Pr. FLAVIU GABRIEL FLEŞER - "Biserica are nevoie de tineri, şi tinerii de biserică!"

Biserica e mică, foarte mică, de fapt. Stă înfiptă în coasta unuia dintre dealurile ce ţin, ca-ntr-o îmbrăţişare, Mediaşul. Pare a delimita viaţa de moarte, pentru că, dincolo de ea, se întinde cimitirul ortodox al oraşului. Peste Ardeal, ca şi peste ţară, a căzut deja prima zăpadă. Înăuntru e cald şi părintele Flaviu Gabriel Fleşer şi-a luat răgaz să vorbească despre poves­tea frumoasă ţesută în jurul lui: chemarea tinerilor către biserică. Întâmplarea asta, atât de minunată în ziua de azi, că a izbutit să atragă spre credinţă şi rugăciune zeci de adolescenţi.

Crăciun cu copii

- Părinte Fleşer, aplecarea sfinţiei voastre spre tineri vine din faptul că sunteţi aproape de aceeaşi vârstă cu ei, sau pentru că, aşa cum se spune, în ultima vreme, ei s-ar cam îndepărta de biserică?

- Pe vremea când eram elev la Se­minarul Teologic din Cluj-Na­poca, am avut o relaţie foarte adâncă, cu un părinte din urbea de pe Someş, care avea activi­tăţi extra­ordinare cu copiii şi tinerii. M-a impresionat ce făcea. Asta m-a de­termi­nat ca, la sfârşitul seminarului, să alcă­tuiesc o lucrare de atestat, "Misiunea bi­sericii în lumea de astăzi", în care m-am străduit să dedic un capitol pastoraţiei bisericii în legătură cu tinerii, misiunea bisericii spre această parte foarte vulne­rabilă a societăţii actuale. Atunci, citind articole, cărţi, studii, mi s-a luminat gân­dul, mi-a apărut în minte ideea că, dacă Dumnezeu va îngădui să devin slujitor al Sfântului Altar, trebuie să mă aplec mai mult asupra acestui aspect, pentru că e mare nevoie. Biserica are nevoie de ti­neri, dar şi tinerii de biserică. Cu acest adevăr în minte, am căutat preoţi care desfăşoară activităţi cu tineri şi copii, am descoperit oameni minunaţi, am desco­perit că se înfăptuiesc lucruri minunate, am căutat articole, studii, am căutat cărţi, informaţii, şi despre alte biserici. Am găsit, de pildă, exemple ale unor misiuni în bisericile ortodoxe din Grecia, din Cipru şi din Rusia. Am avut parte de câteva expe­rienţe trăite în direct, în diaspora românească din Spania şi Franţa, unde preoţi ortodocşi români desfăşoară activităţi cu tineri şi copii, la un nivel foarte înalt. Iar în mo­mentul când Dumnezeu a îngăduit să devin sluji­tor al său, am constatat că biserica în care am fost rânduit să slujesc este un pământ bun, un loc priel­nic pentru a desfăşura activităţi cu tinerii şi copiii.

- În luna octombrie a acestui an, în prezenţa ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardea­lului, a avut loc sfinţirea şi inaugurarea oficială a Centrului Bisericesc "Sf. Nectarie" din Me­diaş, lăcaş amplasat în imediata apropiere a bisericii în care slujiţi. Cum s-a născut acest centru şi cu ce scop?

- Ideea a existat în sufletul meu încă din anii studenţiei, când mă gândeam că, în momentul în care voi ajunge slujitor al lui Hristos, va trebui să fac şi altceva pe lângă slujbă, pe lângă Sfânta Litur­ghie, vecernie, utrenie şi celelalte rânduieli bise­ri­ceşti. M-am gândit că, în vremurile pe care le trăim, e nevoie să ne aplecăm mai mult înspre cei tineri, spre copii, iar aplecarea se poate desăvârşi în pri­mul rând prin rugăciune, apoi prin activităţi co­mune. Această activitate împreună se poate des­făşura şi sub omoforul lăcaşurilor de închinare, dar şi în alte spaţii, ce pot fi construite, dacă nu există deja. Am început demersul de a construi acest cen­tru bisericesc, pe care l-am închinat Sfântului Nec­ta­rie, în mai, 2014, iar lucrările au fost finalizate în luna octombrie 2016, când a şi fost sfinţit. Clădirea în care funcţionează a fost ridicată de la zero, pe locul unde era, odinioară, o grădină de flori.

- Când v-aţi început activitatea ca preot la această biserică, exista un nucleu de tineri, de copii pe care l-aţi preluat?

- Nu, n-a existat. Dar, încă din prima duminică în care am slujit singur, pe 18 decembrie 2011, am transmis o invitaţie cre­dincioşilor prezenţi în bise­rică, spunându-le: "Vreau ca, începând cu duminica viitoare, să veniţi cu copiii şi ne­poţii! Vrem să ne preocupăm de viaţa lor, de buna lor creştere, în sânul bisericii or­to­doxe!". De fapt, a fost o invitaţie de su­flet, pe care m-am străduit să o sădesc şi în sufletele credincioşilor. Ei au trans­mis-o mai departe, iar în duminica viitoa­re, pe 25 de­cem­brie, ziua de sărbătoare a Naşte­rii Mântui­torului, la biserică au venit peste 20 copilaşi şi vreo 20 de tineri, peste 18 ani. M-am bucurat, am căutat să stau de vorbă cu cei mai mari la ieşirea din biseri­că şi aşa am făcut primul pas spre apropie­rea de ei. După praznicul Bote­zului Dom­nului din 2012, am programat întâlniri concrete, clare, cu copiii şi cu tinerii.

Colindele aducătoare de linişte

- A crescut, în timp, grupul tinerilor cu care desfăşuraţi activităţi?

- S-au mai şi risipit din ei, unii au cres­cut, şi-au luat zborul spre alte meleaguri, astăzi există un nucleu solid, al tinerilor de peste 18 ani, sunt peste 30 de persoane cu care ne întâlnim constant şi desfăşurăm activităţi împreună. Cu timpul, gheaţa s-a spart. Şi-au înfrânt timiditatea şi s-au des­chis sufleteşte. Am reuşit să ne apro­piem, să ne cu­noaştem. Am început să cântăm pri­cesne împreună, am citit şi am comen­tat fragmente din Sf. Scriptură, am dezvol­tat primul atelier de confecţionare a mărţi­şoa­relor în 2012. Nici copiii n-au fost uitaţi. Îm­pre­ună cu ei am pornit spre azilele şi centrele sociale din oraş, iar după ce s-a construit şi s-a utilat cen­trul bisericesc, ne-am transferat activitatea în acest loc.

- Ce fel de activităţi se desfăşoară aici?

- Avem activităţi diverse. De exem­plu, în aceas­tă perioadă premergătoare Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, încercăm să colindăm, să con­fecţionăm diferite obiecte pe care le vom pune în valoare la un bazar orga­nizat într-una din dumini­cile postului. Cu bănuţii obţinuţi ne vom apleca asupra nevoilor celor aflaţi în lipsuri materiale. În centrele sociale din urbe, în spital, colindele vor fi aducătoare de linişte, de mângâiere, vestitoare ale Naşterii Mântuitorului. Dar ne vom strădui să ajun­gem şi pe la casele credincioşilor, pe care nu-i mai prea caută nimeni: oameni bolnavi, în lipsuri, oameni singuri, care au nevoie de mângâiere.
De la începutul lunii noiembrie, la centrul nos­tru bisericesc funcţionează şi o cantină socială. Ne-am străduit să oferim zece prânzuri săptămâ­nale şi am încercat să ne aplecăm mai ales spre copiii din familii cu un singur părinte, care merg la şcoală, dar n-au, săracii, măcar o bucată de pâine în ghiozdan. În parteneriat cu Biblioteca Munici­pală, am organizat şi o mică bibliotecă, cu câteva zeci de volume de literatură română şi universală, la care am adăugat titluri din literatura bisericească. Această bibliotecă este deschisă tuturor credin­cioşilor, tuturor celor care au drag de citit.

Promovând dumnezeirea

- Părinte Flaviu Fleşer, felul în care vă îm­pliniţi mi­siunea arată o imagine a bisericii orto­doxe diferită de "răceala" care i se impută ade­seori, de "încremenirea" ei în rolul de biserică oficială în stat.

- Nimic adevărat din ce spu­neţi! Cum frumos zicea părintele Ra­fail Noica, "Ortodoxia este firea omului". Ortodoxia este normalitate, iar normalita­tea defi­neşte şi rugăciunea pe care omul o spune în biserică sau acasă, dar şi aplecarea spre semenii în suferinţă, spre tineri, spre copii, spre binele pe care simt că trebuie să îl facă. Ortodoxia este, în primul rând, o celebrare fierbinte a lui Dumnezeu, bucuria unui Dum­nezeu minunat, pe care tinerii îl acceptă ime­diat.

- Atât biserica în care slujiţi, cât şi Centrul bisericesc "Sf. Nectarie" sunt amplasate în cimiti­rul ortodox al municipiului Mediaş. Are şi o va­loare simbolică faptul că vă întâlniţi cu tinerii într-un spaţiu al tristeţii de după moarte?

- O legătură există, incontestabil, între viaţa de aici şi cea de dincolo, între cei care mai călătorim pe marea acestei vieţi şi cei care au părăsit-o. Pe de o parte, tinerii arată respingere faţă de moarte, pentru că nu conştientizează că, la un moment dat, va veni şi acest pas, va exista şi acest moment în viaţa lor. Au fost părinţi care şi-au adus copiii la activităţi şi, la început, au fost reticenţi, întrebând de ce n-am construit centrul în altă parte, că e în­con­jurat de multe morminte. Cu timpul, această idee a dispărut, n-a prins rădăcini în sufletul nimă­nui, nici măcar al tinerilor. Vin şi sunt dezinvolţi, nu au nicio problemă, nu sunt stingheriţi de faptul că în jur sunt morminte. Dimpotrivă, se întâmplă, de multe ori, să ne intersectăm cu convoaie mortua­re. Dar asta ne oferă posibilitatea să înţelegem că moartea este o realitate care nu trebuie să ne sperie, ci să ne responsabilizeze, astfel încât, încă din anii tinereţii, să trăim cât mai frumos, cât mai aproape de Dumnezeu, împărtăşind iubire, preţuire şi ajutor faţă de semenii aflaţi în suferinţă.

Aplecare în taina inimii

- Am observat că foarte mulţi dintre credin­cioşii care vin la această biserică sunt îmbrăcaţi fie în costum popular, pe de-a-ntregul, fie poartă măcar câte o ie frumoasă, câte o "cămeşă", atât femeile, cât şi bărbaţii. Şi asta se întâmplă dumi­nică de duminică în toate bisericile din Me­diaş. E ceva ce nu am prea văzut în alte oraşe din ţară!

- Portul tradiţional românesc specific zonei e purtat, în general, la marile praz­nice. Le-am sugerat de multe ori credin­cio­şilor că ar fi bine să începem să promovăm legătura între ortodo­xie şi românism, fără a face din asta patriotism afişat, extremist. De altfel, eu cred că ia populară, portul popular au mare legătură cu viaţa bisericii şi este o vestimen­taţie care aduce, prin sim­plitate şi puritate, o frumuseţe în plus trăirii bisericeşti.

- Slujbele de seară pe care le oficiaţi în bise­rică se desfăşoară doar la lumina lumânărilor. Un gest care conferă o căl­du­ră aparte, o intimi­tate extraordinară acelor momente...

- Slujbele de seară au un specific me­ditativ, de aceea am recurs la această me­todă. Biserica e micuţă, iar la lumina lumâ­nărilor descoperim mai uşor taina sufletu­lui nostru. În momentul în care lu­crurile artificiale sunt eliminate, tu, ca şi credin­cios, ca preot slujitor, reuşeşti să te concentrezi mult mai uşor şi să rămâi în acea stare de con­centrare, de aten­ţie doar înspre Dumnezeu. Pen­tru că, în mo­men­tul în care nu-l vezi pe cel de lângă tine, ci-ţi aţinteşti privirea doar spre Sfântul Altar iar, în faţa iconostasului, zăreşti, în reflecţie, chi­purile Mântui­torului şi al Maicii Preacurate, luminate de două lumânări, interiorizarea ta se desăvârşeşte. Reuşeşti să te apleci în taina inimii, cum spun Sfinţii Părinţi, să cobori mintea în ini­mă şi astfel, să par­curgi în taină şi în gând de rugăciune pro­fundă ceea ce se rosteşte, se cântă, se vrea aşezat în inima ta.
Pentru acest de­mers am avut consim­ţământul credincio­şi­lor, nu a fost un de­mers al meu personal, am încercat să le arăt oamenilor că se poate şi altfel, să-i îndemn să-şi descopere fru­mu­seţea sufletului şi să descopere rugăciu­nea din inima lor, să reuşeas­că să treacă de la etapa raţionalului, a mentalului, spre cea care zideşte întru totul fiinţa umană. Am avut parte de reacţii foarte interesante, de la oa­meni în vârstă (cu toate că îmi place să folosesc expresia Pa­triarhului Daniel, care spunea că "În biserică nu există oameni vârstnici, ci doar oameni tineri, de toate vârstele!"). Oamenii aceştia, care nu trăiseră niciodată o slujbă de seară doar la lumina lumânării, mi-au spus: "Părinte, e minunat, reuşesc să fiu mai atent decât eram înainte la ce se întâmplă în bise­rică!". Iar copiii au devenit de la început colabora­torii mei. În momentul când începea slujba vecer­niei şi dădeam binecuvântarea mică, dacă mai era aprins vreun beculeţ, mergeau şi-l stingeau, ca ast­fel să se desăvârşească gândul nostru în taina bise­ricii.

"Post binecuvântat"

- Postul Naşterii Domnului abia a început. Discutând cu câţiva dintre părinţii din parohia dvs., am constatat cu surprindere că mulţi dintre copii ţin, la rândul lor, posturile de peste an. E lăudabil, deşi nu e simplu deloc!

- Celor care se vor strădui să ţină acest post le spun: "Post binecuvântat!". Îmi place să definesc postul ca fiind o stare. O stare firească a omului, o adaptare la un nou demers care priveşte integritatea fiinţei umane. Suntem chemaţi să avem un alt regim alimentar, dar suntem chemaţi să avem şi un alt regim sufletesc. Suntem chemaţi, în această vreme a postului, să înmulţim rugăciunea, să ne schimbăm mintea, gândurile... Îmi place să folosesc expresia sta­reţului Tadei, ca­re nu de puţine ori repeta înaintea uce­nicilor această sin­tag­mă: "Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa!". Şi tocmai de aceea sun­tem chemaţi să avem grijă mare, mare grijă la ceea ce gândim. Prin în­mulţirea rugăciunii, postul ne oferă pri­lejul unei stări mai profunde de medi­ta­ţie, ne oferă pri­vilegiul unei relaţii continue cu Dum­ne­zeu, ne oferă posibilitatea săvâr­şirii faptelor bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că "mi­lostenia este bră­ţara sufletului". Ei, bine, în vremea postului, suntem chemaţi să între­prin­dem acest de­mers al milosteniei, atât al celei materiale, cât şi al celei spirituale. Şi dacă în această perioadă de 40 de zile vom învăţa mai multe decât în restul anului, din punct de ve­de­re spiritual, dea bunul Dumnezeu ca şi după 25 de­cembrie, starea de postire să se continue! Adică să nu renunţăm la meditaţie, la rugăciune, la miloste­nie, la tot ceea ce am înfăptuit frumos în aceste zile binecuvântate de Dumnezeu. Regimul sufletesc tre­buie să devină o constantă a existenţei noastre pă­mânteşti.