O dimineață cu... MATEI FLORIAN - "Când scrii, se vrăjește lumea"

- L-am căutat pe scriitorul Matei Florian într-o dimineață de ianuarie. L-am găsit la fereastră. Se uita la zăpadă, la acoperișuri și guguștiuci. Am aflat că aburii cafelei știu să spună povești, că două cuvinte pot uneori învrăji lumea și că, dacă ai o lupă, cerul se vede până departe -

- Bună dimineața, Matei! Și la tine e cerul la fel de gri?

- E și nu e. Azi e un gri simpatic, se preface doar gri, că eu știu că e albastru. Și porumbeii știu că e albastru. De-asta au venit pe pervaz.

- Cât timp petrece un scriitor la fereastră?

- Cred că m-am născut la fereastră. (râde) Nu știu cât stau la fereastră, dar stau. Dimineața, când scriu, e esențială. Seara, când nu scriu, la fel.

- Apropie-te puțin de ea. Ce vezi?

- Văd un copac, iar dincolo de el niște zăpadă pe acoperișuri de case. Teoretic, e același copac pe care îl văd în fiecare zi, dar de fapt, nu e. Ieri dimineață l-am găsit cu totul și cu totul de sticlă. Nici nu era copac, era un bibelou. Azi e din nou copac, s-a scuturat de cristalele alea de gheață și pare să simtă niște chestii în aer. Au venit și niște guguștiuci la el. Au plecat guguștiucii, a venit o coțofană. A plecat și coțofana, trec pescăruși.

- Când ai scris "Cexina Catapuxina", cel mai recent roman al tău, de la câte ferestre ai așteptat inspirația?

- De la trei. Una mică, cu cercevea de lemn scorojit, blândă și bună, îmbătrânită și înghețată, într-o casă veche, dintr-un sat de munte. Apoi o alta, de termopan, mată, tăcută, ursuză, cuminte, cea de la bloc. Iar cea de-a treia, cea din casa stră­bu­nicilor mei, în Si­naia, plină de lumină și de vară, uriașă. Trebuia s-o atingi ca să știi că-i fe­reastră. Părea invi­zi­bilă de la atâta lu­mină.

- Ai tot atâtea iu­biri împletite în car­te. E un roman des­pre dragoste sau mi­za lui e în altă parte?

- Pot spune asta în măsura în care dra­gostea e calea fi­reas­că spre altceva. E calea pe care o avem cu toții la îndemână. Calea simplă și ilu­mi­nată, de a intra în­tr-o altă lume plină de vârtejuri, vise, ma­­gie, tulburări și că­deri. Cred că despre asta e vorba și, da, dragostea te poartă acolo, înăuntru. Îmi place să spun despre cartea asta că e, mai ales, o carte despre înă­untru.

- Cum a venit la tine? S-a lăsat mult așteptată?

- Au fost șapte ani de la ultimul meu roman, Și Hams Și Regretel. Pare mult, poate că și e, doar că nu mai măsor timpul cărților în felul ăsta. O carte e și o chemare. Dospește în tine, crește lent, vuiește în străfunduri, o auzi, dar nu o poți scoate la iveală când vrei tu. Sau poți, dar o minți, dacă nu e timpul. Au fost tot felul de cântece de sirene în ăștia șapte ani, în care n-am mai publicat nimic. Chemări, amăgiri. Apoi am simțit, pur și simplu, am simțit că e timpul. Am luat un an de pauză de la reportaje și m-am așezat la cele trei ferestre, pe rând. Și a venit: firesc, simplu, ca și cum n-aș mai fi scris de ieri.

- Ai vreun ritual, vreun descântec de chemat scrisul? Ceva ce faci în așteptarea lui? 

- Nu știu cât e de ritual, dar îl pot numi și așa. Am nevoie de curat, înăuntru și afară, înainte de a scrie. Și asta nu înseamnă neapărat că dau cu aspiratorul. Curatul ăsta e un soi de golire de toată mâzga, grijile și greutățile pe care le trăiesc zi de zi. Iar chestia asta o fac plecând. Îmi iau două luni de liniște, de pauză, în care să nu fac altceva decât să mă plimb, să sparg lemne, să ascult muzică, să orice, dar să nu mă las împovărat de greu. Nici la scris nu-mi propun să mă gândesc în timpul ăsta. Iar el, scrisul, dacă liniștea e destul de liniște, iar eu suficient de smerit cât s-o aud, vine de la sine.

- Când scrii, cum sunt diminețile tale? Cu ce încep?

- Toate diminețile încep cu cafea. Cu dez­morțirea aia, așteptând ca apa din ibric să fiarbă. Apoi aburii cafelei pe care, clar, aș vrea să-i întâl­nesc întocmai și într-o altă lume. Apa rece pe față, prima țigară. Fereastra. Cafeaua fierbinte, sorbită încet, o altă țigară, privirea pe fereastră, gândurile, povestea care începe să foșnească din aburul de cafea și din fumul ăla de țigară. Mă duc la birou, mă uit iar pe fe­reastră, spun o rugă­ciune mică, scriu. Dacă pot, haha!

- Poate că fiecare din cele trei cărți pe care le-ai scris a vin­decat ceva în tine. Au sosit, cum singur ai spus, la timpul potrivit.

- Orice carte are un singur adevăr și o sin­gură realitate, cele ale ei, ale cărții. În adevă­rul ăla și în realitatea aia mă mut eu, omul, atât timp cât scriu. Iau din viața mea strictul ne­cesar, ce simt că-i apar­ține cărții, ce-i slu­jește realității ei fictive. Nu știu dacă mă vindec prin carte, ci mai de­grabă redescopăr un alt fel de a privi lumea, ma­gic, prin lupă. E o nevoie, e o vrajă, ți-am spus, care mă cheamă. Da­că îmi duc vraja până la capăt, se schimbă lucruri și în viața mea, aia simplă, de zi cu zi. Mi-au intrat păsări în casă după ce am scris că i-au intrat personajului, am auzit melodii pe care le asculta el în paginile scrise cu o zi înainte, am văzut oameni trecând pe stradă exact ca oamenii pe care i-am descris în carte. Scrisul e magie, cheamă lucruri și ele vin aievea, dintr-o realitate în altă realitate. Dar asta e o consecință, nu un scop în sine. Important e să fiu acolo, înăuntrul poveștii, în cealaltă reali­tate. Atât. 

- Ambele tale romane au titluri trăsnite, stra­nii, vrăjite. Ce e Cexina Catapuxina? O in­can­tație?

- Da. O incantație. Sunt cuvintele magice pe care personajul cărții le descoperă întâmplător, cuvintele pe care, mai apoi, le va folosi ca pe o man­tră împotriva răului.

- După ce cartea pornește în lume, mai rămân diminețile tale la fel? Mai reușești să păstrezi ceva din starea aia vrăjită?

- Încerc să le fac să rămână. Pentru că de asta scriu, pentru toată magia care se țese în jurul zilelor în care te umpli de întâmplări, personaje și povești. Magia care se prelungește și-n viața pe care o trăiești dincolo de carte. Când scrii, se vrăjește lumea. O vezi altfel, la fel ca personajul cărții mele, printr-o lupă. Te umpli de miraculos. Eee, asta nu are cum să nu se schimbe, odată ce te-ai oprit din scris. Și nu neapărat pentru că nu mai ești acolo, în lumea aia vrăjită, ci pentru că lași grijile să nă­vălească din nou peste tine. Se adună facturi, res­tanțe neplătite, drumuri de făcut. Toate îndatoririle de care te-ai ferit înainte îți cer acum socoteală. Iar când le lași să vină peste tine, când te umpli de ele, lucrurile nu mai sunt chiar la fel. Pentru că suntem fereastră, dar noi alegem ce privim prin ea. Dar sunt zile, destule, slavă Domnului, uite cum e și asta, când cerul e albastru deși e gri, când vezi iar păsările și simți în străfundul iernii ăsteia moto­tolite că vine primăvara. Dimineți d-astea în care, deși nu scriu, e ca și cum aș scrie.

- Și mai sunt și celelalte, când ești în reportaj pentru "Formula AS"... Reușesc ele să te țină cu privirea înăuntru? Sunt și ele niște ferestre?

- Cum să nu fie? Le sunt atât de recunoscător... Știi, e tare complicat în timp ce trăiești, să te desprinzi și să vezi lucrurile de deasupra. Pădurea, nu copacii. Dar uneori pot și văd. Și mi se pare ireal de frumos că mi s-a dat să ajung în toate locurile alea despre care am scris, rupte de lume, în mijlocul unui basm viu, cu oamenii vii și locuri vii. Că eu pășesc în mijlocul lor și le strâng po­veș­tile ca să le dau mai departe. De multe ori, înainte să adorm, văd iarăși locurile în care am fost: Ineleț, satul unde ajungi urcând pe scări proptite în stâncă, pajiștile nesfârșite ale Ursiciului, peștera Cioclo­vinei, Marile Lacuri, Vârful Valacia din Alpii Dolomiți. Și mi se pare incredibil că am fost acolo și că am simțit, că am fost un soi de mesager între o lume ascunsă, nevăzută, cu oame­nii ei neștiuți și ceilalți oameni, și ei neștiuți, cititorii revistei "For­mula As".

Foto: MIRCEA STRUȚEANU, DIA RADU (2)