Am să încep cu un reproş: în rubricile revistei "Formula AS" doar femeile şi problemele lor sufleteşti sunt prezente. Noi, bărbaţii, strălucim prin absenţă, motivele fiind uşor de ghicit: femeile sunt mai harnice la scris şi tot ele îşi exteriorizează mai uşor sentimentele. Nu sunt misogin, dar trebuie să recunosc că această discriminare mă irită. De ce dreptul la suferinţă şi la compasiune este acordat aprioric sexului slab? De ce nimeni (nici măcar cel în cauză) nu vrea să recunoască deschis şi fără complexe, cât de slab şi de vulnerabil poate fi câteodată bărbatul?
Am ezitat mult până să scriu acest text. Cu o hărnicie demnă de o cauză mai bună, am aruncat la coş mai multe epistole abia începute. Mi se părea că vorbele nu-mi aparţin, că trădează un sentimentalism penibil. În plus, aveam un acut gând al deşertăciunii, mereu întrebându-mă: la ce bun? cui îi pasă? ce rezolv în definitiv? Câteva zile mai târziu, răspunsul a ţâşnit ca o lovitură de secure, simplificându-mi brusc ezitările. Că îmi convenea sau nu, trebuia să accept realitatea: fugeam de mine. Nu eram în stare să recunosc sincer, bărbăteşte, fără jenă, că sunt singur. Mă purtam de parcă singurătatea ar fi fost o gravă infirmitate fizică, o dizgraţioasă boală de piele, pe care se cuvine să o ţii cât mai departe de privirile indiscrete ale celorlalţi.
Da, sunt singur. Singur, alături de o femeie plină de calităţi - încă frumoasă, inteligentă, gospodină, dar rece şi dominatoare prin personalitatea ei puternică, poate prea perfecţionistă. Ca la spovedanie, evit să vorbesc despre ea şi despre defectele ei. În faţa lui Dumnezeu, a colii albe de scris, a propriei conştiinţe, trebuie să te referi la tine, la faptele şi slăbiciunile tale personale. Ei bine, sunt singur! Mărturisesc adevărul acesta, de care mi-e frică: sufăr îngrozitor de singurătate şi nu ştiu cum să lupt cu umbrele ei.
Am 50 de ani şi nu mă consider deloc bătrân. Simt însă că am intrat într-o bifurcaţie periculoasă a vieţii. Încotro să o iau? Ezit, dar - în realitate - mi-e teamă. Sunt dascăl de profesie şi încă unul bun (o spun fără falsă modestie). Anul trecut însă am trăit o experienţă pe care nu o pot depăşi uşor: m-am trezit pus pe tuşă din cauza reducerii de personal. Lovitura a căzut ca un trăsnet. Din cineva, am devenit peste noapte un nimeni. Mă simţeam aruncat ca o cârpă - amestec de umilinţă profundă şi de revoltă. Totul mi se părea nedrept şi absurd. Muncisem aproape 30 de ani, crescusem tineri specialişti, cărora le oferisem tot ce aveam eu mai de preţ: meserie şi afecţiune.
La început, soţia m-a încurajat formal: "În viaţă sunt nenorociri mai mari". Apoi, a început cu reproşurile, amintindu-mi de meditaţiile copilului pentru facultate; de pensia alimentară pe care o plăteam pentru un alt copil, dintr-o căsătorie anterioară. Chiar dacă nu-mi spunea nimic, privirea ei părea să mă ţintuiască la zid. Viaţa mea devenise, dintr-o dată, anapoda. Suspicios, mi se părea că nu mai aveam nici un cuvânt de spus în casă, că băiatul nu mă mai asculta, că vechii prieteni evitau acum să ne mai viziteze, că devenisem pentru toţi o povară. Cu soţia trăiam deja în contratimp - când voiam să discut şi să-mi deschid inima, ea era obosită şi fără chef; când voia să m-asculte, mă închideam în mine cu o mie de lacăte. Nu e plăcut să constaţi că la 50 de ani nu-ţi mai găseşti locul, că nu mai controlezi nimic. Mai tânără decât mine cu zece ani, părea mai înfloritoare ca oricând şi accesele ei de veselie îmi stârneau nedemne gânduri de gelozie. Odată, m-a surprins umblându-i în poşetă. Mi-a fost ruşine să recunosc că, suspectând-o, căutam un semn al infidelităţii. Am lăsat-o să creadă că umblam după bani. Treaba asta, cât şi celelalte gesturi încâlcite din noua noastră viaţă m-au făcut să mă retrag definitiv în mine. La rândul ei, soţia îmi repeta mereu că m-am schimbat, reproşându-mi că nu vreau să comunic cu ea. Era chiar reproşul pe care voiam să i-l fac. Eram singuri în doi. Zi după zi, am adunat în mine tot năduful acestei lumi. Eram atât de vulnerabil, încât orice mă jignea şi mă umilea: vitrinele luxoase din centru, maşinile noilor îmbogăţiţi, pantofii descusuţi prin care pătrundea lesne apa de ploaie. Simţeam că trebuie să discut cu cineva despre toate acestea. Simţeam că explodez dacă nu-mi descarc sufletul. Cui însă? Prietenii (atâţia câţi rămăseseră) aveau problemele lor. Erau mereu grăbiţi, cu ochii la ceas. Toţi, inclusiv preotul la care m-am spovedit, mă sfătuiau să am răbdare. Şi, într-adevăr, după un an de aşteptare, în aparenţă măcar, situaţia mea s-a rezolvat: mi-am găsit de lucru la o facultate particulară. Din păcate, nimic nu mai poate fi ca înainte. Am devenit ursuz, apatic, necomunicativ. Mă privesc în oglindă şi nu mă mai recunosc.
Am citit undeva că cea mai periculoasă vârstă este cea de 50 de ani; că acum are loc ultima izbucnire sentimentală a bărbaţilor. Până şi de asta mă tem. Ar fi cumplit să alerg ca nebunul după o puştoaică plină de viaţă, eu gâfâind caraghios la întâlnire, cu zarzavatul de flori în braţe. Mi-e teamă de ridicol, de opusul lucidităţii, de tot ceea ce poate fi un simplu şi ultim foc de paie. Ştiu că scriindu-vă nu rezolv nimic, dar totuşi de bărbaţi cine se ocupă? Sunt ei oare atât de puternici încât să nu mai aibă nevoie de ajutor? Eu am. Dacă tot am avut curaj să scriu această scrisoare, am curajul să aştept şi-un răspuns.
IULIAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
