Omul care aduce pâinea

- Firijba este un sat uitat de Dumnezeu pe o culme de deal din nordul judeţului Vâlcea. Mai are doar unsprezece locuitori, dar toţi juraţi să trăiască o eternitate. O lume de pe altă lume -

33 de pâini

Îl cheamă Irimescu D. Dumitru. Are pe cap o căciulă rusească, strâmtă, cafenie. La 84 de ani arată forţă şi vigoare, efectiv, ca un flăcău. Are 84 de ani şi arată de cel mult 60. Irimescu D. Dumitru ţine pe umăr, pe-o botă, o desagă plină cu pâini rotunde şi mari. 33 de pâini a adus de la 5 kilometri, ca-n fie­care miercuri şi du­minică, pentru locuitorii din satul său. Azi e duminică, şi-a pus haină de costum şi că­maşă albă, pe sub pulo­verul albastru. Asta, fiind­că e duminică şi a coborât la "civilizaţie", pe dru­mea­gul desfundat şi po­vâr­nit. Deşi afară sunt -5? C şi e-mbrăcat doar în hăinuţa de la costum, nu simte gerul. Urcă voini­ceşte până înapoi, spre cătunul de pe pisc. Până prin anii '50, nici nu se ştia că acolo, în păduri, trăiesc oameni. Azi mai tră­iesc 11 bătrâni, în 11 case. Irimescu e ca sculp­tat. Vorbeşte milităros, repezit, răspunzând cu pre­cizie şi sinceritate la orice întrebare. Abdo­me­nul i-e plat, piatră. O­brazul întins, dar încrun­tat. Motivează că, într-ade­văr, arată aşa de tânăr "fiindcă nu m-am folosit să fumez, să beau rachiu, să fug după visări. Am trăit tot aşa cum şi natura, cum şi copacii ăştia. Nu ne trebuie mult, să fim bucuroşi. Şi Dumnezeu...".
Trecem pe podul de la Meieni, peste albia Po­peştilor. Un convoi de cruci se înşiră pe mal, după ce trecem apa. Aşa se-ngroapă cei de pe-aici - cu trei cruci. Una la fântână, alta la un pod peste-o apă mare şi-abia ultima, în cimitir, sub iarbă verde. Ca să meargă dincolo, curaţi. Citesc pe ele: ultima bătrână, pe nume Mărăcine Elena, e decedată pe 7 august 2016, la vârsta de 97 de ani. Toate crucile sunt ale morţilor din Firijba. Foarte mulţi octoge­nari, nonagenari... Crucile au acoperişuri albastre, arată ca nişte oameni cu braţele desfăcute deasupra apei.
"Am auzit că cetăţenii din satul dumneavoastră au trăit mereu foarte mult. Că sunteţi foarte lon­gevivi. Cum se explică asta?", întreb.
Irimescu Dumitru răspunde prompt că aşa este. Şi mama, şi tatăl lui, au murit la 90 de ani. Şi foarte mulţi din sat. "Acolo sus, la noi, e un loc. Se ames­tecă vânturile. E de la aer, văzduhul pe care-l luăm în plămân. Au venit savanţii să ne învedereze - şi ei caută «sulfurile», secretul. Da, sulfii, aşa-i zic. Aerul vine de la pădurile Firijbei, din dreapta, şi se-amestecă-n jos cu văzduhul de la mărăcini. Aerul ce iese din mărăcini.... Acela este! Îl luăm în plămân, uscat, când urcăm la casele noastre. Şi ne rugăm la Dumnezeu. Căci noi nu ştim ce vorbim. N-avem nicio putere, decât Domnul..."

Bocancii cu vârful întors în sus

Într-adevăr, e un aer special în Firijba. Puternic ionizat, mineralizat de pământuri, c-un echilibru constant de aerosoli, afirmă specialiştii, neobiş­nuit pentru această zonă vecină cu câmpia vâlceană a Olteniei, din care ţâşneşte o singură culme de deal, a Firijbei. Aproape cât un munte de înalt. Şi lungă ca o muchie de cuţit, pe care sunt înşirate rar casele de lemn ale acestor bătrâni singuratici. N-au prăvălie, şcoală, biserică, dispensar, nimic. Şi tră­iesc foarte mult, dintr-o "genă" inexplicabilă, care le-a străbătut comunitatea, din vremuri foarte vechi, de când li s-au aşezat aici strămoşii. Chiar statistic vorbind, e bizar: nici în imediata apropiere, la Bă­beni sau Popeşti, locui­torii nu ating de regulă asemenea vârste. Firijbe­nii nu coboară aproape deloc în comunele de la poalele piscului. Fiindcă nu au nevoie de nimic. Irimescu le aduce pâinile, mai urcă unii nepoţi sau copii la ei, pe scurtături. "Am 33 de pâini, câte trei pentru fiecare. Mi-au dat oamenii câte 90 de bani şi am o responsabilitate. Ui­taţi-vă, am aici restul. Trebuie să cobor mâine înapoi până la brutărie să dau banii ăştia. Nu toţi au avut ficşi. Căci nu sunt banii mei, sunt banii sa­tului", mai zice, arătân­du-mi în palmele aspre câteva monezi şi bancnote de-un leu, ca dovadă. Îţi dai seama imediat că e un om exagerat de cinstit, ce parcă trudeşte mereu pentru sfinţenia lui. N-are nimic de ascuns, nu cere nimic de la soartă. Nu-l interesează că din anul 2012 străbate, vară-iarnă, aceşti 10 kilometri prin caniculă ori zăpezi până la şold, ca să aducă pâinile. "Fac asta din credinţă pentru sătenii mei. Gra­tis, da. Deşi... noi nu prea ne vizităm. Nu aş putea spune că am prieteni. Numa' mă bucur să ştiu că îs şi ei aici, că n-au plecat. Eu merg la ei, ei îmi dau banii, eu le dau pâinea. Şi plec, na." Ţine mult să-şi spună Iri­mescu D. Dumitru, fiind­că pe tatăl lui l-a chemat tot Dumitru. E un obicei al locului să-şi zică oa­menii această iniţială su­plimentară, după tată sau după soţ (femeile). Îm­preună cu tatăl său a dat jos, în 1952, pădurea de goruni a Firijbei din dreapta satului. Din arborii ăştia s-au înălţat primele biserici de lemn ale Olte­niei, inclusiv celebra "Mânăstire dintr-un Lemn". Azi, pădurea aproape a crescut la loc, în locul celei seculare. "Munceam cu tata mieu iarna, tăiam fagi pentru traverse la calea ferată, pentru temelii de construcţii. Le coboram cu carul, la gară, la Bă­beni. Până atunci, niciun străin n-o fost vreodată în satul nostru. Atunci se schimbară banii şi-o venit comuniştii. Era ger, foamete, eram încă copil şi-n picioruşe mi s-o ridicat vârfurile de la bocanci aşa, în sus. Frig, zăpezi, trăsnea fagii de groşi. Toţi de-aici am fost lemnari, am lucrat la pădure de co­pii mici... Şi asta, poate, ne-o ţinut aşa vânjoşi."

Minunile "sulfilor"

O primă casă, la marginea unui platou înalt. Diaconu Alexandru iese la poartă şi ia cele trei pâini în tăcere. La 77 de ani, e tot unul dintre "tinerii" aşe­zării. În spate îi apare şi nevasta, ca o "ma­trioşcă" rusească, înfofolită într-o pufoaică. Bat vânturi cumplite, aici, fără încetare. Efectiv te do­boară, schimbându-şi mereu direcţia şi noima. Şi totuşi, parcă nu te îngheaţă, ci te-ncălzesc, aducân­du-ţi sângele în obraji. "Într-adevăr, un aer bun", îmi spun şi eu, lăsându-l să-mi intre în piept fără oprelişti, păşind ca-ntr-o visare. Şi oamenii ăştia sunt nişte visători. N-au nevoie de oaspeţi. Sunt destul de săraci, trăiesc în nişte căsuţe bătrâneşti c-o odaie, chiar dacă în ogradă mai au câte una-două nelocuite. Grajdurile li-s acum goale, cultivă doar câteva legume împrejurul casei. Şi totuşi, toţi cei cu care aveam să vorbesc mi-au spus că sunt extrem de mulţumiţi de viaţa lor. Şi că n-ar coborî din locul ăsta nici în ruptul capului. Aşa e şi Alexandru. C-o funie legată împrejurul paltonului cenuşiu, taie via. Zice că are putere, sănătate şi nu-i pasă de nimic. "Nu-mi pasă de nimeni, decât de mine. Avem aerul curat, mâncarea curată, n-avem maşini şi zgomote ca la dumneavoastră. Am mintea limpede, parcă pot citi în om. Răutăţile, farmecele... N-am mai coborât de-aici de-o lună, de când am fost într-o joie, la târg. Nimic, absolut, nu îmi trebuie." Ne­vasta lui păşeşte silenţios, parcă mângâind pămân­tul. Nu s-ar băga în vorbă, dacă n-ar avea ceva de completat la tema noastră. "Da, e ceva aicea la noi. Spune lumea care vine că, când ajunge aicea, parcă i-e mai bine. Noi, niciunu' n-am obişnuit medica­mente, spitale. Niciodată. Eu am o soră din Sibiu, Oprea Maria, foarte bolnavă. A oprit-o doctora să mănânce carne de porc, ia pastile multe. La spital ne-a zis c-o să moară. Da'ea spune că atunci când ajunge aici, nu mai are nevoie de nicio pastilă. Nu ştie ce se-ntâmplă, zice că-i ceva în aer. Îi vine şi foamea înapoi, mănâncă carne la risc. O văd, îşi revine. Când i-e rău, vine aicea. Doctora ne-a zis că-i o minune că încă trăieşte. Aşa o zis mai mulţi. Mai vine şi turişti, oameni străini. Sulfii ăştia.... Noi nu ne dăm seama, că suntem de-aici. Numai Dumnezeu ştie", zice şi se întoarce în odaie, parcă plutind, spionându-şi bărbatul de după uşă, dacă mai rămâne în curte, la poveşti.

Bordeiele uriaşilor

Dar Alexandru şi Dumitru mai rămân. Au şi altă explicaţie pentru longevitatea lor, aşa cum "le-o rămas grai" de la bătrânii aşezării. Vorbesc despre nişte oameni înalţi, care-au trăit odată aici şi cărora lumea le spunea... "daci", cică. Un fel de uriaşi ce trăiau în fosta pădure seculară de goruni, pe ai căror ultimi urmaşi bunicii lor chiar i-au prins în viaţă. Atunci, pădurea se întindea până în munte, la zeci de kilometri. "Trăia şi la 150 de ani oamenii aceia. Şi-aveau toţi peste 2 metri. Urmaşi de daci, aşa le spunea. Lua copacu-n spate. Lua carul cu fân şi oameni cu tot în braţe, atâta erau de tari", zice Alexandru, înfundându-şi degetele în buzunare, c-un fel de mândrie. Iar Dumitru D. completează: "Da, am auzit şi eu. Când eram copil mic, mergeam cu tata mieu în pădure, pe pârâu în jos. Şi el îmi arăta nişte găuri în pământ, în care au fost găsite case întregi. «Uite bordeul, copile!», îmi zicea, şi eu aveam cam şase ani. Şi vedeam ca o fereastră în pământ. Şi băgam capul în ea, curios. «Aici o trăit oamenii ăi vechi şi liberi», zicea tata mieu. «Şi ei aveau blană de urs pă uşă, în muchia dâmbului...» Şi vedeam şi îmi era frică. Şi tata îmi trecea degetele în păr şi mă strângea pe palton..."
Îşi strânge la piept hăinuţa de costum. I-e totuşi frig, vânturile nu contenesc. Te liniştesc cumva oamenii ăştia, te dezmiardă cu cadenţa vor­belor lor. Sunt foarte sinceri, spun tot ce ştiu, fără niciun fel de-amâ­nare, ca un fel de datorie, pe care o au, de a spune adevărul. Iar ipoteza cu aceşti uriaşi aveam s-o verific şi a doua zi, de la istoricul Dumitru Garoa­fă din Râmnicu Vâlcea, autor de cărţi despre zonă şi cercetător asiduu al ei. Profesorul avea să-mi spună că există dovezi arheologice că tot ţinutul Firijbei a fost locuit de daci, care-au ridicat nişte fortificaţii greu de realizat de o forţă omeneas­că. "Da, încolo, spre Valea Caselor, e locul numit din istorie Cetatea Cărămizii. Sau la Urşi, pe-un alt platou înalt, un loc care se cheamă tot aşa: La Cărămizi. Foste dave dacice. La fel la Popeşti, au dat sătenii cu plugul de nişte dale imense de piatră - nici zece oameni n-ar fi putut să le ridice. E un loc acolo despre care se zice c-ar fi mereu învăluit de-un fel de fum magic, ce parcă iese din pământ... Locului i se zice «La Jidovia». Jidovii aceştia sunt uriaşii... Mama mea, Maria, născută Cocoş chiar în Firijba, îmi spunea când eram copil despre aceşti jidovi, care puteau să ţină un bărbat pe o palmă. Toate se leagă. Şi oamenii sunt mândri, fiindcă sunt vechi..."
În 1937, trăiau aici 153 de oameni. Până acum câţiva ani, drumul spre sat era o ulicioară desfundată, pe care abia urcai cu caii. Sunt multe case goale, vechi de sute de ani, care-ar putea fi considerate oricând ca monumente. Oamenii au plecat sau au decedat. Niciun copil n-a alergat, de-un deceniu, pe uliţele de pe înălţimile satului. Există o bisericuţă din lemn, cam de 3/4 m, cu prispă şi aco­pe­rită cu şiţă, în faţa căreia stau încolonate la drum ulti­mele cruci ale morţilor. Sub acoperiş, pe-un lemn lung, între două icoane vechi, sunt scrise mărunt numele tuturor oamenilor care s-au stins în Firijba. Sunt mulţi, sute. La această căsuţă-biserică urcă din când în când un preot, la sărbătorile mari. Face sluj­bă. Atunci ies din case toţi cei 11 bătrâni ai Firijbei. E singurul motiv pentru care se întâlnesc. În căscioara aia cu o cruce deasupra în­cape azi tot satul.

Maria cea fericită

Dar cea mai senzaţională e Vişan Maria, femeia pe care Dumitru o vizitează ultima, pe drumul pâinilor. Are 93 de ani. Din 1983 stă singură, într-o căsuţă de la marginea satului. N-a mai coborât în comună de trei ani. Aşteaptă pe scări, în faţa uşii. Izbeşte cu palma în bârna de fag vechi a prispei şi zice cu năduf spre aducătorul de pâini: "Da' greu ai mai venit, omule. Acuma zece-cinşpe ani, când eram de vârsta dum­neata, pfaaaai!... A fost pu­tere. A fost. Multă." Vi­brea­ză pereţii casei când îşi loveşte Maria prispa. E pli­nă de viaţă, abia şi-a tăiat via, şi ea, singură. Ochii albaştri îi sunt încruntaţi, c-o severitate aproape bărbătească. Chiar n-ai cum să-i dai 93 de ani. Aţoasă, ageră, cu privirea atentă spre orice detaliu. Niciun gest nu-i e îmbătrânit, nu se plânge de abso­lut nimic. Simţi în ea voinţa de-a face mereu ceva, de-a nu sta locului. Vorbeşte tare şi răspicat, n-are multe nostalgii sau regrete. "Singurătate? Ce sin­gu­rătate? Pot să-mi fac foc, pot să-mi fac singură mân­care, toate le fac singură. Ce nevoie am?!... N-am nevoie să mă duc nici la vecini. Am aici, mai jos, o soră, Veta, şi un cumnat, tot bătrâni. Da' nu-mi place să stau la vorbă. Sunt eu şi cu mine. Vine fata mea o dată pe săptămână pe jos, de la Meieni, cinci kilometri, şi-mi aduce una, alta. Am pâine, mălai. Mă scol de dimineaţă, mă rog la Dumnezeu. Mă culc cu «Tata Nostru». Asta-i ca­sa mea, făcută de bărba­tu-meu, fie ier­tat. Eu, una, nu vreau să mor. Îmi place, mi-e bine. Na."
Câinele ei, pe nume Iureş, a murit acum câ­teva zile, de bătrâneţe, la vârsta de 25 de ani. "Da, era un câine bun. Roş­cat, stufos, aşa. Ieşeam aicea-n cerdac şi vor­beam cu el ca c-un om. S-a dus, bietul..."
Nu ştie nici ea ce-a ţinut-o atât în viaţă. Zice la fel, că aerul. Mama ei a murit la 93 de ani, dar Maria nu dă niciun semn de şubre­zire."Eu zic că o să mai trăiesc. Depinde şi de rădăcinile pe care le ai în neam. Eu am mintea ca de copil, domnule, vă rog să mă credeţi. Nu mint. Nicio nevoie n-am. Văd, simt că nu mai am puterea ca acum zece ani. Dar tot ştiu. Îmi amintesc încă de când aveam şase ani. Mă-mbrăca tata în haine de băiat şi mă lua cu el în pădurea Firijbei. La zece ani, făceam «metri» în pădure. Buşteni mari, ca ăia de-i vedeţi acoloşa, îi căram cu spatele în genunchi, prin zăpadă. La 80 de ani, tata încă mai ducea gorunii în braţe. Şi-am fost unsprezece copii. Noi n-avem nicio putere să ştim cât este viaţa omului. Numa' Dumnezeu. Dum­nezeu, dragul, să-L avem mereu cu noi. Sunt mulţu­mită că trăiesc, nu sunt singură. Trăim timpuri bune. Trebuie numai atâta, să nu ne temem de ziua de mâine. Să ne privească ce-i azi."
Aceştia sunt patru din cei unsprezece locuitori ai acestui sat rupt de lume. Dar în drumul nostru cu pâinile, i-am cunoscut episodic pe vreo alţi şase - toţi sunt aşa. Mulţumiţi de viaţa lor. Fără să aibă nevoie de ştirile despre omenirea ce-i înconjoară. Au o rezistenţă la mers, la frig, la efort, incredibilă. N-ai să auzi pe-aici nicicând obişnuitele tânguiri ale bătrânilor, precum "să mă ia Dumnezeu, c-am trăit prea mult..." Nu. Ei vor să trăiască. Au icoană în casă, chiar dacă merg rar la biserică. Acum aşteaptă Crăciunul, când preotul va urca iarăşi până sus, în Firijba. "Crăciunul e mai trist, fără copii pe uliţă", mai zice Dumitru D. Irimescu. Desaga pentru pâini i-e goală, şi-a făcut datoria pentru satul lui. Acum se întoarce spre casă. "Da, mi-e drag satul mieu..." Şi-mi arată ici-colo casele pustii ale unor consăteni care nu mai sunt. El stă într-o căsuţă scundă, c-o singură odaie. El şi nevasta lui. Ea are tot vârsta lui şi nu vrea poze, nu vrea la ziar. Îmi zice că ei nu-i tre­buie nimic. La fel ca ceilalţi. E atât de joasă că­suţa lor... Trebuie să te-apleci puţin, să-ţi bagi capul pe sub acoperiş, când intri. Mă-ntreb cum or putea trăi doi oameni înăuntru. Prin uşa întredeschisă, observ că înăuntru e totuşi foarte curat. Un singur pat sub icoană, în care bătrânii dorm şi azi, îm­preună. Dar cum ai putea să-i spui "bătrân" unui om ca Dumitru?... Abia acum aflu că are doi copii care trăiesc la Paris. Şi trei nepoţi. În urmă cu 20 de ani, Dumitru D. Irimescu a fost chemat în Franţa, ca să petreacă trei săptămâni. Zice că a fost frumos. Că a vizitat străzile şi s-a uitat la case. "Am 27 de poze de acolo. Mi le-a trimis copiii, la opt luni, cu poşta. M-au chemat să văd lumea..." Îmi arată nişte fotografii îngălbenite de timp, în care e îmbrăcat în aceeaşi haină gri de costum, cocoţat în vârfulTur­nului Eiffel. Sobru, micuţ, la fel de încruntat ca acum. "Şi-am stat deasupra lumii şi m-am uitat la cât este de frumos. Lume elegantă, lume mare. Nu am avut ce să aduc de acolo, toate le-a cumpărat copiii mei. Pâinea era oleacă mai scumpă ca la noi, da'era foarte bună. Uitaţi-vă, sunt 27 de fotografii. Atâtea tre' să am de toate. Am avut 30, da' trei le-am dat la o rudă din Popeşti. Stăteam acolo, sus, şi parcă tot la căsuţa mea visam, nu ştiu cum. Mă gândeam la ce-o fi pe acasă. În două săptămâni, deja parcă vroiam înapoi. În timpul ăla ţineam şi vacă. Şi parcă şi porc... Da, da, aveam doi."