Mulți dintre noi am fost familiarizați, încă din copilărie, cu viziunile descrise în Biblie. Oare cine nu a fost surprins de povestea lui Iezechiel, despre fabuloasa navă cerească, de Scara lui Iacob sau de Apocalipsă? Vizionarii din Vechiul Testament erau niște indivizi cu totul speciali, care aveau puterea rară și foarte misterioasă de a comunica cu divinitatea. În schimb, în zilele noastre, se crede că viziunile au ceva patologic în ele. De multe ori, cei care afirmă că au avut viziuni sunt bănuiți că suferă de schizofrenie sau de delir. Dar de la o vreme încoace, lucrurile încep să se schimbe. Studii recente, realizate în America cu ajutorul sociologilor, arată că se întâmplă destul de des ca oameni perfect sănătoși să aibă viziuni. Ba unii dintre ei au viziuni pe parcursul întregii vieți. Temându-se însă că vor fi considerați drept bolnavi mintal, se feresc să vorbească despre acest lucru. Cert este că viziunile reprezintă o realitate. Istoria fenomenului este veche, fiind studiată în toate timpurile cu mult interes.
Fantomele din nori
Uneori se poate întâmpla să vedem chipuri omenești în norii de pe cer. Acest fenomen se numește pareoidolie. Ea face parte din categoria iluziilor, pentru că unui stimul extern vizibil - norul - i se dă o interpretare care permite observarea pe cer a unei imagini încărcate de sens. Una dintre caracteristicile principale ale pareoidoliei este că, atunci când sunt fixate cu privirea, imaginile nu dispar imediat.
Dat fiind faptul că iluziile pareoidoliei țin de un stimul extern, este posibil ca ele să fie semnalate și celor din jur, iar aceștia sunt de acord de fiecare dată în ceea ce privește imaginea pe care o văd. În acest fel se explică iluziile colective, când un număr mare de oameni văd, de exemplu, fața lui Hristos pe peretele unei biserici. E suficient ca o singură persoană să distingă chipul Mântuitorului pe un suport oarecare, și ceilalți din jur vor face la fel. Odată ce oamenii văd imaginea, este imposibil să îi mai convingi apoi că ceea ce au văzut era acolo de mai mult timp. Pentru obișnuiții locului respectiv este ca și cum apariția s-a materializat fără niciun motiv aparent. "De douăzeci de ani treceam cu mașina prin fața acelei clădiri", va spune un om, imediat după ce a avut o viziune. Iar mai apoi va adăuga: "Dacă Fecioara Maria ar fi fost mai demult acolo, pe acoperiș, aș fi văzut-o. Sunt sigur că ea a apărut chiar în clipa aceea". Imediat ce se află despre o astfel de viziune, pelerinii merg cu miile la locul apariției. Chiar dacă cred sau nu în realitatea ei, toți au un comportament respectuos. Iar scepticii rămân discreți.
Dar aceste apariții nu sunt numai de natură religioasă. În deșertul din Egipt există kilometri întregi de drum pe care au fost aruncate foarte multe cutii de băuturi răcoritoare goale, acoperite cu plante fosilizate, ceea ce le dă un aspect ciudat, de pădure de piatră. Mulți călători ce trec pe acolo povestesc că au avut viziunea unor uriași mumificați sau a unor vase cu pânze de dimensiuni foarte mari.
Pareoidolia se află la baza diferitelor forme de incantație. Când membrii tribului Kahunas din Hawaii își pun întrebări existențiale, ei se uită timp îndelungat cu mare atenție la nori, în speranța că formele pe care le vor vedea apărând le vor oferi răspunsurile pe care le caută. Capnomancia (o ramură a pareoidoliei) sau incantația cu ajutorul norilor de fum este încă practicată de populațiile indigene din America Centrală. În Europa, în Evul Mediu, acest obicei era practicat în special de înțeleptele satului și tinerele fecioare. Și în prezent, mai există destul de mulți clarvăzători care pot citi viitorul în desenele lăsate de fum pe cer.
Câteodată, pareoidolia servește și la apariția imaginii unor persoane defuncte. Așa i s-a întâmplat, de exemplu, generalului George Patton, care pe un câmp de luptă din Franța a avut o viziune stupefiantă cu strămoșii săi. Iată ce relatează în cartea sa de memorii, intitulată "Before the Colors Fade": "Sunt absolut convins că spiritele strămoșilor noștri ne însoțesc întotdeauna. Ei ne supraveghează și așteaptă mult de la noi. Iar uneori, ni se întâmplă chiar să îi vedem. Îmi amintesc că într-o zi, pe când luptam în Franța, rămăseserăm blocați sub focul artileriei germane. Eram lipit de pământ, mort de frică, neavând nici măcar curajul să ridic capul. Dar într-un târziu, am hotărât să fac totuși acest lucru și am ridicat ochii în direcția unui grup de nori care străluceau, fiind luminați de soarele ce apunea. În clipa aceea, le-am văzut fețele bunicului și fraților săi. Nu își mișcau buzele, nu scoteau niciun cuvânt. Mă priveau fără mânie, dar cu un aer contrariat. Puteam citi în privirea lor ceea ce îmi spuneau: «Georgie, Georgie, suntem foarte supărați că te vedem culcat la pământ. Amintește-ți că mulți Pattoni au murit, dar niciodată vreunul dintre ei nu a fost laș». M-am ridicat, mi-am luat pușca și am comandat din nou trupele. La sfârșitul bătăliei, eu și ceilalți băieți eram tot acolo, dar de data aceasta zâmbeam cu toții. Victoria era de partea noastră".
Dacă tot am vorbit despre generalul Patton, care a fost una dintre marile figuri ale istoriei americane, este interesant de semnalat că el credea cu convingere și în existența fantomelor, și asta din cauză că, de mai multe ori pe câmpul de luptă, l-a văzut apărând pe defunctul său tată. "Tata apărea în fiecare seară în cortul meu. Mă liniștea, spunându-mi că în timpul bătăliei ce avea să urmeze a doua zi voi fi foarte curajos. El era la fel de real ca în timpul vieții, atunci când îmi vorbea în biroul său din casa noastră de la Lake Vineyard".
Templele lui Esculap
Cunoaștem cu toții caduceul, simbol misterios al profesiei de medic. Înlănțuiți în jurul unui băț înaripat, doi șerpi ne contemplă la intrarea în spitale sau de pe cărțile de vizită ale doctorilor. Dar puțini dintre noi știu semnificația acestui simbol. Pentru a o cunoaște, trebuie să ne întoarcem în Grecia Antică, în templele lui Esculap, unde se practicau, pe scară largă, incubări de vise.
Esculap a fost un medic de mare renume și căruia, după moarte, i-a fost acordat statutul de divinitate. În întreaga țară s-au construit sanctuare în onoarea sa. Existau trei sute cu totul, dintre care cel mai cunoscut, cel al lui Epidaur, servea drept model pentru celelalte temple de incubare a viselor. În scop terapeutic, erau suscitate niște viziuni absolut extraordinare. Când un individ era atins de o maladie incurabilă sau nu mai putea suporta durerile, el mergea într-un templu al lui Esculap. Bolnavii făceau aceste călătorii pentru a avea vise încărcate cu viziuni, de la care sperau o vindecare a bolii. Dacă aveau noroc, ei puteau fi consultați chiar de Esculap în persoană.
Templul lui Epidaur, care era cel mai important, fusese amenajat astfel încât să poată fi cazați și hrăniți toți pacienții care mergeau acolo, pentru a-și aștepta rândul la tratament. Partea centrală a templului era constituită dintr-o clădire imensă, numită abaton, ce era înconjurată de o curte. Când sosea clipa potrivită, pelerinii intrau în curte, se culcau și dormeau până ce îl visau pe Esculap, îmbrăcat într-o haină făcută din blană și ținând în mână caduceul. Mai apoi, el îi invita să intre în abaton, o uriașă cameră mobilată cu paturi înguste, ce erau numite klinis. Ele semănau cu niște canapele înclinate la 45 de grade, astfel încât capul și pieptul pacientului să se afle mai sus, în raport cu picioarele. De la acest klinis vine cuvântul "clinică". Esculap intra în abaton în timpul nopții. Îmbrăcat cu haina sa din blană și purtând caduceul, el îi spunea fiecărui bolnav în parte cât era de preocupat de soarta lui și îl trata. În foarte multe cazuri consemnate în scris, prescrierile și metodele sale au avut drept rezultat vindecări fulgerătoare. Pacienții recunoscători plăteau mai apoi unor sculptori în piatră, pentru a grava toate detaliile maladiei, ale viziunii și tratamentului, astfel încât ceilalți bolnavi să fie la curent cu aceste miracole. Două mii de ani mai târziu, povestea acestor cazuri clinice înscrise în piatră este fascinantă: "Un om ale cărui degete, în afară de unul singur, erau paralizate, a venit la Esculap. Când a citit tabletele din templu, nu și-a putut ascunde neîncrederea și a râs de ce scria acolo. Dar în somn a avut o viziune. A văzut cum juca zaruri în curtea templului și cum tocmai se pregătea să le arunce, când Esculap a apărut din senin, s-a repezit la mâna sa și l-a tras de degete. După ce a plecat, pacientul a observat că și le poate mișca. Esculap a venit din nou la el și l-a întrebat dacă și de acum încolo o să mai aibă îndoială față de cuvintele gravate pe tăblițele din templu. "Pentru că la început nu ai avut încredere în vindecările mele, care ți se păreau imposibile, te vei numi de acum încolo Necredinciosul", a spus medicul. Când a venit ziua, omul se vindecase.
"Ambrosia, soția lui Athenes, era oarbă la un ochi. A venit să-i ceară ajutor lui Esculap. Plimbându-se în jurul templului, ea râdea de poveștile scrise pe pietre, părându-i-se incredibil, imposibil, ca orbul și paraliticul să poată fi vindecați doar printr-un simplu vis. Dar, în timpul somnului, și ea a avut o viziune. L-a văzut pe Esculap stând lângă patul său. I-a spus că o va vindeca, dar în schimb îi va cere să ofere în dar templului un purcel de argint, semn al ignoranței sale. Apoi, Esculap a făcut o mică incizie în ochiul bolnavei și a turnat acolo o poțiune. A doua zi, când s-a trezit, femeia oarbă își recăpătase vederea".
Grecii nu erau singurii care foloseau incubarea viselor. Procedeul a mai fost folosit în numeroase culturi din lume - Egiptul Antic, Mesopotamia, Canaan și Israel. Ritualul incubării viselor era foarte important și în Japonia, unde s-a perpetuat până în secolul al XV-lea. Pelerinii care aveau necazuri mergeau într-un loc sacru, în speranța că divinitatea le va aduce un vis salvator. De multe ori, ei găseau soluții pentru problemele pe care le aveau. Niște entități le apăreau sub formă de viziune, vindecându-le bolile și, uneori, ca și la abaton, practicând, în timpul viselor, un anumit tip de chirurgie.
Cercetătorii fac o distincție foarte clară între aceste apariții și visele obișnuite. De fapt, cei mai mulți dintre pacienții din Grecia Antică, ale căror relatări au dăinuit în timp, au insistat asupra faptului că aceste viziuni se produceau doar atunci când ei se aflau într-o stare intermediară, între somn și veghe.
Bilele lui Edison
În mod tradițional, starea "crepusculară" dintre conștiență și somn este numită hipnagogie. Subiectul vede ceea ce îi transmite subconștientul său. În anumite cazuri, poate fi vorba despre secvențe de viață. Dar, uneori, se întâmplă ca aceste imagini să aibă o semnificație puternică. Hipnagogia se instalează în mod bizar, în timp ce subiectul se află în mișcare și face gesturi absolut uzuale. Una dintre manifestările acestui fenomen este "omul care dispare". Noaptea, subiectul vede, de exemplu, pe cineva îndreptându-se spre el, pe stradă, și dispărând apoi în mod subit.
O mare parte dintre oamenii normali au trăit experiența acestor imagini foarte vii, care apar în momentul când suntem pe punctul de a adormi. Sunt imagini colorate, care, uneori, iau forme suprarealiste. Geniile creative au apelat uneori la astfel de stări hipnagogice pentru a-și rezolva problemele. Unul dintre cei care au folosit această tehnică a fost Thomas Edison. El avea obiceiul să-și petreacă noaptea în birou, în clipa în care nu putea găsi soluția la o problemă pe care o studia. Savantul american observase că atunci când te afli în stare de hipnagogie, cazi cu ușurință într-un somn profund. Iar odată adormit, uiți imaginile care s-au produs. Pentru a evita acest lucru, înainte de a adormi, Edison lua o bilă de metal în fiecare mână. De o parte și de cealaltă a fotoliului așeza niște ligheane de metal. Când era pe punctul să adoarmă, bilele îi scăpau din mâini și cădeau în ligheane, făcând mult zgomot. El se trezea pe loc și își amintea perfect experiența hipnagogică pe care o avusese.
Bunica din oglindă
După ce a condus mai multe experimente inovatoare, în timpul cărora studia fenomenul aparițiilor, celebrul medic american Raymond Moody, autorul cărții "Viața după Viață", s-a hotărât să încerce pe cont propriu acest fenomen bizar. Experiența pe care a trăit-o i-a schimbat cu totul felul de a vedea viața.
La început, Moody a avut o dilemă în ce privește oportunitatea de a fi el însuși subiectul experienței. Se temea ca, în cazul când apariția s-ar produce cu adevărat, emoția întâmplării să nu-l împiedice să își păstreze obiectivitatea. Pe de o parte, era prea legat de rolul științific de cercetător obiectiv al viziunilor, dorind să rămână într-o poziție cât mai neutră, pentru a judeca relatările făcute de persoanele cu care lucra. Pe de altă parte, tentația de a încerca experimentul pe propria persoană era foarte mare, pentru că încă din copilărie fusese fascinat de funcționarea creierului omenesc și își dorise dintotdeauna să știe cum era o apariție.
"Ceea ce m-a derutat cel mai tare în cazul aparițiilor colaboratorilor mei era că, după spusele lor, aceste întâlniri erau absolut reale, nu fructul imaginației lor. Eram cu atât mai perplex, cu cât alesesem pentru acest experiment niște oameni foarte echilibrați. La început, îmi imaginam că niciunul dintre ei nu o să-mi spună că întâlnirea pe care a avut-o cu vizitatorul din lumea de dincolo este reală. Mă așteptam să îmi spună că acea viziune corespundea cu genul de imagine pe care o ai în vis, și nicidecum că era o persoană adevărată. Dar nici vorbă de așa ceva. Toți cei care au avut viziuni au insistat asupra faptului că ele se petrecuseră în realitate, în prezența unei rude defuncte. «Știam că era mama», mi-a zis unul dintre ei. Și, practic, toți ceilalți mi-au descris această experiență ca fiind «mai adevărată decât realitatea».
Eram convins că dacă voi vedea o apariție, în cazul meu, ea va fi diferită. «Dacă o să văd așa ceva, nu sunt nebun să cred că este real», mi-am spus. Apoi am ales să încerc să o văd pe bunica din partea mamei. Eu m-am născut în timpul celui de-al doilea război mondial și, chiar în ziua nașterii mele, tatăl meu a fost trimis pe front. A lipsit timp de optsprezece luni, și astfel bunica și-a asumat cele mai multe dintre responsabilitățile lui. S-a descurcat de minune și am considerat-o întotdeauna drept cel mai blând, mai bun și mai liniștit om pe care l-am cunoscut în viața mea. Ea a însemnat foarte mult pentru mine și, de când a murit, mi-a lipsit foarte mult și aș fi fost încântat să o revăd, indiferent în ce mod.
Într-o zi, am petrecut mai multe ore pregătindu-mă să apară. Am rememorat foarte multe amintiri legate de ea și m-am uitat la fotografiile ei. Apoi m-am așezat într-un loc pe care îl numesc «scena apariției» și, în lumina blândă din cameră, am început să mă uit într-o oglindă care era așezată astfel încât ceea ce vedeam să aibă trei dimensiuni. Am petrecut astfel o oră întreagă, fără să-i simt prezența. Până la urmă, am abandonat experimentul, concluzionând că sunt o persoană cu totul închisă față de astfel de apariții.
Dar mai târziu, am avut o întâlnire care mi-a schimbat viața. Ceea ce s-a întâmplat mi-a modificat radical concepția asupra realității. Stăteam pe un scaun, singur, într-o cameră, când o femeie a intrat pe neașteptate. Imediat ce am văzut-o, mi-am dat seama că era cineva pe care o cunoșteam, dar totul s-a petrecut așa de repede, încât mi-au trebuit câteva clipe pentru a avea prezența de spirit de a o saluta politicos. Imediat mi-am dat seama că femeia aceea era bunica din partea tatălui, decedată cu câțiva ani în urmă. Îmi amintesc că am strigat «Bunico!» și am ridicat mâinile. Cu un respect amestecat cu teamă, am privit-o apoi drept în ochi. Cu dragoste și blândețe, spunându-mi pe numele cu care doar ea mă chema pe când eram mic, mi-a confirmat cine era. Când am înțeles, în minte mi-au venit nenumărate amintiri legate de ea. Dar nu toate erau plăcute. Dacă amintirile cu bunica din partea mamei erau toate minunate, nu aș putea spune același lucru despre bunica din partea tatălui. Îmi amintesc - de pildă - cum atunci când făceam câte o poznă copilărească, ea îmi spunea de fiecare dată că voi ajunge în iad, dacă nu respect poruncile lui Dumnezeu, bineînțeles, în modul în care le interpreta ea. Astfel, într-o zi, mi-a spălat gura cu săpun, pentru că spusesem ceva care, după părerea ei, era urât.
Dar, când am privit apariția aceea drept în ochi, mi-am dat seama că femeia care se afla în fața mea se schimbase într-un mod pozitiv. Simțeam în persoana ei o căldură, o dragoste și o empatie fără margini. Am vorbit despre trecut și despre unele momente precise ale copilăriei mele. Din când în când, îmi amintea unele lucruri pe care le uitasem. Tot ce mi-a spus ea mi-a schimbat considerabil viața și mă simt mult mai bine de atunci. Nu știu cât a durat exact întâlnirea noastră în timp real. Probabil destul de mult, am fost așa de emoționat, încât nu m-am uitat la ceas. Cum s-a terminat vizita ei? Eram așa de absorbit, încât i-am spus doar «la revedere». Am hotărât că ne vom revedea și, pur și simplu, am ieșit din cameră. Când m-am întors, nu mai era acolo. Imaginea bunicii mele dispăruse."