Despre patriotism, de Ziua Naţională a României
"Pentru mine, patriotismul e ca şi religia"
- Cântecele dvs. venite din adâncul istoriei Transilvaniei, precum şi preţuirea pe care i-o acordaţi costumului popular, pe care îl purtaţi ca un rege, v-au transformat într-o marcă a identităţii noastre naţionale, în care se recunosc mulţimi de români. Iată de ce, acum, la sărbătoarea Marii Uniri de la 1 Decembrie, vă propun să pornim acest dialog, cu un cuvânt care doare: patriotism. Ce înseamnă pentru dvs. patriotismul, noţiunea aceasta vulgarizată şi compromisă prin stridenţă şi fals?
- Cred că patriotismul însumează toate cercurile concentrice ale fiinţei noastre, pornind din imediata ei apropiere - locul în care te-ai născut, părinţii, limba în care rosteşti cuvântul "mamă" şi, odată cu vârsta, extinzându-le asupra specificului zonei în care trăieşti, asupra ţării, dar şi asupra celor printre care trăieşti, pentru că nu îţi poţi crea o identitate decât raportându-te la cei asemeni ţie, cât şi la cei diferiţi. Patriotismul este, fără îndoială învăţat şi simţit în primul "cerc", cel al familiei, şi apoi în şcoală, prin educaţie. Eu am învăţat că sunt român întâi acasă, de la părinţi, odată cu limba noastră, dar nu mă feresc să spun că educaţia patriotică primită când eram pionier, elev sau student, dincolo de propaganda de partid, era foarte convingătoare şi cu cele mai solide argumente istorice. De fapt, pentru mine, patriotismul e ca şi religia: nu mă bat în piept cu el, aşa cum nu fac nici cu credinţa! Nu spun altora că eu sunt patriot, aşa cum nu spun că postesc, că mă închin, că mă rog. Patriotismul este o stare, un sentiment, ceva personal foarte intim! Deci, nu-i cred pe cei care îşi declară fornăitor patriotismul, ci îi cred, mai degrabă, pe cei care şi-l afirmă prin fapte şi atitudine. E o şansă a noastră de diversitate, de frumuseţe şi de bogăţie culturală să spunem că suntem munteni, ardeleni, moldoveni şi, în interiorul acestor arii geografice, să fim şi mai diverşi. Dar toţi suntem români! E ca şi cum aş spune că mâna mea dreaptă e mai "Bocşa" decât mâna mea stângă, când, în tot corpul meu circulă acelaşi sânge! Tot aşa, poporul acesta, indiferent unde ar fi el aşezat, e însufleţit de aceleaşi idealuri, de aceleaşi principii istorice şi, mai ales, vorbeşte aceeaşi limbă. În toată diversitatea noastră, spre deosebire de alte ţări în care pe zone restrânse se vorbesc chiar trei-patru limbi şi dialecte diferite, noi avem o limbă comună. Indiferent de colţul de ţară în care mergi, dacă ceri "pâine" atunci pâine primeşti, dacă zici "apă", atunci apă ai! Eu ascult cu acelaşi drag şi muzică moldovenească, şi muzică din Dobrogea sau muzică din Oltenia, iar cu muzica tradiţională din Transilvania mergem în toată ţara, nu le cântăm doar ardelenilor. Iar publicul reacţionează la fel: şi pe munteni, şi pe moldoveni îi mişcă la fel de tare "Treceţi batalioane române Carpaţii", pentru că şi pentru ei, istoria zbuciumată a Ardealului, cel puţin de la unirea lui Mihai Viteazul şi până la Reîntregirea din 1918, a fost o rană deschisă. Avem atâtea elemente comune încât diferenţele nu fac decât să ne înfrumuseţeze, iar dincolo de ele este esenţa profundă a spiritului nostru românesc, care ne uneşte.
Istoria din pivniţa casei
Cu părinţii, în tinereţe
- E adevărat, dar cu toate acestea, ardelenii nu au fost cu nimic mai puţin români decât cei care au avut libertatea să-şi afirme acest lucru. Când prigoana a fost mai aprigă, şi-au afirmat prin gesturi discrete felul în care ei se simţeau români, cosându-şi tricolorul pe brâu, pe faţa de plapumă sau pe dosul pernei. Şi printr-o îndârjire, în sensul bun al cuvântului, şi îndeosebi printr-o rezistenţă prin credinţă şi prin educaţie, eu cred că asta i-a ţinut şi i-a ajutat să supravieţuiască. Îşi ascundeau micile simboluri materiale, dar îşi ascundeau chiar şi cântecele. Tatăl meu a fost învăţător şi, în perioada comunistă, despre două lucruri nu discuta cu mine decât în pivniţă: primul era faptul că pe vremuri a fost străjer, adică făcea parte dintr-un fel de organizaţie de tineret legată şi de regalitate, asemănătoare cercetăşiei de astăzi. Avea o poză cu regele, în costum de străjer, pe care o ţinea ascunsă în pivniţă: mi-a arătat-o de două ori. Al doilea lucru era că de câteva ori, tata mi-a cântat acolo, în pivniţă, "Deşteaptă-te, române!", care fusese interzis, o vreme, de comunişti. Tata cânta foarte frumos. Avea o voce de tenor foarte caldă. Era şi aceasta o formă de rezistenţă pe care tata ţinea să mi-o inducă, în speranţa că vremurile se vor schimba şi va putea să-şi afirme cu glas tare crezul. Primul cântec pe care l-am învăţat de la tata era un colind, "Nu dormiţi în astă seară", şi nu o dată am întâlnit, în cercetările mele pe teren, bătrâni care, după ce povesteam cu ei două-trei ore, îmi spuneau: "Noi colindele astea nu le-am mai cântat de 60 de ani, că pe vremea comunismului erau interzise!". Chiar dacă nu le-au cântat, ei nu le-au uitat! Iată, şi asta înseamnă patriotism: a te strădui să păstrezi, în ciuda tuturor vicisitudinilor istorice, toate caracterele care ne compun ca români: cântece care ne însufleţesc patriotismul, colinde care ne definesc spiritualitatea.
- V-aş întreba şi despre patriotismul românilor noştri plecaţi spre zările albastre ale lumii. Aţi umblat mult cu cântecul pe la ei. Cum sunt?
- Imediat după 1989, am avut şansa să merg în străinătate. Am stat mai multe luni în Statele Unite ale Americii, în Australia, am bătut Europa şi am putut să constat că pe atunci, românii din diaspora erau foarte dezbinaţi, din motive diverse şi, câteodată, absurde, provocate de simpatii politice, de opţiuni religioase, de apartenenţă la vechea emigraţie - cei care fugiseră din ţară în timpul comunismului, cu mari riscuri -, faţă de cei veniţi după '89, din "noua" emigraţie, fără niciun efort. Nu mai vorbesc de faptul că se acuzau reciproc: "Tu eşti securist!/ Ba tu eşti!". Nu de puţine ori, am încercat să mediez aceste conflicte, având la îndemână, în primul rând, mijloacele mele artistice: pe toţi i-am văzut înduioşaţi atunci când le-am cântat cântecele noastre de acasă. În ultimii ani, am văzut câteva schimbări în bine, datorate îndeosebi tinerilor plecaţi la studii, dar şi acelora plecaţi la muncă şi care au luat un bun exemplu de la alte comunităţi mai unite (polonezii, de exemplu). Noi, românii, nu suntem cu nimic mai prejos decât alţii, avem o cultură înaltă, ne adaptăm uşor situaţiilor dificile, suntem inventivi şi inteligenţi. Mă întristează faptul că nu avem, la nivel de ţară, o legătură strânsă cu românii din afara graniţelor României, ei suferă când nu-şi pot afirma pe deplin identitatea acolo unde trăiesc. Iată un alt bun exemplu în acest sens: Ungaria. Doi buni prieteni din Ungaria mi-au reproşat că m-au auzit afirmând pe un post naţional că nu-i iubesc pe unguri. Nu sunt un om fals, spun şi acum că nu-i iubesc, dar îi respect şi chiar îi admir şi îi invidiez pentru câteva lucruri, unul dintre ele fiind o politică naţională coerentă, pe care ar trebui să o avem şi noi, şi al doilea, o strategie pe termen lung, legată de păstrarea fiinţei naţionale şi de promovarea identităţii naţionale, pe care, de asemenea, ar trebui să o avem şi noi.
Magii folclorului transilvănean: Nicolae Furdui Iancu, Ioan Bocşa şi regretatul Drăgan Muntean
- Nu am instrumentele unui sociolog ca să fac o analiză precisă, sunt doar un român ca mulţi alţii, care încearcă să înţeleagă românismul ca pe o latură intrinsecă a personalităţii, să o simt şi să o afirm, dar să încerc să-i înţeleg şi pe ceilalţi, care nu simt la fel ca mine. Termenul globalizare este foarte complex, dar eu revin la lucruri simple: totul pleacă de la educaţie. De la cea făcută în familie şi în şcoală. Aici avem carenţe grave, pentru că părinţii sunt mult prea ocupaţi ca să se mai dedice unor asemenea discuţii lămuritoare cu copiii lor. De multe ori, relaţia cu copiii se limitează la a le asigura partea materială, un standard cât mai înalt. Ceea ce nu este rău, cu condiţia să nu fie neglijată partea cealaltă, cea spirituală, căci relaţia sufletească directă cu copilul tău nu se acoperă prin compensaţii materiale. Şi apoi, mai e şcoala, ca instituţie de educare în spirit patriotic, dar în ultima vreme, faptul de a vorbi despre sentimentul naţional e privit aproape ca o discriminare, imediat ce pronunţi cuvântul "patriotism" îţi sar în cap o mie de ONG-uri. Educaţia aceasta se face mai puţin prin cursuri de specialitate, cât prin modele! Iar modéle româneşti de atitudine patriotică găsim doar în istorie. Sigur, toată lumea lăcrimează când aude cântecul: "Jele-i tare codrului, de armele Iancului! Că le plouă şi le ninge şi n-are cine le-ncinge!" Dar un Avram Iancu nu se mai naşte astăzi, iar modelele de patriotism le cauţi cu lumânarea, printre contemporanii noştri. Patriotismul, ca o sumă de sentimente faţă de ţară confirmate prin fapte, e mai puţin vizibil, însă afişat ca o sumă de lozinci, "îi bugăt": stăm la fel de bine cu lozincile, ca şi în perioada dinainte. La acoperirea acestor lozinci cu fapte suntem noi deficitari! De aceea, cuvântul "patriotism" s-a demonetizat astăzi şi lumea îl foloseşte cu prudenţă sau îl evită cu totul. Avem acum atâtea alte "modele" străine, de la atitudinea în societate, până la comportamentul consumerist. Şi chiar modele de succes în viaţă, personaje intens mediatizate din lumea performanţelor financiar-economice, pe care le vezi, după puţină vreme, încătuşate la DNA, iar succesele lor puse sub semnul ilegalităţii. Vedem zilnic cum astfel de "mituri" se prăbuşesc! Şi atunci, copilul ce să înţeleagă?...
Cu Dumitru Fărcaş
- Eu cred în continuare în puterea de rezistenţă a naţiei noastre, pentru că au trecut perioade mult mai grele şi mai dramatice peste noi, şi le-am depăşit. Am demonstrat că în momentele dificile ştim şi să ne adunăm, că avem forţă interioară pentru asta. Şi mai cred în bunul simţ nativ, moştenit de la părinţii noştri şi de la înaintaşii noştri, despre care sunt convins că nu poate dispărea aşa de repede din gena noastră. Sunt convins că şi identitatea naţională trebuie descoperită, cucerită de multe ori, afirmată, asumată necondiţionat. Nu putem avea o atitudine pasivă, autosugestionându-ne că noi nu avem probleme, deoarece suntem aici de două mii de ani. Ba chiar avem probleme, noi, românii, ca majoritate, şi, la fel ca şi minorităţile, avem obligaţia de a ne afirma constant identitatea naţională, pentru a nu uita lucrurile esenţiale. Şi de a ne-o apăra, de a ne-o promova în interiorul şi exteriorul graniţelor.
- Românii se identifică într-o mare măsură şi prin folclor. La spectacolele în aer liber, adunaţi zeci de mii de oameni care vin să asculte superbele cântece pe care nu obosiţi să le-adunaţi în peregrinările dvs. prin ţară. Cum se explică dependenţa aceasta a românilor faţă de muzica populară? Este o faţetă subtilă a patriotismului?
- Spuneam că nu sunt un sociolog, ca să evaluez prin cifre gradul de patriotism, dar am un barometru subtil pentru acest sentiment, atunci când urc pe scenă şi cânt. De bună seamă, că tot nişte sentimente de apartenenţă la un spaţiu, la un ritm interior comun, la o înţelegere comună asupra vieţii şi a filosofiei - le stârnesc în suflete aceste cântece, şi celor care vin, special, să le asculte. Cam asta încercăm să facem, eu şi alţii asemenea mie, cu spectacolele la care vin mii de oameni: să le reamintim că "noi suntem români", să le dăm curajul de a-şi afirma sentimentul apartenenţei naţionale şi, de ce nu, fiindcă nu suntem cu nimic mai prejos decât alţii, sentimentul mândriei naţionale. Sunt zone ale ţării în care, atunci când încep să cânt un cântec patriotic, oamenii se ridică în picioare dintr-un impuls interior, de parcă i-ar comanda cineva. În semn de respect pentru ceea ce simbolizează pentru ei, pentru ceea ce au sfânt! Şi nu o dată, am văzut lacrimi lucind în ochii lor, şi în timpul spectacolului, şi după aceea. Sunt sigur că erau lacrimi de bucurie şi de mândrie că sunt români! Cântecele patriotice au mare popularitate, au intrat în conştiinţa românilor, ceea ce este foarte bine. Dar, în aceeaşi măsură, eu am convingerea că la fel de încărcate de patriotism sunt şi cântecele care vorbesc despre dragoste, dor, frunză, mândră, codru şi aşa altele. Doar trebuie să ştii să le "citeşti"!
Cu familia
- Procesul de învăţământ nu poate fi rupt de cel de educaţie, dar nici acolo nu le ţin cursuri de patriotism studenţilor. Educaţia patriotică se face prin modele şi prin a-i ajuta să-şi descopere ei înşişi, puşi în diverse contexte, sentimentele de români pe care le au şi bunele gânduri pentru neamul şi ţara lor. E frumos, cred, să-i vezi cum la vârsta asta se maturizează şi îşi manifestă cu entuziasm apartenenţa la un spaţiu, la o identitate naţională, şi se valorizează în felul acesta. Încerc să fiu un model pentru ei, în tot ceea ce fac, şi mă mândresc cu faptul că sunt foarte mulţi tineri care vin să studieze la modulul de folclor al Academiei clujene de muzică, unde sunt profesor, pentru că ei doresc cu adevărat să cunoască muzica noastră tradiţională. Şi vor să-şi descopere rădăcinile ţărăneşti, rămânând, adesea, uimiţi de ce bogăţie, varietate şi frumuseţe găsim în folclorul nostru muzical.
La Alba-Iulia-n cetate!
- În ce fel veţi sărbători anul acesta ziua de 1 Decembrie?
- Merg întotdeauna la Alba-Iulia. Merg în cetate şi, dincolo de atmosfera festivă şi înălţătoare a marii adunări de oameni, încerc, de fiecare dată, să simt bucuria pe care au simţit-o în piepturile lor românii adunaţi din toate colţurile Ardealului, atunci când au venit, cu aproape o sută de ani în urmă, să se unească cu Ţara! Neapărat cânt undeva! Oriunde în Ardeal pot ajunge cu maşina de la Alba Iulia în timp util - în acest an, dacă Dumnezeu îmi rânduieşte sănătate, o să fiu la Alba-Iulia şi la Cluj, împreună cu maestrul Dumitru Fărcaş şi un grup de "ficiori" din ansamblul de muzică tradiţională "Icoane", pe care-l conduc. Aşadar, de 1 Decembrie, de Ziua noastră Naţională, voi fi "acasă", pentru că m-am născut (tot în decembrie!), la Oarda de Jos, un sat aflat la câţiva kilometri de cetate, aşa că vă închipuiţi că Alba-Iulia e centrul pământului pentru mine şi acolo bate cel mai puternic inima mea de român! De 25 de ani locuiesc la Cluj, aşa că voi cânta de 1 Decembrie, tot "acasă". Şi anul trecut am cântat la Târgu-Mureş, tot "acasă", iar acum doi ani la Deva, tot "acasă", şi peste tot pe unde merg, în ţară, sunt "acasă"! Să dea Domnul ca lucrul acesta să nu se schimbe în veci şi să fim peste tot "acasă"!
- Ce le uraţi românilor de Ziua Naţională?
Spectacol la Alba
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
