33 de pâini
Îl cheamă Irimescu D. Dumitru. Are pe cap o căciulă rusească, strâmtă, cafenie. La 84 de ani arată forță și vigoare, efectiv, ca un flăcău. Are 84 de ani și arată de cel mult 60. Irimescu D. Dumitru ține pe umăr, pe-o botă, o desagă plină cu pâini rotunde și mari. 33 de pâini a adus de la 5 kilometri, ca-n fiecare miercuri și duminică, pentru locuitorii din satul său. Azi e duminică, și-a pus haină de costum și cămașă albă, pe sub puloverul albastru. Asta, fiindcă e duminică și a coborât la "civilizație", pe drumeagul desfundat și povârnit. Deși afară sunt -5? C și e-mbrăcat doar în hăinuța de la costum, nu simte gerul. Urcă voinicește până înapoi, spre cătunul de pe pisc. Până prin anii '50, nici nu se știa că acolo, în păduri, trăiesc oameni. Azi mai trăiesc 11 bătrâni, în 11 case. Irimescu e ca sculptat. Vorbește milităros, repezit, răspunzând cu precizie și sinceritate la orice întrebare. Abdomenul i-e plat, piatră. Obrazul întins, dar încruntat. Motivează că, într-adevăr, arată așa de tânăr "fiindcă nu m-am folosit să fumez, să beau rachiu, să fug după visări. Am trăit tot așa cum și natura, cum și copacii ăștia. Nu ne trebuie mult, să fim bucuroși. Și Dumnezeu...".
Trecem pe podul de la Meieni, peste albia Popeștilor. Un convoi de cruci se înșiră pe mal, după ce trecem apa. Așa se-ngroapă cei de pe-aici - cu trei cruci. Una la fântână, alta la un pod peste-o apă mare și-abia ultima, în cimitir, sub iarbă verde. Ca să meargă dincolo, curați. Citesc pe ele: ultima bătrână, pe nume Mărăcine Elena, e decedată pe 7 august 2016, la vârsta de 97 de ani. Toate crucile sunt ale morților din Firijba. Foarte mulți octogenari, nonagenari... Crucile au acoperișuri albastre, arată ca niște oameni cu brațele desfăcute deasupra apei.
"Am auzit că cetățenii din satul dumneavoastră au trăit mereu foarte mult. Că sunteți foarte longevivi. Cum se explică asta?", întreb.
Irimescu Dumitru răspunde prompt că așa este. Și mama, și tatăl lui, au murit la 90 de ani. Și foarte mulți din sat. "Acolo sus, la noi, e un loc. Se amestecă vânturile. E de la aer, văzduhul pe care-l luăm în plămân. Au venit savanții să ne învedereze - și ei caută «sulfurile», secretul. Da, sulfii, așa-i zic. Aerul vine de la pădurile Firijbei, din dreapta, și se-amestecă-n jos cu văzduhul de la mărăcini. Aerul ce iese din mărăcini.... Acela este! Îl luăm în plămân, uscat, când urcăm la casele noastre. Și ne rugăm la Dumnezeu. Căci noi nu știm ce vorbim. N-avem nicio putere, decât Domnul..."
Bocancii cu vârful întors în sus
Într-adevăr, e un aer special în Firijba. Puternic ionizat, mineralizat de pământuri, c-un echilibru constant de aerosoli, afirmă specialiștii, neobișnuit pentru această zonă vecină cu câmpia vâlceană a Olteniei, din care țâșnește o singură culme de deal, a Firijbei. Aproape cât un munte de înalt. Și lungă ca o muchie de cuțit, pe care sunt înșirate rar casele de lemn ale acestor bătrâni singuratici. N-au prăvălie, școală, biserică, dispensar, nimic. Și trăiesc foarte mult, dintr-o "genă" inexplicabilă, care le-a străbătut comunitatea, din vremuri foarte vechi, de când li s-au așezat aici strămoșii. Chiar statistic vorbind, e bizar: nici în imediata apropiere, la Băbeni sau Popești, locuitorii nu ating de regulă asemenea vârste. Firijbenii nu coboară aproape deloc în comunele de la poalele piscului. Fiindcă nu au nevoie de nimic. Irimescu le aduce pâinile, mai urcă unii nepoți sau copii la ei, pe scurtături. "Am 33 de pâini, câte trei pentru fiecare. Mi-au dat oamenii câte 90 de bani și am o responsabilitate. Uitați-vă, am aici restul. Trebuie să cobor mâine înapoi până la brutărie să dau banii ăștia. Nu toți au avut ficși. Căci nu sunt banii mei, sunt banii satului", mai zice, arătându-mi în palmele aspre câteva monezi și bancnote de-un leu, ca dovadă. Îți dai seama imediat că e un om exagerat de cinstit, ce parcă trudește mereu pentru sfințenia lui. N-are nimic de ascuns, nu cere nimic de la soartă. Nu-l interesează că din anul 2012 străbate, vară-iarnă, acești 10 kilometri prin caniculă ori zăpezi până la șold, ca să aducă pâinile. "Fac asta din credință pentru sătenii mei. Gratis, da. Deși... noi nu prea ne vizităm. Nu aș putea spune că am prieteni. Numa' mă bucur să știu că îs și ei aici, că n-au plecat. Eu merg la ei, ei îmi dau banii, eu le dau pâinea. Și plec, na." Ține mult să-și spună Irimescu D. Dumitru, fiindcă pe tatăl lui l-a chemat tot Dumitru. E un obicei al locului să-și zică oamenii această inițială suplimentară, după tată sau după soț (femeile). Împreună cu tatăl său a dat jos, în 1952, pădurea de goruni a Firijbei din dreapta satului. Din arborii ăștia s-au înălțat primele biserici de lemn ale Olteniei, inclusiv celebra "Mânăstire dintr-un Lemn". Azi, pădurea aproape a crescut la loc, în locul celei seculare. "Munceam cu tata mieu iarna, tăiam fagi pentru traverse la calea ferată, pentru temelii de construcții. Le coboram cu carul, la gară, la Băbeni. Până atunci, niciun străin n-o fost vreodată în satul nostru. Atunci se schimbară banii și-o venit comuniștii. Era ger, foamete, eram încă copil și-n piciorușe mi s-o ridicat vârfurile de la bocanci așa, în sus. Frig, zăpezi, trăsnea fagii de groși. Toți de-aici am fost lemnari, am lucrat la pădure de copii mici... Și asta, poate, ne-o ținut așa vânjoși."
Minunile "sulfilor"
O primă casă, la marginea unui platou înalt. Diaconu Alexandru iese la poartă și ia cele trei pâini în tăcere. La 77 de ani, e tot unul dintre "tinerii" așezării. În spate îi apare și nevasta, ca o "matrioșcă" rusească, înfofolită într-o pufoaică. Bat vânturi cumplite, aici, fără încetare. Efectiv te doboară, schimbându-și mereu direcția și noima. Și totuși, parcă nu te îngheață, ci te-ncălzesc, aducându-ți sângele în obraji. "Într-adevăr, un aer bun", îmi spun și eu, lăsându-l să-mi intre în piept fără opreliști, pășind ca-ntr-o visare. Și oamenii ăștia sunt niște visători. N-au nevoie de oaspeți. Sunt destul de săraci, trăiesc în niște căsuțe bătrânești c-o odaie, chiar dacă în ogradă mai au câte una-două nelocuite. Grajdurile li-s acum goale, cultivă doar câteva legume împrejurul casei. Și totuși, toți cei cu care aveam să vorbesc mi-au spus că sunt extrem de mulțumiți de viața lor. Și că n-ar coborî din locul ăsta nici în ruptul capului. Așa e și Alexandru. C-o funie legată împrejurul paltonului cenușiu, taie via. Zice că are putere, sănătate și nu-i pasă de nimic. "Nu-mi pasă de nimeni, decât de mine. Avem aerul curat, mâncarea curată, n-avem mașini și zgomote ca la dumneavoastră. Am mintea limpede, parcă pot citi în om. Răutățile, farmecele... N-am mai coborât de-aici de-o lună, de când am fost într-o joie, la târg. Nimic, absolut, nu îmi trebuie." Nevasta lui pășește silențios, parcă mângâind pământul. Nu s-ar băga în vorbă, dacă n-ar avea ceva de completat la tema noastră. "Da, e ceva aicea la noi. Spune lumea care vine că, când ajunge aicea, parcă i-e mai bine. Noi, niciunu' n-am obișnuit medicamente, spitale. Niciodată. Eu am o soră din Sibiu, Oprea Maria, foarte bolnavă. A oprit-o doctora să mănânce carne de porc, ia pastile multe. La spital ne-a zis c-o să moară. Da'ea spune că atunci când ajunge aici, nu mai are nevoie de nicio pastilă. Nu știe ce se-ntâmplă, zice că-i ceva în aer. Îi vine și foamea înapoi, mănâncă carne la risc. O văd, își revine. Când i-e rău, vine aicea. Doctora ne-a zis că-i o minune că încă trăiește. Așa o zis mai mulți. Mai vine și turiști, oameni străini. Sulfii ăștia.... Noi nu ne dăm seama, că suntem de-aici. Numai Dumnezeu știe", zice și se întoarce în odaie, parcă plutind, spionându-și bărbatul de după ușă, dacă mai rămâne în curte, la povești.
Bordeiele uriașilor
Dar Alexandru și Dumitru mai rămân. Au și altă explicație pentru longevitatea lor, așa cum "le-o rămas grai" de la bătrânii așezării. Vorbesc despre niște oameni înalți, care-au trăit odată aici și cărora lumea le spunea... "daci", cică. Un fel de uriași ce trăiau în fosta pădure seculară de goruni, pe ai căror ultimi urmași bunicii lor chiar i-au prins în viață. Atunci, pădurea se întindea până în munte, la zeci de kilometri. "Trăia și la 150 de ani oamenii aceia. Și-aveau toți peste 2 metri. Urmași de daci, așa le spunea. Lua copacu-n spate. Lua carul cu fân și oameni cu tot în brațe, atâta erau de tari", zice Alexandru, înfundându-și degetele în buzunare, c-un fel de mândrie. Iar Dumitru D. completează: "Da, am auzit și eu. Când eram copil mic, mergeam cu tata mieu în pădure, pe pârâu în jos. Și el îmi arăta niște găuri în pământ, în care au fost găsite case întregi. «Uite bordeul, copile!», îmi zicea, și eu aveam cam șase ani. Și vedeam ca o fereastră în pământ. Și băgam capul în ea, curios. «Aici o trăit oamenii ăi vechi și liberi», zicea tata mieu. «Și ei aveau blană de urs pă ușă, în muchia dâmbului...» Și vedeam și îmi era frică. Și tata îmi trecea degetele în păr și mă strângea pe palton..."
Își strânge la piept hăinuța de costum. I-e totuși frig, vânturile nu contenesc. Te liniștesc cumva oamenii ăștia, te dezmiardă cu cadența vorbelor lor. Sunt foarte sinceri, spun tot ce știu, fără niciun fel de-amânare, ca un fel de datorie, pe care o au, de a spune adevărul. Iar ipoteza cu acești uriași aveam s-o verific și a doua zi, de la istoricul Dumitru Garoafă din Râmnicu Vâlcea, autor de cărți despre zonă și cercetător asiduu al ei. Profesorul avea să-mi spună că există dovezi arheologice că tot ținutul Firijbei a fost locuit de daci, care-au ridicat niște fortificații greu de realizat de o forță omenească. "Da, încolo, spre Valea Caselor, e locul numit din istorie Cetatea Cărămizii. Sau la Urși, pe-un alt platou înalt, un loc care se cheamă tot așa: La Cărămizi. Foste dave dacice. La fel la Popești, au dat sătenii cu plugul de niște dale imense de piatră - nici zece oameni n-ar fi putut să le ridice. E un loc acolo despre care se zice c-ar fi mereu învăluit de-un fel de fum magic, ce parcă iese din pământ... Locului i se zice «La Jidovia». Jidovii aceștia sunt uriașii... Mama mea, Maria, născută Cocoș chiar în Firijba, îmi spunea când eram copil despre acești jidovi, care puteau să țină un bărbat pe o palmă. Toate se leagă. Și oamenii sunt mândri, fiindcă sunt vechi..."
În 1937, trăiau aici 153 de oameni. Până acum câțiva ani, drumul spre sat era o ulicioară desfundată, pe care abia urcai cu caii. Sunt multe case goale, vechi de sute de ani, care-ar putea fi considerate oricând ca monumente. Oamenii au plecat sau au decedat. Niciun copil n-a alergat, de-un deceniu, pe ulițele de pe înălțimile satului. Există o bisericuță din lemn, cam de 3/4 m, cu prispă și acoperită cu șiță, în fața căreia stau încolonate la drum ultimele cruci ale morților. Sub acoperiș, pe-un lemn lung, între două icoane vechi, sunt scrise mărunt numele tuturor oamenilor care s-au stins în Firijba. Sunt mulți, sute. La această căsuță-biserică urcă din când în când un preot, la sărbătorile mari. Face slujbă. Atunci ies din case toți cei 11 bătrâni ai Firijbei. E singurul motiv pentru care se întâlnesc. În căscioara aia cu o cruce deasupra încape azi tot satul.
Maria cea fericită
Dar cea mai senzațională e Vișan Maria, femeia pe care Dumitru o vizitează ultima, pe drumul pâinilor. Are 93 de ani. Din 1983 stă singură, într-o căsuță de la marginea satului. N-a mai coborât în comună de trei ani. Așteaptă pe scări, în fața ușii. Izbește cu palma în bârna de fag vechi a prispei și zice cu năduf spre aducătorul de pâini: "Da' greu ai mai venit, omule. Acuma zece-cinșpe ani, când eram de vârsta dumneata, pfaaaai!... A fost putere. A fost. Multă." Vibrează pereții casei când își lovește Maria prispa. E plină de viață, abia și-a tăiat via, și ea, singură. Ochii albaștri îi sunt încruntați, c-o severitate aproape bărbătească. Chiar n-ai cum să-i dai 93 de ani. Ațoasă, ageră, cu privirea atentă spre orice detaliu. Niciun gest nu-i e îmbătrânit, nu se plânge de absolut nimic. Simți în ea voința de-a face mereu ceva, de-a nu sta locului. Vorbește tare și răspicat, n-are multe nostalgii sau regrete. "Singurătate? Ce singurătate? Pot să-mi fac foc, pot să-mi fac singură mâncare, toate le fac singură. Ce nevoie am?!... N-am nevoie să mă duc nici la vecini. Am aici, mai jos, o soră, Veta, și un cumnat, tot bătrâni. Da' nu-mi place să stau la vorbă. Sunt eu și cu mine. Vine fata mea o dată pe săptămână pe jos, de la Meieni, cinci kilometri, și-mi aduce una, alta. Am pâine, mălai. Mă scol de dimineață, mă rog la Dumnezeu. Mă culc cu «Tata Nostru». Asta-i casa mea, făcută de bărbatu-meu, fie iertat. Eu, una, nu vreau să mor. Îmi place, mi-e bine. Na."
Câinele ei, pe nume Iureș, a murit acum câteva zile, de bătrânețe, la vârsta de 25 de ani. "Da, era un câine bun. Roșcat, stufos, așa. Ieșeam aicea-n cerdac și vorbeam cu el ca c-un om. S-a dus, bietul..."
Nu știe nici ea ce-a ținut-o atât în viață. Zice la fel, că aerul. Mama ei a murit la 93 de ani, dar Maria nu dă niciun semn de șubrezire."Eu zic că o să mai trăiesc. Depinde și de rădăcinile pe care le ai în neam. Eu am mintea ca de copil, domnule, vă rog să mă credeți. Nu mint. Nicio nevoie n-am. Văd, simt că nu mai am puterea ca acum zece ani. Dar tot știu. Îmi amintesc încă de când aveam șase ani. Mă-mbrăca tata în haine de băiat și mă lua cu el în pădurea Firijbei. La zece ani, făceam «metri» în pădure. Bușteni mari, ca ăia de-i vedeți acoloșa, îi căram cu spatele în genunchi, prin zăpadă. La 80 de ani, tata încă mai ducea gorunii în brațe. Și-am fost unsprezece copii. Noi n-avem nicio putere să știm cât este viața omului. Numa' Dumnezeu. Dumnezeu, dragul, să-L avem mereu cu noi. Sunt mulțumită că trăiesc, nu sunt singură. Trăim timpuri bune. Trebuie numai atâta, să nu ne temem de ziua de mâine. Să ne privească ce-i azi."
Aceștia sunt patru din cei unsprezece locuitori ai acestui sat rupt de lume. Dar în drumul nostru cu pâinile, i-am cunoscut episodic pe vreo alți șase - toți sunt așa. Mulțumiți de viața lor. Fără să aibă nevoie de știrile despre omenirea ce-i înconjoară. Au o rezistență la mers, la frig, la efort, incredibilă. N-ai să auzi pe-aici nicicând obișnuitele tânguiri ale bătrânilor, precum "să mă ia Dumnezeu, c-am trăit prea mult..." Nu. Ei vor să trăiască. Au icoană în casă, chiar dacă merg rar la biserică. Acum așteaptă Crăciunul, când preotul va urca iarăși până sus, în Firijba. "Crăciunul e mai trist, fără copii pe uliță", mai zice Dumitru D. Irimescu. Desaga pentru pâini i-e goală, și-a făcut datoria pentru satul lui. Acum se întoarce spre casă. "Da, mi-e drag satul mieu..." Și-mi arată ici-colo casele pustii ale unor consăteni care nu mai sunt. El stă într-o căsuță scundă, c-o singură odaie. El și nevasta lui. Ea are tot vârsta lui și nu vrea poze, nu vrea la ziar. Îmi zice că ei nu-i trebuie nimic. La fel ca ceilalți. E atât de joasă căsuța lor... Trebuie să te-apleci puțin, să-ți bagi capul pe sub acoperiș, când intri. Mă-ntreb cum or putea trăi doi oameni înăuntru. Prin ușa întredeschisă, observ că înăuntru e totuși foarte curat. Un singur pat sub icoană, în care bătrânii dorm și azi, împreună. Dar cum ai putea să-i spui "bătrân" unui om ca Dumitru?... Abia acum aflu că are doi copii care trăiesc la Paris. Și trei nepoți. În urmă cu 20 de ani, Dumitru D. Irimescu a fost chemat în Franța, ca să petreacă trei săptămâni. Zice că a fost frumos. Că a vizitat străzile și s-a uitat la case. "Am 27 de poze de acolo. Mi le-a trimis copiii, la opt luni, cu poșta. M-au chemat să văd lumea..." Îmi arată niște fotografii îngălbenite de timp, în care e îmbrăcat în aceeași haină gri de costum, cocoțat în vârful Turnului Eiffel. Sobru, micuț, la fel de încruntat ca acum. "Și-am stat deasupra lumii și m-am uitat la cât este de frumos. Lume elegantă, lume mare. Nu am avut ce să aduc de acolo, toate le-a cumpărat copiii mei. Pâinea era oleacă mai scumpă ca la noi, da'era foarte bună. Uitați-vă, sunt 27 de fotografii. Atâtea tre' să am de toate. Am avut 30, da' trei le-am dat la o rudă din Popești. Stăteam acolo, sus, și parcă tot la căsuța mea visam, nu știu cum. Mă gândeam la ce-o fi pe acasă. În două săptămâni, deja parcă vroiam înapoi. În timpul ăla țineam și vacă. Și parcă și porc... Da, da, aveam doi."