Cineva, cândva, m-a rugat să-i spun o poveste cu îngeri. Dinaintea ochilor mi-a apărut mâna dreaptă a bunicii mele, Floarea. O mână de înger pus la plug, ca să-i hrănească pe păcătoși.
Altcineva mi-a cerut să descriu sfințenia. Și nimic nu se potrivea mai mult decât chipul bunicii, subțiat de posturi, străbătut de lacrimi pentru alții și luminat de candelă, pe jumătate, ca luna în Primul Pătrar. Pentru mine e lucru lămurit până azi.
Altcândva, oarecine m-a întrebat: dacă țăranul român calcă a împărat, prin ce se distinge femeia lui? Iar răspunsul mi-a fost repede: ea păstrează cheile Raiului. Dovadă este bunica.
Așa încât nu-i de mirare că eu am cunoscut raiul încă din viața aceasta. Într-un sat deluros, mărginit de pădure, între două ape. Românești. A fost oarecând, în copilăria mea. Între timp, acel rai a dispărut. Mai toți locuitorii lui s-au dus să-l caute în altă parte, ori s-au mutat în cel veșnic. Astăzi, bunica din partea mamei a trecut, și ea, din rai în Rai. Prea s-a rugat pentru asta. S-a deschis o ușă în pământ, undeva în spatele bisericii de piatră, veche de cinci secole, și gata. Floarea a pășit, cu alai flori-surori, și ne-așteaptă dincolo.
Dorul de bunica se cuibărise în mine demult, de când a căzut la pat - să tot fie vreo zece ani -, chiar dacă o vedeam la răstimpuri. De raiul Româneștilor, încă mai de mult. Mi-l ostoiesc cu icoanele pe care le-am ascuns, ca un fur, în coșul pieptului. Scot câteodată una, pe-nserat. În ea pâlpâie mai multă viață decât în restul vieții mele. Și mă închin ei.
Toate poartă chipul bunicii, deși fiecare spune altă poveste. Una este despre prima mea iubire. O alta, despre cum un înger m-a salvat de la înec. Alta, despre toate legendele satului aflate într-o noapte de iarnă, la dezghiocat porumb. Alta, despre cum ne-a fost furat Crăciunul, acum 27 de ani. Alta, despre întâia întâlnire cu adevărul. Aveam vreo cinci ani, cred. "Ce este adevărul, bunico?". "Adevărul este în lingurița de argint, pe care o ține părintele în mână, în fața altarului".
Toate aceste icoane și încă altele, despre care nu vă vorbesc acum, vindecă. Mie mi-au vindecat frica. Frica a devenit un cuvânt cu alte înțelesuri: Floarea, Românești, Icoane, Crăciun, Adevăr... Ele m-au învățat că frica vine din dragostea îndreptată spre suprafața realității. Lasă dragostea în firescul ei, spre înlăuntrul lucrurilor, și tot ce iubiți va deveni nemuritor!
Este primul miracol făcut de bunica. Îl mărturisesc abia acum, când ea și-a câștigat Raiul. Cum suntem însă în preajma Crăciunului, poate că această minune va deschide drum și altora.