PAUL GHERASIM - "Am trăit la țară. Sunt copil de țăran. Sufletul meu e un suflet de țăran"

Costion Nicolescu
Un patriarh al spiritului românesc

- Mai multe expoziții bucureștene au celebrat la sfârșitul acesta de an personalitatea și opera pictorului Paul Gherasim, întemeietorul grupului Prolog. Pornit spre raiul pentru care s-a pregătit o viață întreagă, nici urma de pe pământ a artistului nu se șterge, crescând în purpură și în aur, la fel ca picturile lui -

În casa Domnului, pentru toate zilele vieții

Vestea morții lui Paul Gherasim (în noaptea de 3 august, într-o marți spre miercuri), la 91 de ani, m-a prins în vacanță, în însoțire de nepoți, la Sin­gu­reni, la vreo 40 de km de București. Am ajuns la mânăs­ti­­rea Stavropoleos, în preajma tronului "domnului Paul" (cum i se adresau adesea cei apro­piați) vineri, pe seară. Era îmbarcat de plecare. Cu pielea albă, cu bar­ba colilie, parcă un pic mai ra­refiată, îmbrăcat în alb (ca totdeauna, cu un bun gust desăvârșit!), într-un sicriu de culoare deschisă (cum s-o spune sicriu în Bucovina lui?), cu horbote simple, fără dantele, cu numele înscris cu alb pe crucea sa... Mult alb... Pă­rea, s-ar fi putut spune, un patriarh. Și, cu ade­vă­rat, era un patriarh al pic­turii românești! Nu numai și nu în primul rând prin vârstă ci, îndeosebi, prin au­­toritate, prin măiestrie, prin cunoaștere, prin înăl­țimea trăirii spirituale și duhovnicești. Dar eu l-aș fi asemănat mai degrabă cu o mireasă. Gata de Nuntă, gata de întâlnire cu Mi­rele-Hristos, atât de iubit și atât de dorit de el. Se răsfrângea deja asupra lui ceva din lumina taborică a praznicului Schimbării la Față care tocmai venea! Când am intrat eu, părintele Ius­tin Marchiș era cel care citea din Psaltire la căpătâiul lui. Cu ritm mă­surat, apăsând cuvintele, încât ele să ți se impună, re­velator. Pe urmă s-au perindat alții și al­ții. Prie­teni... Până spre miezul nopții, când au ră­mas de strajă, cu rândul, maici ale mânăstirii și doi din­­tre tinerii cei mai apropiați lui în ultimii ani de via­­­ță, arhitectul Marius Pandele și teologul Ionuț Lun­­­gu, care l-au înconjurat cu un devotament ex­cep­țio­nal și i-au dus la împlinire unele proiecte pe care forțele fizice nu-l mai ajutau să le împli­neas­că sin­gur. Parcă niciodată versetele Psalmilor nu capătă mai multă greutate și mai mult înțeles ca la căpătâiul unui mort. Când mi-a venit prima dată rândul, am citit Catisma a 6-a. Cât de mult mi s-a părut că i se potrivesc cuvintele versetului al patrulea din Psalmul 26: "Un lucru am cerut de la Domnul și pe acesta-l voi căuta: să locu­iesc în casa Domnului în toate zi­lele vieții mele, văzul să mi-l desfăt în frumusețea Dom­nului și să cercetez locașul Său". A avut parte din plin de Casa Domnului și de frumusețea re­văr­sa­tă de El în lume, în fel și chip, nemijlocit și mij­locit.
Unul dintre sentimentele prime pe care le am lân­gă un om drag care pleacă la Domnul este vino­văția pentru lipsa de atenție și de grijă pe care am ma­nifestat-o față de el în diferite perioade, cu dife­rite prilejuri. L-am văzut extrem de puțin în ultimii doi ani pe Paul Gherasim. La ultima întâlnire cu el, m-am dus însoțit de un minunat medic și om, pro­fe­so­rul Miron Bogdan. Auzisem că situația lui Paul Ghe­rasim era tot mai delicată, dar ce-am văzut m-a cu­tremurat. Slab de tot, numai piele și os, la pro­priu. În­­­tins pe spate, aproape nemișcat, suferea de dureri cum­plite la orice mișcare, dar și de o in­som­nie re­be­lă, ucigătoare. Era uscat ca un pust­nic după un în­de­lungat timp de asceză în ale hranei și ale somnului. Bunul medic nu a putut decât să constate povârnirea gra­vă și ireversibilă a stării de sănătate, pre­co­nizând un sfârșit apropiat. L-a ascultat cu răb­dare, l-a în­curajat cu cuvinte blânde de mângâiere, i-a pre­scris câteva paliative ușoare.

"Cu ciocârlia deasupra noastră"

Avea un respect oarecum evlavios pentru omul vechi, pentru țăranul român, a cărui spiritualitate sănătoasă și pătrunzătoare a admirat-o fără rezerve și a slujit-o ori de câte ori a avut prilejul. Practic, era îndrăgostit de ea. El însuși era mândru de Bu­co­vina sa natală și de țăranii ei. Se revendica a fi țăran, în felul în care te revendici a aparține unei vechi și mari stirpe nobiliare. Țăranul vechi și cele ale lumii lui erau date mereu de el spre pildă. Nu, la el nu era vor­ba de vreo ideolatrie sau de vreo ideo­logie. În cazul lui, ca și în al altor personalități de anvergură (Pă­rin­­­tele Dumitru Stăniloae, Ioan Ale­xandru, Horia Ber­nea ș.a.) filonul este unul tare. Ei veneau de aco­lo, dintre țărani, acolo trăiseră o pe­rioadă a vieții lor, cea mai curată și mai deschisă re­cep­tărilor ne­al­terate. Ei trăiseră cu toată impli­carea acolo, respi­raseră aerul și istoria satelor de obârșie, văzuseră și străvă­zuseră acea lume. Legă­tura lor cu satul și cu țăranul era organică. Chiar dacă ajunsese să fie, la un mo­ment dat, una de tipul paradisului pierdut, sfârșea prin a fi, în chip organic, una a paradisului regăsit. Ei au știut și au putut să vadă acolo Frumusețea a­ceea care mântuiește lumea, o Fru­mu­sețe acumulată prin filtrări istorice și spirituale suc­ce­sive. Frumu­se­țea-Hris­tos! Au vă­zut la ță­ran un suflet așe­zat temeinic și lămurit prin răb­dă­toare suferință și bună însoțire cu Dum­ne­zeu, printr-o înscriere blândă și fi­reas­că în lume, în cea fizică și în cea me­ta­fizică, dusă la simplitate ultimă, la ma­ximum de limpezire și coerență. Măr­turie stau studiile unor eminenți et­no­logi, în cap cu Ernest Bernea, măr­turie stă povestea Țăranului Român de la Mu­­zeul lui, așa cum l-a pictat Horia Ber­­nea. În­tr-un interviu acordat pentru Evenimentul Zilei, Paul Gherasim s-a descris astfel: "Eu am trăit la țară, eu sunt copil de țăran, sufletul meu e un su­flet de țăran. De aia eu sunt un om al tradițiilor, în con­tinuare. Am trăit, când eram copil, tradiția în plinătatea ei, pe câmp, cu oile, cu vacile, cu plugul, cu ciocârlia dea­supra noastră, când eram la arat. Și am trecut printr-o istorie care e o istorie con­densată, ca o sinteză a is­toriei me­le."
În vederea unei prezentări recu­peratoare a Chipului exterior și lăuntric al acelui Țăran, în fața celor din lumea culturală contemporană, Paul Ghe­rasim a fost printre cei din­tâi care au pus în cir­cu­lație, după 1989, vechi foto­grafii cu chipuri de ță­rani. De altfel, chipul lui Paul Gherasim era astfel com­pus, în­cât să trimită în acea direcție, la țăranii ar­hetipali. Avea acasă un portret al bunicului său, țăran buco­vi­nean de o mare dem­ni­tate și frumusețe, făcut la în­ceputurile sale de pictor. Ținea foarte mult la lu­crarea aceea, chiar dacă rămânea o operă de tinerețe, poa­te cu mai puțină mă­iestrie, dar cu câtă res­pec­tuoasă candoare. Ni-l arăta adesea cu bună mân­drie. Și felul în care se îmbrăca se dorea și reu­șea să fie de inspirație țărănească. Avea o eleganță aparte. Subtil rafinată. Voit smerită, dar de o sme­renie care nu trecea neobservată. Dim­potrivă.
Tot așa, în apartamentul său situat la etajul al 9-lea al unui bloc din Titan, era înconjurat de obiecte ță­­rănești de o răpitoare frumusețe. Practic, erau nu­mai capodopere ale acestei culturi. Odăile lui aveau o mireasmă țărănească, mai precis una monahal-ță­rănească. Paul Gherasim era de o austeritate slă­vi­toare. Totul răspândea în jurul lui ceea ce numim noi în Biserică o "bună mireasmă duhovnicească".
A realizat expoziții memorabile, dedicate cul­turii țărănești, între care la loc de frunte ar fi de men­țio­nat: "Spațiul spiritual al satului românesc" (1991), la Muzeul Național de Artă, și "Stră­ve­zimea sa­­tului românesc" (2003), la Muzeul Țăranului Român.
Și-a dedicat ultima parte a vieții anume pu­nerii în evidență a culturii țărănești și a consti­tuției ei structural creștine. Toată seria de cărți-al­bume reali­zate în ultimii doi-trei ani, după ce a fost blocat în chi­lia sa, vrea să ne spună, pre­ponderent vizual, des­pre acea cultură tai­nică, simplă și de un incre­di­bil rafinament spiri­tual și artistic. Este vorba de Om de trea­bă țăranul (Ed. Renașterea, 2016), Urma Sfân­tului Apostol An­drei (Ed. Doxologia, 2016), Stră­ve­zimea fru­museții (Ed. Bizantină, 2016), Munții Bu­zăului, locuri ale sfințeniei (Ed. Ar­hiepiscopiei Bu­ză­u­lui și Vrancei, 2016), Po­­ezia locuirii (Ed. Bi­zan­tină, 2016), Casa ță­ra­nu­lui român (Ed. Bi­zan­tină, 2016), Chipul țăra­nu­lui român (Ed. Ar­hi­epis­copiei Dunării de Jos, 2016). O listă cu totul și cu totul im­presionantă!

Cer blând și flori de măr

Era pictor înnăscut. Nu știu cum a ajuns el, un co­pil de la țară, din Boteștii Sucevei, să-și desco­pere și să-și cultive vocația, să vină la București și să facă studiile de cuviință. Iubea pictura adevărată până la ultima fibră. O cunoștea foarte bine, atât în ceea ce privește istoria ei, cât și temeiul de măiestrie care-i conferă accederea la adevărul ei ultim. O sim­țea apropiat. Chiar dacă-i văzusem, desi­gur, tablo­u­rile pe la anualele și bie­nalele pe care UAP le organiza în acele timpuri, în anii '60, '70, '80, nu-l remarcasem anume. Ignoranța mea întru ale picturii contemporane era încă destul de mare și "vedeam", cu precădere, acele nume în­conjurate de un anumit zgomot, aparținând cel mai adesea taberei ba­biș­tilor. Am fost conștient de nume­le lui Paul Ghe­rasim, odată cu realizarea primelor coperți pentru cărțile de imne ale lui Ioan Alexandru. Nu mă se­duseseră. La găseam simpliste, prea abstracte, prea simbolice. Este drept că se pierdea mult din ceea ce erau ele în original, din pricina pre­carității carto­nului și a calității foarte aproximative a tiparului. Tot grație iubirii pentru Ioan Alexandru am ajuns să mă împrietenesc cu Mihai Sârbulescu și cu Ho­rea Paștina, iar prin ei, ceva mai târziu, l-am cu­noscut personal pe Paul Gherasim. Îl întâlneam pe la vernisaje, dar mai apropiat, îndeosebi la Mihai Sâr­bulescu acasă. La el, pe strada Ion Bog­dan, era casă deschisă. Seară de sea­ră găseai oameni acolo, îndeosebi din lumea artelor vizuale, la un pahar sau, cel mai adesea, la mai multe. Mai târziu, în câteva rânduri, a ajuns și la noi acasă. Nu mânca carne și, atunci, pe un­de era invitat, se pregăteau pentru el, anume, feluri de mâncare cu pește și cu brânză. Cam totdeauna, în vremea aceea, apărea însoțit de soția sa, Ste­lia­na, și de Corina Pavelescu, sora aces­teia. Femei blajine, delicate, care ră­mâ­neau în umbra lui, ieșind destul de arar la discuție.
Paul Gherasim făcuse școală bună, cu Nicolae Dărăscu (desenul) și cu Jean Alexandru Steriade (pic­tura). Amintirile lui antebelice se refereau aproa­pe ex­clu­siv la lumea picturii. Ne vorbea des­pre în­cru­cișările lui cu pictori renumiți, care nouă ni se pă­reau a fi de mult is­torie aparținând unei lumi relativ în­depăr­tate în timp. Colegii (de facultate? de breas­lă?) îl porecliseră Mielul. Adu­cea cu evan­ghe­licul ani­mal la chip și la dinamică. Și-a câștigat des­tul de repede un vădit respect în cadrul breslei, chiar și prin­tre cei care nu-i împărtășeau viziunea plastică.
Pictura lui Paul Gherasim este ca un abur. De o transparență totală. Un văl. Numai bună pentru cer blând și pentru mare senină, pentru flori de măr și pen­tru natură în evaporare. Prima lui lu­crare care m-a izbit și care mi-a rămas bine întipărită în memorie este una cu cei 40 de mucenici din Sevastia, temă reluată în mai multe rânduri. Par 40 de țărani. De un dramatism total. Primise de la cineva puțină purpură, de care era foarte mândru și o folosea cu mare par­ci­monie, nu­mai atunci când credea că subiectul o cere deplin. Iubea cu­lorile vechilor miniaturi mâ­năstirești: aurul, sineala, pur­pu­riul...
Prologul rămâne, probabil, înfăp­tui­rea sa maximă. Ge­nială! Multe au fost grupurile și grupările artistice din istoria artei noastre vizuale, dar parcă niciunul și niciuna nu au avut firescul, genuitatea, subtili­tatea, simplitatea și farmecul peren al Prologului. Cred că ținea la el mai mult decât la pro­pria operă și suferea ori de câte ori i se părea că tovarășii lui de grup abdică de la o de­di­care totală pentru cauza lor inefabilă și nenumită. A știut să vadă importanța unei astfel de grupări și s-o pună și în lucrare. Fiecare membru al Grupului Prolog este un pictor împlinit, din cei care s-au înscris deja în istoria picturii româ­nești, dar Grupul înseamnă mai mult decât suma acestor pic­tori. Un liant subteran imposibil de definit îi unește și îi face unici, dincolo de di­fe­rențele lor stilistice sau de personalitate. Gru­pul are un caracter subtil eclesial, fără vreun manifest în acest sens. Afirmă ca pro­gram lipsa de pro­gram (lipsă care ca­pătă o nuanță de ideologie, în ciuda do­rinței contrare a celor din Grup). În cadrul Grupului, fiecare este liber să facă ce vrea, dar libertatea aceasta este for­jată de o firească dorință interioară de a consuna cu ceilalți, de a fi în același duh.

"Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port"

Relația lui Paul Gherasim cu Biserica trebuie să fi fost veche, dar eu de când i-am fost mai mult în preaj­mă, îl știu atașat de Stavropoleos. A avut un rol prim la renașterea așezământului după decem­brie 1989. Cred că a fost și epitrop, până când locul a redevenit mânăstire. Înainte de '89, biserica era scoasă din uzul liturgic, iar clă­dirile ei deveniseră depozite ale Pa­tri­ar­hiei. Re­lația lui Paul Ghe­rasim cu Biserica în la­tura ei instituțională era una de respect și libertate, în care critica făcută cu dragoste și compătimire nu lip­­­sea. A făcut de la bun în­ceput o ex­celentă, foarte rod­ni­că echi­pă cu pă­rintele Ius­tin Mar­chiș. Îi lega, între alte­le, o foar­te mare exi­gență față de al­că­tuirea și com­punerea spa­­țiului litur­gic, în toate di­mensiunile sale ar­tistice și spirituale. Îm­pre­ună au ajuns să facă din mâ­năstirea Sta­vro­poleos un loc e­xem­plar, din acest punct de ve­dere, re­pre­zen­tativ pentru Bucu­rești, vizitat pentru a­ceas­ta, de mari personalități ale diferitelor do­menii de ex­ce­­lență din toa­tă lumea. Au îndepărtat alu­viu­nile poluan­te și au adus lu­­cruri vechi, po­trivite locului. Paul Ghe­­rasim cutreiera anticariatele din cen­trul vechi, gă­sea și sugera obiecte po­trivite, iar pă­rintele Ius­tin găsea mijloa­cele să le achi­ziționeze, fiind în deplină conivență. Astfel a ajuns biserica să arate cum arată astăzi, așa s-a ajuns să se constituie un muzeu și o bibliotecă, de mici dimen­siuni, dar do­tate numai cu lu­cruri de mare preț. Este un loc în care Pa­triarhia ar putea organiza cursuri practice de bun gust și noblețe simplă a spațiului liturgic și paraliturgic. Sigur, li s-ar putea re­pro­șa, cum o făcea de altfel destul de blând Horia Bernea, că s-a ajuns la un anumit "pu­rism", că nu ar strica și câteva "ac­ci­dente", din cele fi­rești, cum se în­tâmplă în viața reală, unde nimic nu este "per­fect".
Era pentru slujbele limpezi, în care cuvântul rostit să fie bine auzit și trăit ca atare. Este de neui­tat și de neegalat felul în care citea el Apostolul! Cu un tremur emo­ționat și emoționant, cu accente tul­burătoare în glăsuire. O făcea rar, de obi­cei la praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, când toată obștea îl sărbătorea cu voios drag!
A sprijinit la Stavopoleos revenirea la muzica psal­tică, reafirmarea ei. Era iso­nar neobosit al grupului de strană de pio­nerat, ce se formase acolo, la începutul ani­lor '90. De altfel, a făcut cu acest grup nu­meroase turnee în diferite țări din Eu­ropa. "Îi place să bâzâie", glumea zâm­­bind cu duioșie Ho­ria Bernea. De alt­fel, Grupul acela a generat în continuare, fie direct, fie indirect, alte și alte gru­puri, încât se poate observa astăzi o prezență re­­lativ extinsă și extrem de benefică a muzicii psal­tice în spațiul liturgic românesc.
Toate acestea, precum și multe altele, au făcut ca astăzi el să fie numărat, pe drept cuvânt, printre ctitorii așezământului.
Lucrarea lui Paul Gherasim și a părintelui Iustin Marchiș nu s-a oprit la mânăstirea Stavropoleos. Cât a fost în puteri, au călătorit destul de mult îm­preună în țară, mai ales la mânăstiri. Adesea aceste călătorii deveneau un soi de "vizite pastorale". Suferea pen­tru neglijența clericilor în ceea ce privește frumu­sețea spa­țiului liturgic sau a ace­luia învecinat. Pe unde tre­ceau, făceau observații di­rec­te destul de aspre, în le­gă­tură cu scăderile în a­ceas­tă privință, cerând co­rec­tarea lor cât mai grab­ni­că.
A făcut multe și pentru mânăstirea Hu­rezi, pe care o adoptase, într-un fel. I-a în­lesnit achiziționarea unor obiecte de epocă din anti­ca­riate. Când pu­terea finan­cia­ră i-a îngăduit, a cum­părat el însuși obiecte spre în­zestrare. Pe altele le-a dă­ruit dintr-ale sale...
Vedea Catedrala Mântuirii Nea­mului, dacă tot e să fie una, la Văcă­rești, pe locul extraordinarei mâ­năs­­tiri transformate în închisoare de capitaliști și de­mo­­lată de comuniști. La o întâlnire pe această temă, cu vrednicul de po­me­nire patriarh Teoctist, l-a in­ter­pe­­lat destul de vehement. Era o luare de poziție care fă­­cea parte din pa­na­șul său. Ar fi fost o bine­ve­nită re­­a­bilitare, fie și tardivă, a unui loc sacru de ex­cep­ție.
Duhovnicul lui Paul Gherasim în ul­timii ani a fost părintele Nicolae Bordașiu, poate și pentru că își dorea pe cineva mai în vârstă decât el.
I se potriveau cuvintele Poetului: "Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port... " Dar ce simplitate?! Ce complexe structuri solare se tăinuiau în această simplitate! "Moșneagul" ce-l vedeai nu era "om de rând", era un Domn al picturii ro­mânești. Nu numai printr-o valoare incon­tes­tabilă, dar și prin autoritate profesională și morală, prin înțelepciune. Un om așezat. Un om generos. Dăruia și, mai ales, se dă­ruia. Oamenilor, cauzelor nobile... Tablo­urile ori le dăruia, pur și simplu, ori, dacă le vindea, banii erau destinați cel mai ade­sea unor scopuri culturale în sprijinul Bi­sericii.
Era și un om pitoresc, printre puținii care încă mai aduceau la noi, original, ae­rul de interbelic. Un om cu stil în toate ale purtării sale. Un campion al bu­nului simț și al bunului gust. Încerca să reabiliteze noblețea mistică a gustului. Un om ele­gant, de o ele­ganță construită cu subtilitate, încât să dea senzația de smerenie și de țărănie.
În ciuda lentorii sale, era un om al faptei. Îmi spu­nea adesea: "Costion, eu nu vorbesc, eu fac!"
Îmi stăruie intonația vocii lui, când mi se adresa și mă chema pe nume, felul în care apăsa vocalele! "Măi, Costion..."
Una dintre ultimele cărți-album se întitulează "Urma Sfântului Apostol Andrei". Putem spune că avem și urme ale lui Paul Gherasim, ale pașilor lui prin această lume. Oamenii sensibili, oamenii inte­li­genți, oamenii atenți, oamenii preocupați de spi­ritualitatea Tradiției le vor observa și vor ține cont de direcția spre care se îndreaptă ei... Și vor păși pe urma acestor urme.

Foto: MARIUS PANDELE (1)