Îngerul bisericilor

- EUGEN IORDĂCHESCU este genialul inginer care a salvat din calea buldozerelor lui Ceauşescu un număr de 12 biserici, monumente nepreţuite ale patrimoniului naţional -

"Bine aţi venit, domnule!", îmi zice cu un glas cald, din pragul uşii. Mă aşteaptă îmbrăcat elegant, în cămaşă albă, un jerseu de bumbac şi o cravată asortată. Îmi întinde politicos mâna şi mă invită în casă, măsurându-mă discret cu privirea. Are 87 de ani, dar nu-i dai mai mult de 70. Se vede pe chipul lui că a trăit cumpătat, că a fost onest în faţa vieţii. Traversăm o sufragerie spaţioasă şi intrăm într-o cameră plină de cărţi şi fotografii. Trăieşte în apartamentul ăsta de zeci de ani, şi pare că nimic nu s-a schimbat de atunci: o mobilă cândva elegantă, candelabre cândva strălu­citoare, covoare persane, toate nemişcate de zeci de ani. Se aşază într-un jilţ frumos tapiţat, zâmbin­du-mi binevoitor. "Să-mi spuneţi despre ce anume aţi vrea să vorbim", îmi zice parcă uşor nedumerit, ca şi cum s-a dezobişnuit să creadă că ar mai putea interesa pe cineva, astăzi, povestea lui. Şi totuşi, dincolo de modestia asta a lui, Eugen Ior­dăchescu încă mai este invitat de onoa­re la tot felul de eve­nimente organizate de diferite instituţii culturale sau de bi­serica ortodoxă. În ca­­mera unde ne aflăm, văd agăţate de pereţi tot felul de diplome şi dis­tinc­ţii, mai vechi sau mai re­cente, semne de re­cu­noş­tinţă pentru tot ce a făcut pentru in­venţia lui bine­fă­că­toare. Eugen Ior­dă­­ches­cu este genia­lul ingi­ner care a sal­vat din calea buldo­ze­relor lui Ceauşes­cu un număr de 12 bise­rici, monumente nepre­ţuite ale patri­mo­niului naţional. "Despre miracolul acesta aş vrea să-mi povestiţi", îi spun într-un târziu. El tace lung, privindu-mă cu o strălucire aparte în ochi. "Eu n-am fost decât omul potrivit, care s-a întâm­plat să fie la locul potrivit", îmi zice cu aceeaşi mo­destie, de parcă ar vorbi despre altcineva. "Iar toa­te astea nu erau cu putinţă fără voinţa lui Dum­nezeu." Se ridică apoi de pe scaun şi caută în bi­blio­tecă teancurile de dosare şi de albume . "Pe-aici trebuie să fie", zice ca pentru sine, răsfoind câteva fotografii. "Da, uite-o." Alege una şi mi-o arată. E o biserică mică, albă, frumoasă, în stil brân­covenesc, aşezată pe nişte şine ciu­date. "De-aici începe toată povestea", îmi zice. "Se numeşte Schitul Maicilor. E de pe la 1700 şi ceva. O frumuseţe de bise­ricuţă."

Sute de tone mutate cu tava

Era în 1982, atunci când au apărut pri­mele schiţe şi machete ale Centrului Civic şi, în mod special, ale Casei Poporului, megaloma­nicele proiecte la care visa Ceauşescu. Eugen Iordă­chescu ocupa în acea perioadă funcţia de director tehnic la Institutul Proiect Bucureşti, având în grijă planul de sistematizare şi modernizare a oraşului. Asta însemna că era direct implicat în activitatea de pe acest uriaş şantier, urmând să se ocupe în primul rând de curăţarea întregii zone, adică să radă tot, să demoleze tot ce-i stătea în cale, pe o suprafaţă imen­să. Era o răspundere uriaşă, o misiune ingrată, mii de oameni trebuiau evacuaţi din caselele lor şi mu­taţi în blocuri noi, construite special pentru ei, în alte zone ale oraşului. În plus, zeci de clădiri de patrimoniu, adevărate capodopere ale arhitecturii, urmau să fie, şi ele, năruite. "S-a greşit enorm", îmi zice cu glasul grav. "Ceauşescu cerea să se facă totul foarte repede, iar asta ducea de multe ori la lucruri dureroase. Ţin minte că la început a venit să vadă macheta cu Centrul Civic la o sală de sport din Giu­leşti. Macheta avea 400 de metri pătraţi, îl plimba pe Ceauşescu cu o plat­formă deasupra ei, ca să poată vedea ori­ce colţişor în de­ta­liu. Rar se întâm­pla să fie total mul­ţumit, mai ales când era şi Elena cu el. Ţin minte că nu i-a convenit lăţimea ma­gistralei «Victo­ria Socialismului», că era doar de 70 de metri. El a vrut-o de 90. Nu conta ce era acolo, că urma să se dărâme încă o clă­dire de patrimoniu sau o bise­rică. În fine, după multe vi­zite şi modificări ale machetei, s-a ajuns la proiectul final. Acum, eu trebuia să iau la picior toată zona asta uriaşă, să-mi fac şi eu o idee, să văd ce clădiri vor fi de­molate. Şi chiar în prima zi am ajuns acolo, în curtea bisericuţei care se numea Schi­tul Maici­lor. Era situată exact în locul unde urma să se ridice Casa Poporului. Nu avea nicio şansă de supravie­ţuire. Schitul fusese ridicat la 1726, era, de fapt, un complex mânăs­tiresc de o frumuseţe rară, cu câteva chilii şi ateliere care apar­ţineau Institutului Biblic. Am zis că nu se poate, că măcar bisericuţa trebuie sal­vată. Habar n-aveam cum, dar ceva îmi spunea că trebuie să fac asta. Apoi, când am auzit povestea schitului, că a fost ctitorit de o femeie care se aflase în robie la oto­mani şi care i-a promis lui Dumnezeu că se va călugări şi va ridica biserica atunci când se va eli­bera şi va ajunge acasă, când am auzit şi povestea asta, nu ştiu cum să vă spun, nelegiuirea să o dărâmi mi s-a părut infinit mai mare."
Din ziua aceea, gândul de a salva Schitul Maici­lor l-a frământat zi şi noapte. Tot ce ştia era că tre­buie să mute de-acolo biserica undeva, departe, la peste 200 de metri în afara şantierului. Dar cum să o urnească din loc? Cum să mişte o biserică de 745 de tone, pe o distanţă aşa de mare? Părea o nebunie, nimeni, nicăieri în lume, nu făcuse aşa ceva nicio­dată. "Numai la asta mă gândeam", îşi aminteşte zâmbind. "Ţin minte că şi soţia mea era nedu­me­rită, nu înţelegea ce-i cu mine, de ce nu dorm nop­ţile. Am stat aşa şi m-am tot frământat vreo două săptămâni. Într-o seară, când am ieşit cu soţia la un restaurant, mi-a atras atenţia dibăcia cu care căra chelnerul tava cu băutură, făcând slalom prin­tre mese, fără să se verse nici un strop. «Asta e», mi-am zis. «O tavă din beton pe care trebuie să aşez biserica. Apoi, tava trasă pe şine». Ăsta a fost începutul. Fireşte, mai erau încă multe de studiat, de aflat. De exemplu, cum pun tava aia de beton sub biserică. Am făcut o şedinţă cu câţiva colegi, mă gândeam că poate au şi ei vreo idee. Tot ce s-a întâmplat la şedinţa aia a fost că şi-au făcut semne pe sub masă şi că se uitau la mine ca la un nebun. Până la urmă, tot singur a trebuit să mă descurc, să citesc, să fac calcule. În câteva săptămâni, eram gata cu proiectul de aşa-zisa «translaţie» a bise­ricii, pe o distanţă de 245 de metri. Bineînţeles, a aflat şi Ceauşescu, ba chiar a fost de acord, dar asta mai mult pentru că nu credea că o să reuşesc."
În câteva zile, au început pregătirile pentru pu­ne­rea în aplicare a miraculosului proiect. S-a con­struit "tava", o dală din beton armat pe care urma să stea biserica, s-au instalat tot felul de dispozitive metalice, şine de cale ferată, prese, cricuri hidrau­lice, boghiuri, cabluri uriaşe. După câteva săptă­mâni, într-o zi de iunie, 1982, totul era pregătit. Tre­cuseră aproape şase luni de când inginerul Iordă­ches­cu începuse să se preocupe de soarta acestei bi­sericuţe. Şi iată că gândul lui bizar, de care mai toa­tă lumea râdea, era pe cale să se împlinească. N-a avut niciodată emoţii mai mari decât în ziua aceea! Un singur centimetru calculat greşit putea duce la o catastrofă. Iar pentru asta, el ar fi fost singurul vinovat. Un centimetru, atât, şi biserica se putea rupe şi dărâma. Sau cineva putea fi accidentat. Iar toate astea, sub privirile a sute de oameni, a nume­roşi tovarăşi din primele eşaloane ale partidului. Sau poate chiar sub ochii lui Ceauşescu. În acea zi s-a trezit dis de dimineaţă şi a venit primul pe şan­tier. Abia se ivea soarele, când el, pe furiş, a intrat în bisericuţa pustie pe care urma să o salveze, ru­gându-se cu toată fiinţa lui, aşa cum nu făcuse niciodată până atunci. O teamă lăuntrică îl ardea din ce în ce mai tare. Şi totuşi, credinţa că Dumnezeu îl va ajuta să facă o asemenea lucrare îi mai aducea liniştea. Pe la nouă dimineaţa, când muncitorii erau cu toţii la locurile lor şi când "spectatorii" deja începuseră să sosească, a dat semnalul de pornire. "Mai întâi a fost ridicată 1,67 metri", îşi aminteşte cu bucurie în ochi. "Apoi a urmat mişcarea pe ori­zontală, o mişcare lentă, de aproape trei metri pe oră, atât de lentă că nici nu-ţi dădeai seama că se mişcă. Distanţa pe orizontală a fost de 245 de metri, aşa că mutarea a durat câteva zile. Apoi, pe parcurs, am mai avut şi două rotiri, una de 36 de grade şi alta de 13 grade, iar la final, am coborât-o pe noul ei lăcaş, cu 25 de centimetri. Totul a decurs impecabil, fără nici cea mai mică abatere. Dumne­zeu mi-a ajutat! Ţin minte că la un moment dat, au apărut pe un mal mai îndepărtat şi soţii Ceauşescu. Biserica era la jumă­tatea traseului şi ei se uitau uluiţi. M-am speriat puţin, mă temeam să nu dea vreo dispoziţie şi să oprească totul. Nu s-a întâm­plat aşa, şi din momen­tul ăla, m-au lăsat să-mi văd de proiectele mele."

Salvate din calea buldozerelor

"Clădirile care umblă", "Premieră tehnică ro­mânească", "O spectaculoasă premieră", "Un mo­nu­ment traversează bulevardul". Sunt doar câteva dintre zecile de titluri din presa vremii apărute în Ro­mânia sau în străinătate. Numeroase reviste de specialitate din Occident ("Construction Today", "New Civil Engineer" etc.) elogiau inovaţia uimi­toare a inginerului Eugen Iordăchescu. Toate aceste semnale l-au încurajat şi mai mult să continue proiec­­tele lui de salvare a bisericilor. Au urmat ani în care mergea prin locurile din Bucureşti despre care ştia că Ceauşescu le-a pus gând rău, doar ca să vadă ce biserici sunt prin zonă şi ce se poate salva. Se întâlnea deseori cu înalte feţe bisericeşti, punând la cale împreună salvarea bisericilor aflate în peri­col. "Eram în relaţii foarte bune cu patriarhul Iustin Moisescu, cu care colaboram foarte bine. La început, episcopul de atunci, Roman Ialomiţeanul, nici nu voia să audă de mutarea bisericilor, el voia doar să rămână la locul lor. Dar la ultima întâlnire, care a fost ceva mai tensionată, patriarhul a reuşit să-l convingă. I-a zis: «Nu înţelegi că nu se poate să rămână aici? O să fie la 50, 100 de metri, dar o vom avea întreagă». Abia atunci l-a convins şi pe episcop să le mutăm şi am început campania de salvare a bisericilor." Prima a fost biserica Olari, mutată pe 22 septembrie 1982, de pe Calea Moşilor, pe o distanţă de 58 de metri, pe strada Olari. Apoi, Sfântul Ilie din Rahova (o frumuseţe de biserică întemeiată în secolul 18, de către Safta Brânco­veanu şi pictată mai târziu de Gheorghe Tăttărescu), care a fost salvată, prin mutarea ei cu 49 de metri, pe strada Sfinţii Apostoli. La fel a fost salvată şi biserica "Sfântul Gheorghe" - Capra, ridicată la 1877 şi mutată, în 1985, pe o distanţă de 90 de metri.
Dar încercarea cea mare a fost în 1986, când s-a aflat că zilele Mânăstirii Antim şi ale Palatului Sino­dal din curtea mânăstirii sunt numărate, că Ceau­şescu a hotărât să le dărâme. Inginerul Iordăchescu a fost întrebat dacă e în stare să le mute. În compa­raţie cu tot ce făcuse până atunci, asta era o lucrare gigantică. Era vorba de nişte clădiri uriaşe, doar Palatul Sinodal cântărind 9.000 de tone. "Ţin minte că într-o zi, pe la prânz, m-a sunat primul secretar să-mi spună că Ceauşeştii aşteaptă un răspuns de la mine, dacă se poate face mutarea sau nu. Era o lucrare ieşită din comun, clădirea avea 52 de metri lungime, 25 lăţime, trei nivele. În plus, venea iarna, iar asta ne putea da peste cap lucrarea. Pe la ora patru după-masă, am dat răspusul: da, se face mu­tarea." Pregătirea şantierului a durat mai bine de patru luni, iar mutarea palatului a avut loc pe 21 ianuarie 1985. Totul s-a făcut fără nici cel mai mic deranj, cu centrala termică din subsol în funcţiune şi toată uriaşa bibliotecă a palatului, care şi ea cân­tă­rea cam 1.000 de tone, fără nici măcar o carte clin­tită din raftul ei. Totul a durat 13 ore, pe o dis­tanţă de 20,35 metri, la o temperatură de minus 18 grade. A fost astfel salvată altă capodoperă a arhi­tec­turii naţionale, încărcată cu sute de ani de istorie.
Tot în 1985, la doar trei luni după mutarea Pala­tului Sinodal de la Antim, Ceauşescu a decis dărâ­marea Mânăstirii Mihai Vodă, o comoară inestima­bilă a lăcaşurilor monahale, una dintre cele mai vechi construcţii din Bucureşti, ctitorie a lui Mihai Vitea­zul, zidită la 1594. De data aceasta, ho­tărârea a fost repede pusă în prac­tică, fiind deja demolate în mare viteză ane­xele şi zidul mânăstirii. Şi totuşi, în urma unor proteste şi me­morii, Ceau­şes­cu se lasă, în mod ciudat, înduplecat, oprind nelegiui­rea şi lăsându-l pe ingi­nerul salvator să ia de acolo biserica mâ­năs­tirii şi turnul clopotniţei, mai exact, cam tot ce rămăsese nedărâmat. Numai că de data aceasta, o asemenea mu­tare pă­rea aproape imposibilă, fiind vorba de o pantă pe o distanţă de 289 de metri, care cobora pe o verti­cală de 6,2 metri. "Unghiul mare de pantă era dificul­ta­tea", îşi amin­teşte. "A fost o lucrare foarte grea, cu calcule şi tehnici mai delicate. Le-am mutat în tandem, mai întâi clopotniţa, apoi biserica, care cân­tă­rea 3700 de tone, cu viteza de 2,20 metri pe oră. După zile multe de ten­siune şi transpiraţie, au ajuns cu bine la noua lor adresă, Sapien­ţei nr. 4, acolo unde se află şi astăzi."

Spectacolul blocurilor care umblă

Bătrânul inginer îşi aminteşte toate momentele astea cu o vervă pe care abia şi-o poate stăpâni. Ore în şir ar sta să-mi tot po­vestească, sunt foarte mul­te asemenea reuşite care i-au uimit chiar şi pe cei mai mari constructori din lume. Îmi arată cărţi, reviste de specialitate, în care se scrie despre per­formanţele lui, diplome şi multe fotografii. "Uneori mă întreb cum de-am avut timp să fac atâtea într-o singură viaţă", îmi zice zâmbind. "Atâta ştiu, că Dumnezeu m-a ajutat şi am muncit enorm." A mu­tat zece biserici în Bucu­reşti, încă trei, în alte ora­şe din ţară, şi câteva case de patrimoniu. Toate fiind astfel salvate de furia buldozerelor lui Ceauşes­cu. "Din păcate, n-aveai cum să ţii pasul cu demo­lările. Ceauşescu n-avea răbdare, nu stătea după noi să vadă dacă putem salva ceva. Din câte ştiu eu, au fost 22 de biserici dărâmate în Bucureşti. Mai mult decât dublu faţă de câte am reuşit să sal­vez." Zâm­beşte amar, arătându-mi o fotografie cu ruinele unei biserici. E vorba de Sfânta Vineri He­rasca, una dintre cele 22 dărâmate, o biserică pentru care şi-acum i se face inima ghem. "Trebuia muta­tă, am colaborat foarte bine cu părintele paroh de acolo, Gelu Bogdan. Trebuia să o salvăm. Decizia finală însă a venit chiar într-o vineri, când au venit amândoi Ceauşeştii. El părea ceva mai conciliant. Ea, însă, nu. Ea a fost cea care a decis. Au dărâ­mat-o cu puşcăriaşi. Ni­meni altcineva n-a vrut să se atingă de ea." Rămâne cu privirea fixată la foto­grafie, păstrând un mo­ment de tăcere. Apoi, îmi răsfoieşte o revistă veche, din anii '80. Ochii îmi cad peste câteva poze alb-ne­gru, cu nişte blocuri uria­şe, aşezate pe mai multe şine. Deasupra, un titlu uriaş: "Blocul care um­blă". Aflu, aşadar, că Eu­gen Iordă­chescu a reuşit să mute şi câteva blocuri de locuinţe din Bucureşti şi din ţară. Unele înalte, cu zece etaje, sau cu mai multe scări. Unele chiar cu locatari înăun­tru, pe totată durata translării, şi cu toate uti­lităţile, apă, curent în funcţiune. "Erau lu­crări pen­tru remodelarea urbană", îmi explică el. "Se fă­ceau străzi noi sau se lărgeau cele exis­tente, iar pentru asta trebuiau mişcate blocurile câteva zeci de metri. Era un spectacol, veneau sute de curioşi să vadă cum se mişcă ditamai blocul. Ni­ciodată nu s-a în­tâm­plat nici cel mai mic inci­dent. Blocu­rile sunt şi astăzi acolo şi n-au nici mă­­car o fisură."
În 1984, Eugen Iordăchescu a ob­ţinut titlul de doctor, pentru lucrarea cu tema "Concepţia, cal­­culul, proiectarea şi tehnologia lucră­rilor de de­plasare a clădirilor". În anii următori a publicat trei cărţi şi zeci de articole în reviste de specialitate din ţară şi străinătate (Civil Engineer Magazine, Con­struction Today Magazine etc.), a par­ticipat cu co­mu­nicări ştiinţifice la diferite conferinţe din străinătate (Stan­ford - California, Paris, Chişinău etc) şi a obţinut trei bre­vete de invenţie. Du­pă decembrie '89, îm­preună cu fiul său, Adrian Iordă­chescu, şi el doc­tor şi inginer în acelaşi domeniu, au conceput o teh­no­logie pentru protecţia antiseis­mică a construc­ţiilor, printr-un sistem special de izolatori, tehnolo­gie aplicată la clădirea în care se află acceleratorul de particule de la Măgurele. În 1995, dr. ing.Eugen Iordăchescu a ieşit la pensie de la Institutul Proiect Bucureşti, continuând însă colaborarea cu alte insti­tuţii şi ocupând diferite funcţii în tot felul de orga­nizaţii, de la cele creştin-ortodoxe, până la cele care se ocupă cu monumentele istorice.
La 87 de ani, inginerul Eugen Iordăchescu este încă un om extrem de ocupat, cu ochii aţintiţi pe clepsidra timpului. Aşa a fost totdeauna, riguros şi disciplinat, şi poate că ăsta este motivul pentru care a reuşit să facă într-o singură viaţă cât alţii în zece. Oamenii uită, dar clopotele bisericilor salvate îi duc numele către cer.