viețile lor și nu puteau desluși vorbele profesorului. Îl iubeau, în schimb, elevii, care atunci când profesorul bătrân s-a îmbolnăvit și s-a îngrășat peste măsura măsurii, îl aduceau la școală, în fiecare zi, într-un căruț, pe care-l trăgeau cu rândul. Profesorul își ținea lecțiile de-acolo din cărucior și fiecare oră începea cu lovirea diapazonului de roata din stânga a căruțului. "Astăzi cântăm despre vânt!", zicea el în anumite zile, în care părea mai posomorât și, deși era înțepenit în căruciorul sprijinit de catedră, spectacolul pe care-l începea în fața elevilor cuprindea tot ceea ce trebuia ca să te poți gândi la vânt. Forță și pasiune, dar și putere și blândețe, armonie și îngăduință, renunțare și bucurie, și, mai presus de toate, libertate neîngrădită. Când cânta despre vânt, profesorul Maieru părea mai trist și mai obosit decât oricând. Nu-l înveselea, ajuns acasă, nici Erjike, nevasta lui, care-i povestea despre copiii născuți în casele minerilor de pe Valea Albă. Se gândea la plânsul lor nestăvilit, la foamea lor neostoită, și deși ar fi trebuit să fie interesat de ei, căci urma să-i fie elevi, brusc, i se părea că în viața lui e pustiu, pentru că, suprem capriciu al naturii, tocmai el, care credea atâta în armonie, și dorita lui nevastă, care aducea pe lume atâția copii de mineri, nu au putut avea copilul lor. Și dacă armonie nu există, nu este nici muzică, își zicea atunci profesorul Maieru, din ce în ce mai trist, lovind diapazonul de colțul mesei, ca să poată auzi măcar cântecul vântului.
Ghemul vieții
Dacă va desface ghemul, se va vindeca, i-a spus în dimineața aceea Marișca, fetei așezate pe marginea patului. I-a lăsat în brațe un ghem mai mare un pic decât un măr oltoan, din acela care se coace târziu. Lâna albă din ghem era însă atât de încâlcită, încât nu i se vedea capătul. Poate că așa de bine îl ascunsese Marișca, boșorcaia satului, tocmai ca să fie greu de găsit și ca fata să câștige timp în viața ei, căutându-l. Era bolnavă de plămâni Reghina, de când o ploaie rece de primăvară a prins-o, când se întorcea de la gaterul lui Vili, unde fusese cu mâncare la tatăl ei, ce tăia lemne acolo. Drumul prin pădurea înghețată de suflul iernii n-a fost scurt, și la capătul lui, abia ajunsă acasă, fata a simțit că începe să tremure și că un val mare de căldură o cuprinde luându-i puterile. A zăcut Reghina toată primăvara, mutându-se de pe pat pe scaun și de acolo înapoi, fără să simtă că-i cresc la loc puterile. În zilele tot mai dese, cu soare călduț, ieșea în tărnaț, pe prispă, și de acolo se uita de-a lungul drumului, așteptând parcă ceva ce nu mai venea. Acolo era și în ziua în care a văzut-o pe baba Marișca, vrăjitoarea satului, culegând nisip din urmele vacilor. Era o zi în care păsările cântau voioase și-și făceau cuiburi printre crengile înmugurite. N-a spus nimănui ce-a văzut, pentru că a speriat-o privirea babei, care s-a uitat la ea peste gard. A mai văzut-o și altă dată, cum se apleca și făcea semne ciudate peste cărare, și nici atunci n-a spus ce-a văzut. Într-o zi, însă, când era singură acasă, după ce n-a mai putut ieși pe picioarele ei afară, așa încât stătea culcată între perne, baba Marișca a deschis ușa și-a intrat mai cu fereală, cu ochii în toate părțile, ca să n-o prindă careva. Atunci i-a pus pe pătura sură cu care era acoperită ghemul alb de lână încâlcită și i-a spus să-l desfacă, dacă vrea să trăiască, să-l desfacă până începe să cânte cucul.
Au fost zile în care Reghina, după ce toți ai casei plecau la lucru, pe-afară, scotea ghemul de sub pernă și încerca să-l descâlcească. Ceasuri în șir pornea pe urmele unui fir pe care îl alegea dintre celelalte și-l urma cu bucurie și speranță, până când îl descoperea oprit într-un ciot pe care nu mai reușea să-l dezlege. Pornea apoi pe alt fir, și-apoi pe altul, și pe altul, căutând cu înverșunare un capăt care s-o ducă la firul cel bun, liber și neagățat de altele. Zilele treceau, soarele era tot mai luminos, pământul se încălzea, puterile Reghinei slăbeau. Ghemul mic cât un măr oltoan se făcuse acum cât o căpățână de varză, scărmănat și început din toate părțile, în căutarea firului cel bun. Câteodată trecea o zi întreagă fără să-l scoată din ascunziș, alteori îl cerceta și-l tot întorcea pe toate părțile de o mie de ori, și de altă mie de ori, ca să vadă de unde să înceapă. Trăgea de fire până când degetele albite de boală erau prea obosite ca să le mai dibuiască încâlcelile.
Nu bătea vântul în ziua aceea, deși i se părea că aude un susur nedeslușit în preajmă, ca o șoaptă care se scurgea dinspre umărul drept, acolo unde știa că-i stă îngerul. Era tot singură acasă, plecaseră toți la arat, iar în paharul pus pe un scaun lângă pat, apa părea că tremură din când în când, ca și cum cineva ar fi spintecat aerul deasupra ei. Atunci a auzit cucul cântând. Cu ultimele puteri a început să rupă fire de lână din ghemul rămas încâlcit. Câte un fir pentru fiecare vis neîmplinit, câte o bucată de ață pentru fiecare speranță moartă. Când s-au întors ai ei de la câmp, au văzut-o pe baba Marișca lângă stâlpul porții și-au alungat-o. Știau că e boșorcaia satului și că aduce numai nenorociri pe-acolo pe unde umblă.
Furnicile Mărioarei
Mărioara mânca furnici și lingea varul de pe peretele de care se sprijinea cuptorul. Era cea mai mică dintre copii, dar nu pentru asta o prețuia Mniculaie, mai mult decât pe ceilalți cinci prunci pe care-i avea cu nevasta lui, Catarina. Nu era Mărioara mai cuminte sau mai neascultătoare decât frații ei, avea însă din când în când câte o vorbă ciudată, pe care doar ea o înțelegea, pentru că nu se lega de nimic din ceea ce se petrecea sau se petrecuse în curtea lor. Erau vorbe venite dintr-un timp viitor, și numai cine era atent foarte și cine era destul de isteț le putea lega într-un înțeles. Mniculaie le mai înțelegea, de multe ori chiar înainte ca ele să fie rostite. Era destul să se uite la Mărioara și ghicea ce avea să-i spună.
În vara de după terminarea războiului, Mniculaie a muncit mult, mai mult singur, ca să repare casa urnită de obuzele rusești. Îl mai ajutau feciorii, atâta cât puteau, că erau încă prea fragezi să se poată pune cu munci grele. Erau buni doar de ținut de-o scândură, de adus ciocanul ori de adunat cuiele împrăștiate în iarbă. Nu era mare casa, avea doar două odăi, una de toate zilele și alta pentru musafiri și pentru murit. Așa era obiceiul, ca omul ce trăgea să moară să fie mutat în camera cea mai bună, când veneau vecinii să-și ia iertăciunile de la el. Nu era mare casa, numai că fiind făcută din lemn, îi trebuia, așa cum știa Mniculaie din bătrâni, un "meșter-grindă", adică o grindă mai groasă și mai lungă, pusă de-a curmezișul, pe care să se sprijine toate celelalte ce țineau căpriorii acoperișului. Grinda trebuia să fie cu cel puțin un metru mai lungă decât casa și de aceea era cam greu de găsit. Pădurile erau pline de brazi uriași, dar ca să tai un asemenea brad, pădurarul trebuia cumpărat cu mulți bani, mult prea mulți, față de cât ar fi putut avea Mniculaie.
Într-o zi de sărbătoare, s-a dus la cârciuma satului, așa cum se duceau toți bărbații. De multe ori, poveștile și vorbele auzite acolo îi zăpăceau cu totul cumințenia, de care mai râdeau alții câteodată, îl făceau adeseori să roșească, deși trecuse bine de treizeci de ani și nu mai era flăcău neștiutor. Acolo a auzit povestea moșului Pavăl, căruia-i ziceau oamenii și "Pavăl cu păharu", pentru că nu bea niciodată apă, vin sau rachiu decât din paharul lui, pe care-l purta legat cu sfoară, de brăcinari. Se temea Pavăl să nu ia vreo boală lumească dacă bea din același pahar cu alții, și tot de aceea deschidea ușile cu coatele, fără să pună mâna pe clanțe. Vorbele și poveștile spuse la cârciumă erau parcă mai ușoare decât cele rostite în alte locuri. Îi plăcea lui Mniculaie să le asculte mai mult decât să le spună, și în felul acesta, să atragă privirile celorlalți asupra sa, căci de felul lui era un om cam retras și tăcut. S-a întâmplat însă ca în ziua aceea să se simtă dintr-odată mai liber decât alții și mai slobod să vorbească laolaltă cu ei. Poate că a fost de vină romul cu alaș, pe care l-a băut mai cu poftă ca altădată, poate că l-a stârnit vorbăria vecinilor de masă, ori poate doar că a ajuns la bufet gata bucuros, pentru că a văzut peștii sărind după fluturi când a trecut puntea peste apa Șiorului. Oricum, mare parte din bucurie i-a făcut-o mezina Mărioara, care i-a răspuns, fără ca el să se aștepte la asta, atunci când trebăluia prin curte și vorbea singur, întrebându-se cum ar putea face să aducă un brad din pădure pentru meșter-grindă, fără ca pădurarul să-l prindă. Mărioara mânca furnici și i-a întins și lui vreo două, repetând mecanic numele lor "Furnici, furnici!". Așa i-a venit în minte, brusc, ce are de făcut. Sigur este că, atunci când l-a văzut pe pădurar intrând în bufet, a știut că n-are nimic de pierdut dacă își ia inima în dinți și-i propune târgul. Târgul era, de fapt, un rămășag făcut de față cu toți cei ce erau atunci acolo. Va tăia cel mai mare brad din pădure, îl va aduce acasă și pădurarul nu va ști din ce loc a luat el bradul. Dacă se va întâmpla așa, pădurarul se obliga să nu-i ia nicio plată pentru brad, dar dacă descoperea locul tăierii, Mniculaie ar fi trebuit să lucreze, fără bani, la tăiat de lemne, o jumătate de an, ceea ce ar fi însemnat să-și condamne familia la foamete. Pădurarul i-a dat și un termen de o săptămână, în care să-și aducă bradul, urmând ca după cele șapte zile convenite, să meargă el în pădure și să caute locul tăierii.
N-a spus nimic acasă Mniculaie de rămășagul făcut, dar a doua zi, în vreme ce-și adăpa caii, parcă, parcă a trecut prin sufletul lui o urmă de teamă. Va putea oare să ducă la bun sfârșit promisiunea, va fi el destul de isteț ca să-l păcălească pe pădurar, va putea să termine casa până ce începeau ploile de toamnă? De fiecare dată când se simțea încolțit de întrebări și păreri de rău, îi răsărea în față chipul fetei mai mici, care-și întindea spre el mânuțele grăsulii. "Furnici, furnici!"
A venit și prima zi din săptămâna rămășagului. Mniculaie s-a dus în pădure fără secure și fără cai. S-a dus doar ca să vadă, să se uite bine, să aleagă bradul, să dibuiască cel mai potrivit drum de aducere acasă, să chibzuiască la cele mai bune șiretlicuri de a-și ascunde urmele de pădurar. A doua zi a luat doar securea cu el, icurile de fier și fierăstrăul cel mare. I-a luat o dimineață întreagă să doboare singur bradul, în așa fel încât să nu rupă și alți copaci în cădere. L-a tăiat cât mai aproape de pământ, ca să fie buturuga cât mai mică. Apoi a tăiat crengile și a făcut din ele două grămezi uriașe. În ziua a treia, le-a cărat acasă, făcând mai multe drumuri cu carul încărcat. În ziua a patra, a mai luat doi cai împrumut de la un cumnat și a tras trunchiul întreg al bradului până în fața casei. În următoarele două zile, a făcut curat în pădure, în locul în care căzuse bradul. A acoperit cu frunze rănile scurmate în pământ, atunci când bradul s-a prăvălit, a rupt de tot crengile altor copaci, care erau doar lovite, a îndreptat tulpinile tufișurilor din apropiere. La sfârșitul celei de-a șasea zile, nu mai rămăsese niciun semn de tăiere în jurul buturugii groase. S-a așezat pe ea și-a râs mult și bine, până când și-a fumat cu sete mare pipa. În ultima zi a rămășagului, a luat cu el în pădure o pătură mare, cu care-și acoperea caii când era frig. A luat-o cu el și a dus-o pe umeri și pe Mărioara, pe care a învățat-o să-și facă mărgele din frăguțe înșirate pe fire lungi de iarbă. Apoi a luat pătura și s-a îndepărtat la vreo cincizeci de pași de buturugă, până în fața unui furnicar uriaș. Cu o creangă îndoită ca un cârlig, a tras furnicarul pe pătură și apoi l-a dus în spate și l-a răsturnat peste buturugă, în așa fel încât aceasta să nu se mai vadă deloc. Nici măcar nu se bănuia că acolo a trăit cândva cel mai mare brad din pădure. A scurmat în vechiul mușuroi și-a strâns și ouă de furnici, atâtea câte a putut găsi, și le-a mutat în noul furnicar, știind că furnicile nu pleacă de-acolo de unde le sunt ouăle și viitorii pui. Dar înainte să le pună în noul lăcaș, a luat-o pe genunchi pe Mărioara, i le-a arătat și i-a povestit ce știa despre viața lor. Apoi a scuturat bine pătura, a mai aranjat câteva frunze pe furnicar, ca și cum tocmai ar fi căzut din copaci, și a luat copila de mână și-a pornit spre casă.
Mniculaie a ținut minte cât a trăit mirarea și minunarea pădurarului, care n-a reușit, oricât a căutat, să găsească buturuga acoperită de mușuroi. Din ziua aceea, Mărioara n-a mai mâncat furnici, iar Mniculaie s-a socotit un om fericit. Câștigase rămășagul cu pădurarul și-a putut să-și termine casa, până când prima ninsoare, coborând dinspre munte, a acoperit satul de străluciri.