"Bine ați venit, domnule!", îmi zice cu un glas cald, din pragul ușii. Mă așteaptă îmbrăcat elegant, în cămașă albă, un jerseu de bumbac și o cravată asortată. Îmi întinde politicos mâna și mă invită în casă, măsurându-mă discret cu privirea. Are 87 de ani, dar nu-i dai mai mult de 70. Se vede pe chipul lui că a trăit cumpătat, că a fost onest în fața vieții. Traversăm o sufragerie spațioasă și intrăm într-o cameră plină de cărți și fotografii. Trăiește în apartamentul ăsta de zeci de ani, și pare că nimic nu s-a schimbat de atunci: o mobilă cândva elegantă, candelabre cândva strălucitoare, covoare persane, toate nemișcate de zeci de ani. Se așază într-un jilț frumos tapițat, zâmbindu-mi binevoitor. "Să-mi spuneți despre ce anume ați vrea să vorbim", îmi zice parcă ușor nedumerit, ca și cum s-a dezobișnuit să creadă că ar mai putea interesa pe cineva, astăzi, povestea lui. Și totuși, dincolo de modestia asta a lui, Eugen Iordăchescu încă mai este invitat de onoare la tot felul de evenimente organizate de diferite instituții culturale sau de biserica ortodoxă. În camera unde ne aflăm, văd agățate de pereți tot felul de diplome și distincții, mai vechi sau mai recente, semne de recunoștință pentru tot ce a făcut pentru invenția lui binefăcătoare. Eugen Iordăchescu este genialul inginer care a salvat din calea buldozerelor lui Ceaușescu un număr de 12 biserici, monumente neprețuite ale patrimoniului național. "Despre miracolul acesta aș vrea să-mi povestiți", îi spun într-un târziu. El tace lung, privindu-mă cu o strălucire aparte în ochi. "Eu n-am fost decât omul potrivit, care s-a întâmplat să fie la locul potrivit", îmi zice cu aceeași modestie, de parcă ar vorbi despre altcineva. "Iar toate astea nu erau cu putință fără voința lui Dumnezeu." Se ridică apoi de pe scaun și caută în bibliotecă teancurile de dosare și de albume . "Pe-aici trebuie să fie", zice ca pentru sine, răsfoind câteva fotografii. "Da, uite-o." Alege una și mi-o arată. E o biserică mică, albă, frumoasă, în stil brâncovenesc, așezată pe niște șine ciudate. "De-aici începe toată povestea", îmi zice. "Se numește Schitul Maicilor. E de pe la 1700 și ceva. O frumusețe de bisericuță."
Sute de tone mutate cu tava
Era în 1982, atunci când au apărut primele schițe și machete ale Centrului Civic și, în mod special, ale Casei Poporului, megalomanicele proiecte la care visa Ceaușescu. Eugen Iordăchescu ocupa în acea perioadă funcția de director tehnic la Institutul Proiect București, având în grijă planul de sistematizare și modernizare a orașului. Asta însemna că era direct implicat în activitatea de pe acest uriaș șantier, urmând să se ocupe în primul rând de curățarea întregii zone, adică să radă tot, să demoleze tot ce-i stătea în cale, pe o suprafață imensă. Era o răspundere uriașă, o misiune ingrată, mii de oameni trebuiau evacuați din caselele lor și mutați în blocuri noi, construite special pentru ei, în alte zone ale orașului. În plus, zeci de clădiri de patrimoniu, adevărate capodopere ale arhitecturii, urmau să fie, și ele, năruite. "S-a greșit enorm", îmi zice cu glasul grav. "Ceaușescu cerea să se facă totul foarte repede, iar asta ducea de multe ori la lucruri dureroase. Țin minte că la început a venit să vadă macheta cu Centrul Civic la o sală de sport din Giulești. Macheta avea 400 de metri pătrați, îl plimba pe Ceaușescu cu o platformă deasupra ei, ca să poată vedea orice colțișor în detaliu. Rar se întâmpla să fie total mulțumit, mai ales când era și Elena cu el. Țin minte că nu i-a convenit lățimea magistralei «Victoria Socialismului», că era doar de 70 de metri. El a vrut-o de 90. Nu conta ce era acolo, că urma să se dărâme încă o clădire de patrimoniu sau o biserică. În fine, după multe vizite și modificări ale machetei, s-a ajuns la proiectul final. Acum, eu trebuia să iau la picior toată zona asta uriașă, să-mi fac și eu o idee, să văd ce clădiri vor fi demolate. Și chiar în prima zi am ajuns acolo, în curtea bisericuței care se numea Schitul Maicilor. Era situată exact în locul unde urma să se ridice Casa Poporului. Nu avea nicio șansă de supraviețuire. Schitul fusese ridicat la 1726, era, de fapt, un complex mânăstiresc de o frumusețe rară, cu câteva chilii și ateliere care aparțineau Institutului Biblic. Am zis că nu se poate, că măcar bisericuța trebuie salvată. Habar n-aveam cum, dar ceva îmi spunea că trebuie să fac asta. Apoi, când am auzit povestea schitului, că a fost ctitorit de o femeie care se aflase în robie la otomani și care i-a promis lui Dumnezeu că se va călugări și va ridica biserica atunci când se va elibera și va ajunge acasă, când am auzit și povestea asta, nu știu cum să vă spun, nelegiuirea să o dărâmi mi s-a părut infinit mai mare."
Din ziua aceea, gândul de a salva Schitul Maicilor l-a frământat zi și noapte. Tot ce știa era că trebuie să mute de-acolo biserica undeva, departe, la peste 200 de metri în afara șantierului. Dar cum să o urnească din loc? Cum să miște o biserică de 745 de tone, pe o distanță așa de mare? Părea o nebunie, nimeni, nicăieri în lume, nu făcuse așa ceva niciodată. "Numai la asta mă gândeam", își amintește zâmbind. "Țin minte că și soția mea era nedumerită, nu înțelegea ce-i cu mine, de ce nu dorm nopțile. Am stat așa și m-am tot frământat vreo două săptămâni. Într-o seară, când am ieșit cu soția la un restaurant, mi-a atras atenția dibăcia cu care căra chelnerul tava cu băutură, făcând slalom printre mese, fără să se verse nici un strop. «Asta e», mi-am zis. «O tavă din beton pe care trebuie să așez biserica. Apoi, tava trasă pe șine». Ăsta a fost începutul. Firește, mai erau încă multe de studiat, de aflat. De exemplu, cum pun tava aia de beton sub biserică. Am făcut o ședință cu câțiva colegi, mă gândeam că poate au și ei vreo idee. Tot ce s-a întâmplat la ședința aia a fost că și-au făcut semne pe sub masă și că se uitau la mine ca la un nebun. Până la urmă, tot singur a trebuit să mă descurc, să citesc, să fac calcule. În câteva săptămâni, eram gata cu proiectul de așa-zisa «translație» a bisericii, pe o distanță de 245 de metri. Bineînțeles, a aflat și Ceaușescu, ba chiar a fost de acord, dar asta mai mult pentru că nu credea că o să reușesc."
În câteva zile, au început pregătirile pentru punerea în aplicare a miraculosului proiect. S-a construit "tava", o dală din beton armat pe care urma să stea biserica, s-au instalat tot felul de dispozitive metalice, șine de cale ferată, prese, cricuri hidraulice, boghiuri, cabluri uriașe. După câteva săptămâni, într-o zi de iunie, 1982, totul era pregătit. Trecuseră aproape șase luni de când inginerul Iordăchescu începuse să se preocupe de soarta acestei bisericuțe. Și iată că gândul lui bizar, de care mai toată lumea râdea, era pe cale să se împlinească. N-a avut niciodată emoții mai mari decât în ziua aceea! Un singur centimetru calculat greșit putea duce la o catastrofă. Iar pentru asta, el ar fi fost singurul vinovat. Un centimetru, atât, și biserica se putea rupe și dărâma. Sau cineva putea fi accidentat. Iar toate astea, sub privirile a sute de oameni, a numeroși tovarăși din primele eșaloane ale partidului. Sau poate chiar sub ochii lui Ceaușescu. În acea zi s-a trezit dis de dimineață și a venit primul pe șantier. Abia se ivea soarele, când el, pe furiș, a intrat în bisericuța pustie pe care urma să o salveze, rugându-se cu toată ființa lui, așa cum nu făcuse niciodată până atunci. O teamă lăuntrică îl ardea din ce în ce mai tare. Și totuși, credința că Dumnezeu îl va ajuta să facă o asemenea lucrare îi mai aducea liniștea. Pe la nouă dimineața, când muncitorii erau cu toții la locurile lor și când "spectatorii" deja începuseră să sosească, a dat semnalul de pornire. "Mai întâi a fost ridicată 1,67 metri", își amintește cu bucurie în ochi. "Apoi a urmat mișcarea pe orizontală, o mișcare lentă, de aproape trei metri pe oră, atât de lentă că nici nu-ți dădeai seama că se mișcă. Distanța pe orizontală a fost de 245 de metri, așa că mutarea a durat câteva zile. Apoi, pe parcurs, am mai avut și două rotiri, una de 36 de grade și alta de 13 grade, iar la final, am coborât-o pe noul ei lăcaș, cu 25 de centimetri. Totul a decurs impecabil, fără nici cea mai mică abatere. Dumnezeu mi-a ajutat! Țin minte că la un moment dat, au apărut pe un mal mai îndepărtat și soții Ceaușescu. Biserica era la jumătatea traseului și ei se uitau uluiți. M-am speriat puțin, mă temeam să nu dea vreo dispoziție și să oprească totul. Nu s-a întâmplat așa, și din momentul ăla, m-au lăsat să-mi văd de proiectele mele."
Salvate din calea buldozerelor
"Clădirile care umblă", "Premieră tehnică românească", "O spectaculoasă premieră", "Un monument traversează bulevardul". Sunt doar câteva dintre zecile de titluri din presa vremii apărute în România sau în străinătate. Numeroase reviste de specialitate din Occident ("Construction Today", "New Civil Engineer" etc.) elogiau inovația uimitoare a inginerului Eugen Iordăchescu. Toate aceste semnale l-au încurajat și mai mult să continue proiectele lui de salvare a bisericilor. Au urmat ani în care mergea prin locurile din București despre care știa că Ceaușescu le-a pus gând rău, doar ca să vadă ce biserici sunt prin zonă și ce se poate salva. Se întâlnea deseori cu înalte fețe bisericești, punând la cale împreună salvarea bisericilor aflate în pericol. "Eram în relații foarte bune cu patriarhul Iustin Moisescu, cu care colaboram foarte bine. La început, episcopul de atunci, Roman Ialomițeanul, nici nu voia să audă de mutarea bisericilor, el voia doar să rămână la locul lor. Dar la ultima întâlnire, care a fost ceva mai tensionată, patriarhul a reușit să-l convingă. I-a zis: «Nu înțelegi că nu se poate să rămână aici? O să fie la 50, 100 de metri, dar o vom avea întreagă». Abia atunci l-a convins și pe episcop să le mutăm și am început campania de salvare a bisericilor." Prima a fost biserica Olari, mutată pe 22 septembrie 1982, de pe Calea Moșilor, pe o distanță de 58 de metri, pe strada Olari. Apoi, Sfântul Ilie din Rahova (o frumusețe de biserică întemeiată în secolul 18, de către Safta Brâncoveanu și pictată mai târziu de Gheorghe Tăttărescu), care a fost salvată, prin mutarea ei cu 49 de metri, pe strada Sfinții Apostoli. La fel a fost salvată și biserica "Sfântul Gheorghe" - Capra, ridicată la 1877 și mutată, în 1985, pe o distanță de 90 de metri.
Dar încercarea cea mare a fost în 1986, când s-a aflat că zilele Mânăstirii Antim și ale Palatului Sinodal din curtea mânăstirii sunt numărate, că Ceaușescu a hotărât să le dărâme. Inginerul Iordăchescu a fost întrebat dacă e în stare să le mute. În comparație cu tot ce făcuse până atunci, asta era o lucrare gigantică. Era vorba de niște clădiri uriașe, doar Palatul Sinodal cântărind 9.000 de tone. "Țin minte că într-o zi, pe la prânz, m-a sunat primul secretar să-mi spună că Ceaușeștii așteaptă un răspuns de la mine, dacă se poate face mutarea sau nu. Era o lucrare ieșită din comun, clădirea avea 52 de metri lungime, 25 lățime, trei nivele. În plus, venea iarna, iar asta ne putea da peste cap lucrarea. Pe la ora patru după-masă, am dat răspusul: da, se face mutarea." Pregătirea șantierului a durat mai bine de patru luni, iar mutarea palatului a avut loc pe 21 ianuarie 1985. Totul s-a făcut fără nici cel mai mic deranj, cu centrala termică din subsol în funcțiune și toată uriașa bibliotecă a palatului, care și ea cântărea cam 1.000 de tone, fără nici măcar o carte clintită din raftul ei. Totul a durat 13 ore, pe o distanță de 20,35 metri, la o temperatură de minus 18 grade. A fost astfel salvată altă capodoperă a arhitecturii naționale, încărcată cu sute de ani de istorie.
Tot în 1985, la doar trei luni după mutarea Palatului Sinodal de la Antim, Ceaușescu a decis dărâmarea Mânăstirii Mihai Vodă, o comoară inestimabilă a lăcașurilor monahale, una dintre cele mai vechi construcții din București, ctitorie a lui Mihai Viteazul, zidită la 1594. De data aceasta, hotărârea a fost repede pusă în practică, fiind deja demolate în mare viteză anexele și zidul mânăstirii. Și totuși, în urma unor proteste și memorii, Ceaușescu se lasă, în mod ciudat, înduplecat, oprind nelegiuirea și lăsându-l pe inginerul salvator să ia de acolo biserica mânăstirii și turnul clopotniței, mai exact, cam tot ce rămăsese nedărâmat. Numai că de data aceasta, o asemenea mutare părea aproape imposibilă, fiind vorba de o pantă pe o distanță de 289 de metri, care cobora pe o verticală de 6,2 metri. "Unghiul mare de pantă era dificultatea", își amintește. "A fost o lucrare foarte grea, cu calcule și tehnici mai delicate. Le-am mutat în tandem, mai întâi clopotnița, apoi biserica, care cântărea 3700 de tone, cu viteza de 2,20 metri pe oră. După zile multe de tensiune și transpirație, au ajuns cu bine la noua lor adresă, Sapienței nr. 4, acolo unde se află și astăzi."
Spectacolul blocurilor care umblă
Bătrânul inginer își amintește toate momentele astea cu o vervă pe care abia și-o poate stăpâni. Ore în șir ar sta să-mi tot povestească, sunt foarte multe asemenea reușite care i-au uimit chiar și pe cei mai mari constructori din lume. Îmi arată cărți, reviste de specialitate, în care se scrie despre performanțele lui, diplome și multe fotografii. "Uneori mă întreb cum de-am avut timp să fac atâtea într-o singură viață", îmi zice zâmbind. "Atâta știu, că Dumnezeu m-a ajutat și am muncit enorm." A mutat zece biserici în București, încă trei, în alte orașe din țară, și câteva case de patrimoniu. Toate fiind astfel salvate de furia buldozerelor lui Ceaușescu. "Din păcate, n-aveai cum să ții pasul cu demolările. Ceaușescu n-avea răbdare, nu stătea după noi să vadă dacă putem salva ceva. Din câte știu eu, au fost 22 de biserici dărâmate în București. Mai mult decât dublu față de câte am reușit să salvez." Zâmbește amar, arătându-mi o fotografie cu ruinele unei biserici. E vorba de Sfânta Vineri Herasca, una dintre cele 22 dărâmate, o biserică pentru care și-acum i se face inima ghem. "Trebuia mutată, am colaborat foarte bine cu părintele paroh de acolo, Gelu Bogdan. Trebuia să o salvăm. Decizia finală însă a venit chiar într-o vineri, când au venit amândoi Ceaușeștii. El părea ceva mai conciliant. Ea, însă, nu. Ea a fost cea care a decis. Au dărâmat-o cu pușcăriași. Nimeni altcineva n-a vrut să se atingă de ea." Rămâne cu privirea fixată la fotografie, păstrând un moment de tăcere. Apoi, îmi răsfoiește o revistă veche, din anii '80. Ochii îmi cad peste câteva poze alb-negru, cu niște blocuri uriașe, așezate pe mai multe șine. Deasupra, un titlu uriaș: "Blocul care umblă". Aflu, așadar, că Eugen Iordăchescu a reușit să mute și câteva blocuri de locuințe din București și din țară. Unele înalte, cu zece etaje, sau cu mai multe scări. Unele chiar cu locatari înăuntru, pe totată durata translării, și cu toate utilitățile, apă, curent în funcțiune. "Erau lucrări pentru remodelarea urbană", îmi explică el. "Se făceau străzi noi sau se lărgeau cele existente, iar pentru asta trebuiau mișcate blocurile câteva zeci de metri. Era un spectacol, veneau sute de curioși să vadă cum se mișcă ditamai blocul. Niciodată nu s-a întâmplat nici cel mai mic incident. Blocurile sunt și astăzi acolo și n-au nici măcar o fisură."
În 1984, Eugen Iordăchescu a obținut titlul de doctor, pentru lucrarea cu tema "Concepția, calculul, proiectarea și tehnologia lucrărilor de deplasare a clădirilor". În anii următori a publicat trei cărți și zeci de articole în reviste de specialitate din țară și străinătate (Civil Engineer Magazine, Construction Today Magazine etc.), a participat cu comunicări științifice la diferite conferințe din străinătate (Stanford - California, Paris, Chișinău etc) și a obținut trei brevete de invenție. După decembrie '89, împreună cu fiul său, Adrian Iordăchescu, și el doctor și inginer în același domeniu, au conceput o tehnologie pentru protecția antiseismică a construcțiilor, printr-un sistem special de izolatori, tehnologie aplicată la clădirea în care se află acceleratorul de particule de la Măgurele. În 1995, dr. ing. Eugen Iordăchescu a ieșit la pensie de la Institutul Proiect București, continuând însă colaborarea cu alte instituții și ocupând diferite funcții în tot felul de organizații, de la cele creștin-ortodoxe, până la cele care se ocupă cu monumentele istorice.
La 87 de ani, inginerul Eugen Iordăchescu este încă un om extrem de ocupat, cu ochii ațintiți pe clepsidra timpului. Așa a fost totdeauna, riguros și disciplinat, și poate că ăsta este motivul pentru care a reușit să facă într-o singură viață cât alții în zece. Oamenii uită, dar clopotele bisericilor salvate îi duc numele către cer.