"La mulţi ani!", spune japonezul, ridică în cinstea celor prezenţi un păhăruţ de horincă şi-l dă pe gât. Apoi întreabă, cu un zâmbet abia schiţat: "Câţi moroşeni sunt în sală?", şi este primul cu mâna pe sus. Lansarea celui mai nou album de fotografie semnat Miya Kosei, cel de-al nouălea dedicat Maramureşului, a avut loc pe 10 noiembrie la Ceainăria Cărtureşti, acolo unde japonezul a fost înconjurat de câţiva dintre numeroşii săi prieteni pe care şi i-a făcut de-a lungul anilor în România. Mai precis, sunt 50 de ani de când Kosei, autointitulat "romaniac", colindă ţara de două, trei ori pe an, cu busola orientată spre nord, spre Maramureş, locul său de suflet. Un motiv întemeiat pentru a fi numit "ambasador al Maramureşului" chiar de ambasadorul Japoniei la Bucureşti, care, prezent la lansare, a dezvăluit interesul real al familiei imperiale pentru zonele tradiţionale ale României. "Ce ţară frumoasă avem!", spune o doamnă, ca pentru sine, în timp ce răsfoieşte paginile albumului. Într-o perioadă în care tot mai mulţi români se întorc acasă cu cărţi, albume, expoziţii de fotografie despre ţările îndepărtate pe care le-au străbătut, un japonez ne arată cum a fost odată un ţinut legendar de-al nostru. Pentru că fotografiile lui Miya Kosei prezintă, din păcate, un Maramureş aproape dispărut.
"Fotografia este o specie a iubirii"
"Maramureşul meu", precedentul album al lui Miya Kosei, apărut în urmă cu doi ani, aduce în prim-plan compoziţia şi sobrietatea fotografiilor în alb şi negru. Noul album propune o explozie de culori, în care verdele ierbii, roşul din hainele moroşenilor, albastrul cerului te aduc mai aproape de viaţa de zi cu zi a acestora. Lucrul la acest album a durat opt luni, cu scanarea filmelor făcută la Budapesta, hârtie adusă de la Viena şi tiparul făcut la Cluj, la Editura "Idea", care pentru japonez are numai cuvinte de laudă. Fotografiile sunt realizate în anii '70, '80 şi '90, în tot Maramureşul, însă multe dintre ele într-un sat drag japonezului, Poienile Izei. "De-a lungul bazinului râului Iza apare un luminiş în pădure şi acolo este o altă lume, de o frumuseţe spectaculoasă, iar oamenii ce trăiesc acolo îşi adoră tradiţiile şi valorile. Satul este izolat, la 12-13 kilometri de şoseaua principală, kilometri pe care i-am străbătut pe jos sau cu câte o maşină de ocazie. Când am ajuns prima oară acolo, se făcuse deja întuneric, nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam la cine să merg. Am intrat într-o curte unde era lumină şi de unde venea un miros înţepător. Se făcea ţuică la cazan, iar în jurul cazanului erau miliţianul şi directorul şcolii din sat, care se cinsteau de zor. M-au luat lângă ei, ne-am împrietenit imediat, am vorbit şi am băut ţuică până dimineaţa, când m-am culcat în casa directorului. Avea un băieţel care acum a ajuns un om foarte deştept, este profesor universitar la Dublin".
O sută şaptezeci de călătorii în România
Miya Kosei a cunoscut pe drumurile sale de ţară sute şi sute de oameni, s-a împrietenit şi a fost îndrăgit de ţărani, de preoţi, de învăţători, de ţigani, de oameni de vază de la oraş. Imaginile sale, chiar dacă latura lor documentară are o valoare de necontestat, nu sunt cele ale unui fotoreporter. Şi nicidecum cele ale unui turist, oricât de entuziast ar fi acela. Fotografia cu o ţărancă ce îmbrăţişează, cu ochii închişi, o oaie neagră, în blana căreia se prinsese zăpadă, la fel ca în hainele femeii, spune multe despre Miya Kosei. Sunt fotografiile unui om de-al locului, aşa cum a devenit el de-a lungul celor 170 de călătorii în România. Un străin dintr-o ţară îndepărtată, care s-a afundat în cultura moroşenilor, a dormit în fân, a băut horincă cot la cot cu ei, a mâncat cu poftă sarmale, a petrecut nopţi întregi încercând să traducă ţâpuriturile oamenilor de la joc. Sunt puţine portrete în album. Şi mai puţine peisaje. Fotografiile se concentrează pe viaţa comunităţii, ritualuri, trecerea anotimpurilor, obiceiurile zilnice ale oamenilor. "Fotografia este o specie a iubirii, la nivelul memoriei, al imaginaţiei, trebuie să ai o mare admiraţie pentru ceea ce fotografiezi. Fac fotografii în România de 50 de ani, sunt foarte atras de frumuseţea naturală şi de frumuseţea din sufletele oamenilor. Oamenii din România dau mereu o compoziţie de o formă minunată. Ei nu-şi dau seama de prezenţa mea şi nici de cât de fotogenici sunt. Îmi plac expresiile de pe chipurile lor. Gesturile lor sunt fireşti. Modul lor autentic de a gândi îmi mişcă sufletul. Când fac o fotografie despre oameni, mă îndrăgostesc de ei la prima vedere, fie că este vorba de copii, de fete la vârsta măritişului sau de bărbaţi în toată firea. Pur şi simplu îi iubesc, ajung să mă uit la ei ca la mine însumi şi apoi apăs declanşatorul aparatului. Toate lucrurile formează un singur corp. Pot spune fără ezitare că fotografiile reprezintă sentimente de afecţiune. Iată, de pildă, fotografia de pe coperta noului album, făcută cu mai bine de 25 de ani în urmă. Fetiţa cu basma pe cap ce păstoreşte câteva oi pe coama unui deal. Striga la ele cu o voce adorabilă: «Hai la mama!». Am întrebat-o ce vrea să se facă atunci când va creşte, va fi mare şi mi-a spus că vrea să fie un arbore mare, pe ramurile căruia să se odihnească şi să cânte păsărelele. De fiecare dată când privesc această fotografie, simt o emoţie puternică, şi de fiecare dată, mă străbate o senzaţie nouă. Emoţiile n-au limite. Fata a crescut şi eu mă întreb pe unde umblă spiritul ei de atunci, al copilei ce voia să devină un copac. De câte ori mă gândesc la sufletul ei, prins cu tandreţe pe film, cu oile strălucind în culori platinate în lumina iernii timpurii, resimt o vagă tristeţe. Sunt uşor rănit de acest conflict între frumuseţe şi tristeţe. Timpul nu se mai întoarce niciodată."
Centrul lumii
Miya Kosei a ajuns pentru prima oară în România la mijlocul anilor '60, în cursul unei călătorii epice între Rusia şi Europa Occidentală. Spune că a întâlnit oameni de treabă în întreaga lume, însă de români s-a îndrăgostit, de felul lor de a fi. Atunci, prima oară, avea de gând doar să stea o zi-două la Bucureşti, apoi să meargă mai departe. A rămas două luni prin ţară, pe la oamenii cunoscuţi prin tren, pe uliţe, care nu-l mai lăsau să plece. Toţi îi ziceau că ar trebui să ajungă în Maramureş, iar când a ajuns acolo, a avut o senzaţie de "déja vu", a fost uluit de asemănarea cu zona rurală a Japoniei în care a copilărit, după ce un bombardament a distrus casa familiei din Tokyo. Sate la poale de munte, crescători de animale, oameni ce vorbesc tare, strigă, ţin la tradiţiile lor, toate acestea îi erau cunoscute. Pentru Kosei, Maramureşul a devenit centrul lumii, locul în care se întoarce, negreşit, an de an. La 79 de ani, japonezul continuă să-i străbată dealurile şi uliţele, atât de schimbate.
"Cine vrea să ştie ce va veni trebuie să ştie ce-a fost!"
A început să facă fotografii la 14 ani, cu un aparat atât de mic, încât îi încăpea în palmă, aparat pe care şi l-a cumpărat din banii strânşi ca distribuitor de ziare. În tinereţe, Miya a fost un om al literelor, redactor la ziar, scriitor şi cititor vorace, dependent de un vestit cartier al anticariatelor din Tokyo. Lucrurile s-au schimbat drastic, atunci când un prieten al său, student, i-a oferit un bilet dus până la Moscova, sfătuindu-l să-şi scoată nasul din cărţi şi să cunoască viaţa cu propriii ochi. Aparatul de fotografiat a devenit un tovarăş de drum nelipsit al noii sale vieţi, cea de călător. "Mi-am amintit de ceea ce-mi povestise mama. Când era mică, a făcut o boacănă şi, atunci când bunicul a vrut să o înhaţe, s-a ascuns într-un mic spaţiu de sub podea. Bunicul o căuta şi striga: «Unde te-ai ascuns?». Iar ea tăcea chitic acolo, privind uluită la grădina din faţa casei, care arăta cu totul altfel decât ştia ea. Avea să mai revină deseori în acel loc secret, pentru că acolo i s-a deschis o lume nouă, cu noi dimensiuni. Mai târziu, mama avea să facă fotografii, să scrie poeme în proză, iar acestea au fost influenţate de acea întâmplare, de acea schimbare de perspectivă. Eu, la rândul meu, încerc să fotografiez lucrurile esenţiale. Care sunt invizibile! Poţi vedea ceva cu adevărat numai cu inima. Vizibilul este numai un moment, invizibilul este etern. Ştiam asta din Noul Testament, citisem şi în scrierile lui Antoine de Saint-Exupéry, însă am simţit şi am învăţat pe propria piele în Maramureş. Mi-a plăcut toată viaţa să aflu lucruri noi, să învăţ, iar Maramureşul mi-a oferit enorm în acest sens. Am primit în dar o generoasă porţie de spiritualitate de la acei oameni. Am cunoscut un mod de viaţă autentic şi sentimente venite din inimă. Mi-ar plăcea ca cei ce deschid albumul să înţeleagă mesajele pe care le transmit oamenii fotografiaţi, pentru că purtarea şi expresiile lor conţin ceva foarte profund. De aceea le spun tinerilor: «Cine vrea să ştie ce va veni trebuie să ştie ce-a fost!». Lucrurile din vechime şi tradiţiile rămân mereu noi şi nu vor fi depăşite niciodată."