Cineva, cândva, m-a rugat să-i spun o poveste cu îngeri. Dinaintea ochilor mi-a apărut mâna dreaptă a bunicii mele, Floarea. O mână de înger pus la plug, ca să-i hrănească pe păcătoşi.
Altcineva mi-a cerut să descriu sfinţenia. Şi nimic nu se potrivea mai mult decât chipul bunicii, subţiat de posturi, străbătut de lacrimi pentru alţii şi luminat de candelă, pe jumătate, ca luna în Primul Pătrar. Pentru mine e lucru lămurit până azi.
Altcândva, oarecine m-a întrebat: dacă ţăranul român calcă a împărat, prin ce se distinge femeia lui? Iar răspunsul mi-a fost repede: ea păstrează cheile Raiului. Dovadă este bunica.
Aşa încât nu-i de mirare că eu am cunoscut raiul încă din viaţa aceasta. Într-un sat deluros, mărginit de pădure, între două ape. Româneşti. A fost oarecând, în copilăria mea. Între timp, acel rai a dispărut. Mai toţi locuitorii lui s-au dus să-l caute în altă parte, ori s-au mutat în cel veşnic. Astăzi, bunica din partea mamei a trecut, şi ea, din rai în Rai. Prea s-a rugat pentru asta. S-a deschis o uşă în pământ, undeva în spatele bisericii de piatră, veche de cinci secole, şi gata. Floarea a păşit, cu alai flori-surori, şi ne-aşteaptă dincolo.
Dorul de bunica se cuibărise în mine demult, de când a căzut la pat - să tot fie vreo zece ani -, chiar dacă o vedeam la răstimpuri. De raiul Româneştilor, încă mai de mult. Mi-l ostoiesc cu icoanele pe care le-am ascuns, ca un fur, în coşul pieptului. Scot câteodată una, pe-nserat. În ea pâlpâie mai multă viaţă decât în restul vieţii mele. Şi mă închin ei.
Toate poartă chipul bunicii, deşi fiecare spune altă poveste. Una este despre prima mea iubire. O alta, despre cum un înger m-a salvat de la înec. Alta, despre toate legendele satului aflate într-o noapte de iarnă, la dezghiocat porumb. Alta, despre cum ne-a fost furat Crăciunul, acum 27 de ani. Alta, despre întâia întâlnire cu adevărul. Aveam vreo cinci ani, cred. "Ce este adevărul, bunico?". "Adevărul este în linguriţa de argint, pe care o ţine părintele în mână, în faţa altarului".
Toate aceste icoane şi încă altele, despre care nu vă vorbesc acum, vindecă. Mie mi-au vindecat frica. Frica a devenit un cuvânt cu alte înţelesuri: Floarea, Româneşti, Icoane, Crăciun, Adevăr... Ele m-au învăţat că frica vine din dragostea îndreptată spre suprafaţa realităţii. Lasă dragostea în firescul ei, spre înlăuntrul lucrurilor, şi tot ce iubiţi va deveni nemuritor!
Este primul miracol făcut de bunica. Îl mărturisesc abia acum, când ea şi-a câştigat Raiul. Cum suntem însă în preajma Crăciunului, poate că această minune va deschide drum şi altora.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
