Am să încep cu un reproș: în rubricile revistei "Formula AS" doar femeile și problemele lor sufletești sunt prezente. Noi, bărbații, strălucim prin absență, motivele fiind ușor de ghicit: femeile sunt mai harnice la scris și tot ele își exteriorizează mai ușor sentimentele. Nu sunt misogin, dar trebuie să recunosc că această discriminare mă irită. De ce dreptul la suferință și la compasiune este acordat aprioric sexului slab? De ce nimeni (nici măcar cel în cauză) nu vrea să recunoască deschis și fără complexe, cât de slab și de vulnerabil poate fi câteodată bărbatul?
Am ezitat mult până să scriu acest text. Cu o hărnicie demnă de o cauză mai bună, am aruncat la coș mai multe epistole abia începute. Mi se părea că vorbele nu-mi aparțin, că trădează un sentimentalism penibil. În plus, aveam un acut gând al deșertăciunii, mereu întrebându-mă: la ce bun? cui îi pasă? ce rezolv în definitiv? Câteva zile mai târziu, răspunsul a țâșnit ca o lovitură de secure, simplificându-mi brusc ezitările. Că îmi convenea sau nu, trebuia să accept realitatea: fugeam de mine. Nu eram în stare să recunosc sincer, bărbătește, fără jenă, că sunt singur. Mă purtam de parcă singurătatea ar fi fost o gravă infirmitate fizică, o dizgrațioasă boală de piele, pe care se cuvine să o ții cât mai departe de privirile indiscrete ale celorlalți.
Da, sunt singur. Singur, alături de o femeie plină de calități - încă frumoasă, inteligentă, gospodină, dar rece și dominatoare prin personalitatea ei puternică, poate prea perfecționistă. Ca la spovedanie, evit să vorbesc despre ea și despre defectele ei. În fața lui Dumnezeu, a colii albe de scris, a propriei conștiințe, trebuie să te referi la tine, la faptele și slăbiciunile tale personale. Ei bine, sunt singur! Mărturisesc adevărul acesta, de care mi-e frică: sufăr îngrozitor de singurătate și nu știu cum să lupt cu umbrele ei.
Am 50 de ani și nu mă consider deloc bătrân. Simt însă că am intrat într-o bifurcație periculoasă a vieții. Încotro să o iau? Ezit, dar - în realitate - mi-e teamă. Sunt dascăl de profesie și încă unul bun (o spun fără falsă modestie). Anul trecut însă am trăit o experiență pe care nu o pot depăși ușor: m-am trezit pus pe tușă din cauza reducerii de personal. Lovitura a căzut ca un trăsnet. Din cineva, am devenit peste noapte un nimeni. Mă simțeam aruncat ca o cârpă - amestec de umilință profundă și de revoltă. Totul mi se părea nedrept și absurd. Muncisem aproape 30 de ani, crescusem tineri specialiști, cărora le oferisem tot ce aveam eu mai de preț: meserie și afecțiune.
La început, soția m-a încurajat formal: "În viață sunt nenorociri mai mari". Apoi, a început cu reproșurile, amintindu-mi de meditațiile copilului pentru facultate; de pensia alimentară pe care o plăteam pentru un alt copil, dintr-o căsătorie anterioară. Chiar dacă nu-mi spunea nimic, privirea ei părea să mă țintuiască la zid. Viața mea devenise, dintr-o dată, anapoda. Suspicios, mi se părea că nu mai aveam nici un cuvânt de spus în casă, că băiatul nu mă mai asculta, că vechii prieteni evitau acum să ne mai viziteze, că devenisem pentru toți o povară. Cu soția trăiam deja în contratimp - când voiam să discut și să-mi deschid inima, ea era obosită și fără chef; când voia să m-asculte, mă închideam în mine cu o mie de lacăte. Nu e plăcut să constați că la 50 de ani nu-ți mai găsești locul, că nu mai controlezi nimic. Mai tânără decât mine cu zece ani, părea mai înfloritoare ca oricând și accesele ei de veselie îmi stârneau nedemne gânduri de gelozie. Odată, m-a surprins umblându-i în poșetă. Mi-a fost rușine să recunosc că, suspectând-o, căutam un semn al infidelității. Am lăsat-o să creadă că umblam după bani. Treaba asta, cât și celelalte gesturi încâlcite din noua noastră viață m-au făcut să mă retrag definitiv în mine. La rândul ei, soția îmi repeta mereu că m-am schimbat, reproșându-mi că nu vreau să comunic cu ea. Era chiar reproșul pe care voiam să i-l fac. Eram singuri în doi. Zi după zi, am adunat în mine tot năduful acestei lumi. Eram atât de vulnerabil, încât orice mă jignea și mă umilea: vitrinele luxoase din centru, mașinile noilor îmbogățiți, pantofii descusuți prin care pătrundea lesne apa de ploaie. Simțeam că trebuie să discut cu cineva despre toate acestea. Simțeam că explodez dacă nu-mi descarc sufletul. Cui însă? Prietenii (atâția câți rămăseseră) aveau problemele lor. Erau mereu grăbiți, cu ochii la ceas. Toți, inclusiv preotul la care m-am spovedit, mă sfătuiau să am răbdare. Și, într-adevăr, după un an de așteptare, în aparență măcar, situația mea s-a rezolvat: mi-am găsit de lucru la o facultate particulară. Din păcate, nimic nu mai poate fi ca înainte. Am devenit ursuz, apatic, necomunicativ. Mă privesc în oglindă și nu mă mai recunosc. Viața nu mai are pentru mine absolut nici un sens. Munca nu îmi mai dă satisfacție, familia nici atât. Dragostea...
Am citit undeva că cea mai periculoasă vârstă este cea de 50 de ani; că acum are loc ultima izbucnire sentimentală a bărbaților. Până și de asta mă tem. Ar fi cumplit să alerg ca nebunul după o puștoaică plină de viață, eu gâfâind caraghios la întâlnire, cu zarzavatul de flori în brațe. Mi-e teamă de ridicol, de opusul lucidității, de tot ceea ce poate fi un simplu și ultim foc de paie. Știu că scriindu-vă nu rezolv nimic, dar totuși de bărbați cine se ocupă? Sunt ei oare atât de puternici încât să nu mai aibă nevoie de ajutor? Eu am. Dacă tot am avut curaj să scriu această scrisoare, am curajul să aștept și-un răspuns.
IULIAN